VIII

Pe drum se întreba: „Ce să-i spun? Cu ce să încep?” și pe măsură ce se apropia recunoștea tufișurile, pomii, tufele de grozamă de pe deal, castelul din depărtare. Se regăsea în senzațiile celor dintâi duioșii, iar biata-i inimă strânsă creștea de iubire. O adiere călduță îi bătea în obraji; zăpada, topindu-se, picura de pe muguri în iarbă.

Intră, ca odinioară, pe portița parcului și ajunse în curtea de onoare, care era mărginită de două rânduri de tei stufoși. Își legănau șuierând ramurile lungi. Câinii din crescătorie începură toți să latre, dar, cu toată zarva lor, nu apăru nimeni.

Sui scara largă și dreaptă, cu balustrade de lemn, ducând spre coridorul pavat cu lespezi prăfuite, în care dădeau mai multe odăi așezate în rând, ca la mănăstiri sau la hanuri. Camera lui era tocmai în capăt, pe mâna stângă. Când puse mâna pe clanță, simți că o lasă deodată puterile. Se temea că n-o să-l găsească, aproape că-și dorea, cu toate că era singura ei speranță, ultima ei șansă de mântuire. Stătu o clipă să se liniștească și, nevoia imediată dându-i curaj, intră.

Îl găsi în fața vetrei, cu picioarele pe rama șemineului, fumând o pipă.

— Ia te uită! Dumneavoastră sunteți! — spuse el, ridicându-se brusc.

— Da, eu sunt!… Aș vrea, Rodolphe, să vă cer un sfat.

Dar, oricât se străduia, nu era în stare să-și descleșteze gura.

— Nu v-ați schimbat, sunteți la fel de fermecătoare!

— O — reluă ea cu amărăciune —, jalnice farmece, dragul meu, din moment ce le-ați disprețuit.

Atunci el începu să dea o explicație a purtării sale, scuzându-se în termeni vagi, fiindcă nu era în stare să născocească altceva mai bun.

Ea se lăsă vrăjită de vorbe, dar mai mult de vocea, de înfățișarea lui; așa că se prefăcu a crede sau poate chiar crezu pretextul oferit pentru ruptură; era, cică, o taină de care depindea onoarea, ba chiar viața unei terțe persoane.

— Oricum! — făcu ea, privindu-l cu tristețe. — Tare am suferit!

El răspunse pe un ton filozofic:

— Așa e existența!

— Măcar ați dus-o bine de când ne-am despărțit?

— Hm! Nici bine… nici prost.

— Poate că ar fi fost mai bine să nu ne despărțim niciodată!

— Da…, poate!

— Crezi? — zise ea, apropiindu-se.

Și oftă:

— O, Rodolphe! dac-ai ști!… Tare mult te-am iubit!

Atunci ea îi luă mâna într-a ei și rămaseră un timp așa, cu degetele înlănțuite, ca în prima zi, la comiții! Dintr-o pornire de orgoliu, el se împotrivea înduioșării ce-l cuprindea. Însă ea, cuibărindu-se la pieptul lui, îi zise:

— Cum credeai că o să trăiesc fără tine? După ce te-ai obișnuit cu fericirea, nu mai poți fără ea! Am fost disperată! Am crezut că mor. O să-ți povestesc tot, o să vezi! Și tu, tu ai fugit de mine!…

Căci de trei ani încoace avusese grijă s-o evite, din acea lașitate naturală ce-i caracterizează pe reprezentanții sexului tare; și Emma continua mișcându-și capul cu drăgălășenie, mai alintată ca o pisică îndrăgostită:

— Mai iubești și pe altele, hai, spune! Oh! Le înțeleg, lasă! Le iert; probabil că le-ai sedus așa cum m-ai sedus pe mine. Ești bărbat! Ai tot ce-ți trebuie ca să fii îndrăgit! Dar noi o s-o luăm de la început, nu-i așa? O să ne iubim! Uite, râd, sunt fericită!… spune și tu ceva!

Și era fermecătoare, cu privirea în care tremura o lacrimă, ca apa furtunii în potirul unei flori albastre.

O luă pe genunchi și-i mângâia cu dosul palmei bandourile netede pe care, în lumina amurgului, se oglindea ca o săgeată de aur ultima rază de soare. Ținea fruntea plecată; până la urmă o sărută pe pleoape, ușor, cu vârful buzelor.

— Ai plâns! — zise el. — De ce?

Ea izbucni în hohote. Rodolphe crezu că e o explozie de iubire; văzând-o că nu spune nimic, crezu că tăcerea era un ultim rest de pudoare și atunci strigă:

— Ah, iartă-mă! Numai pe tine te plac. Am fost prost și rău. Te iubesc, o să te iubesc întotdeauna! Ce ai? Spune odată!

Îngenunche.

— Ei bine!… Sunt ruinată, Rodolphe! O să-mi împrumuți trei mii de franci!

— Bine, dar… dar… — făcu el, ridicându-se încet, pe când chipul îi lua o expresie gravă.

— Știi că soțul meu — continuă ea repede — își încredințase toată averea unui notar; a fugit cu banii. Ne-am împrumutat; clienții nu plăteau. De altfel, procedura de lichidare nu s-a terminat; o să avem ceva bani mai încolo. Însă azi, fără trei mii de franci, ne scoate la vânzare; e vorba de acum, în clipa asta; așa că am venit bizuindu-mă pe prietenia ta.

„Aha! — gândi Rodolphe, albindu-se deodată la față. — De-aia a venit la mine!”

Apoi zise foarte calm:

— Nu-i am, scumpă doamnă.

Nu mințea deloc. I-ar fi dat, desigur, dacă i-ar fi avut, deși în general e neplăcut să faci fapte atât de frumoase; dintre toate urgiile ce se pot abate asupra unei iubiri, o cerere de bani e cea mai rece și mai pustiitoare.

Emma stătu mai întâi câteva momente privindu-l.

— Nu-i ai!

Repetă de mai multe ori:

— Nu-i ai!… N-ar fi trebuit să mă supun la această ultimă rușine. Nu m-ai iubit niciodată! Nu ești cu nimic mai bun decât ceilalți!

Se trăda, se pierdea.

Rodolphe o întrerupse, afirmând că era și el „strâmtorat”.

— Ah, te plâng! — zise Emma. — Da, și încă cum!…

Oprindu-și privirea asupra unei carabine damaschinate care strălucea în panoplie, rosti:

— Păi, când ești așa sărac, nu-ți pui argint pe patul puștii! Nu-ți cumperi o pendulă cu incrustații de baga! — continuă ea, arătând spre orologiul de Boulle. — Nici fluiere de argint aurit la bice — în timp ce vorbea le atingea —, nici brelocuri la ceas! O, nu-i lipsește nimic! Are până și un serviciu de lichioruri în camera lui; fiindcă te respecți, trăiești bine, ai un castel, ferme, păduri; vânezi cerbi cu haite de câini, călătorești la Paris… Ei, dacă n-ai avea decât astea — strigă ea, luând de pe șemineu butonii lui de manșete —, decât cel mai mărunt dintre flecuștețele astea! Poți face bani cu ele!… O, n-am nevoie! Păstrează-le.

Și azvârli cât putu de tare cei doi butoni, al căror lanț de aur se rupse, izbindu-se de perete.

— Eu ți-aș fi dat tot, aș fi vândut tot, aș fi muncit cu brațele, aș fi cerșit pe drumuri, pentru un zâmbet, pentru o privire, numai să te aud spunând: „Mulțumesc!” și tu stai acolo nepăsător în fotoliul tău, de parcă nu m-ai făcut să sufăr destul? Fără tine, știi foarte bine, aș fi putut trăi fericită! Cine te-a obligat? A fost vorba de un pariu? Mă iubeai totuși, așa spuneai… Și chiar adineauri… Ah! mai bine mă dădeai afară! Am mâinile calde de sărutările tale și în locul ăsta, pe covor, mi-ai jurat în genunchi iubire veșnică! M-ai făcut să cred: m-ai atras, timp de doi ani, în visul cel mai minunat și mai suav!… Ei, dar planurile noastre de călătorie, îți mai aduci aminte de ele? O, scrisoarea, scrisoarea ta! Mi-a sfâșiat inima! Și pe urmă când mă întorc la el, la el, care e bogat, fericit, liber! ca să-i cerșesc un ajutor pe care mi l-ar da și primul venit, implorându-l și aducându-i îndărăt toată iubirea mea, el mă respinge, fiindcă asta l-ar costa trei mii de franci!

— Nu-i am! — răspunse Rodolphe cu acel calm perfect cu care se acoperă ca un scut mânia resemnată.

Ieși. Pereții se clătinau, și tavanul o strivea; străbătu din nou aleea lungă, împiedicându-se prin mormanele de frunze moarte împrăștiate de vânt. Ajunse până la urmă la șanțul din fața grilajului; își rupse unghiile de broasca porții, așa de tare se grăbea s-o deschidă. Apoi, la o sută de pași mai încolo, istovită, mai-mai să cadă, se opri. Și atunci, întorcându-și capul, zări încă o dată castelul impasibil, cu parcul, grădinile, cele trei curți și toate ferestrele fațadei.

Rămase cufundată în buimăceală și nu mai era conștientă de sine decât datorită pulsației sângelui în artere, pe care i se părea că o aude răsunând ca o muzică asurzitoare de care vuia toată câmpia. Pământul de sub picioare era moale ca apa, iar brazdele i se păreau uriașe valuri castanii ce se rostogoleau spre țărm. Toate amintirile și ideile pe care le avea în minte țâșneau dimpreună, toate deodată, ca miile de rachete ale unui foc de artificii. Îl văzu pe tatăl ei, cabinetul lui Lheureux, camera lor din Rouen, un alt peisaj. O cuprindea nebunia, se sperie și reuși să se adune, în chip confuz, ce-i drept; căci nu-și amintea deloc ce o adusese în starea asta cumplită, chestiunea banilor adică. Nu suferea decât din pricina dragostei și își simțea sufletul ieșindu-i din trup prin acea amintire, așa cum răniții, în agonie, își simt viața scurgându-se prin rana sângerândă.

Se lăsa noaptea, zburau ciori.

I se păru deodată că în aer pocnesc niște balonașe de foc, ca niște gloanțe explozive când se zdrobesc de țintă, și se învârteau, se învârteau, topindu-se apoi pe zăpadă, printre crengile copacilor. În mijlocul fiecăruia apărea chipul lui Rodolphe. Se înmulțiră, apropiindu-se, pătrunzând în ea; totul dispăru. Recunoscu luminile caselor, lucind departe în negură.

Atunci îi apăru în fața ochilor, ca un hău, propria ei situație. Sufla greu să-și spargă pieptul. Apoi, cu un avânt eroic care o făcea aproape bucuroasă, coborî coasta alergând, trecu podețul vacilor, străbătu poteca, aleea, halele și ajunse în fața prăvăliei farmacistului.

Nu era nimeni înăuntru. Dădu să intre; dar, la sunetul clopoțelului, putea să vină cineva; și, strecurându-se pe la barieră, ținându-și răsuflarea, pipăind pereții, ajunse până în pragul bucătăriei, în care ardea o lumânare pusă pe plită. Justin, în cămașă, lua o farfurie.

— Aha! Sunt la cină. Să așteptăm.

Băiatul se întoarse. Ea ciocăni în geam. El ieși.

— Cheia! Cea de sus, unde sunt…

— Cum?

Și o privea, uimit peste măsură de paloarea feței, care se desprindea albă pe fundalul întunecat al nopții. I se păru nemaipomenit de frumoasă și maiestuoasă ca o fantomă; fără să priceapă ce voia, presimțea ceva cumplit.

Însă ea reluă repede, cu voce scăzută, cu o voce dulce, care-l dizolva:

— Am nevoie de ea! Dă-mi-o!

Cum despărțitura era subțire, se auzea clinchetul furculițelor în sufragerie.

Pretinse că voia să omoare șobolanii care n-o lăsau să doarmă.

— Ar trebui să-l anunț pe domnul.

— Nu, stai!

Apoi, cu un aer indiferent:

— Lasă, nu contează, o să-i spun eu mai încolo. Hai, luminează-mi drumul!

Păși pe coridorul în care dădea ușa laboratorului. Pe zid era agățată o cheie cu eticheta *Capernaum*.

— Justin! — strigă spițerul, care-și pierduse răbdarea.

— Să intrăm!

Și veni după ea.

Răsuci cheia în broască și se duse drept la a treia policioară, așa de bine o călăuzea memoria, apucă borcanul albastru, îi smulse dopul, vârî mâna înăuntru și o scoase plină cu o pulbere albă pe care se apucă s-o mănânce.

— Opriți-vă! — strigă Justin, năpustindu-se la ea.

— Taci! să nu vină careva…

El era disperat, voia să strige după ajutor.

— Să nu spui nimic, altfel toată vina o să cadă pe stăpânul tău!

Apoi se întoarse liniștită deodată și aproape cu seninătatea unei datorii împlinite.

Când Charles, răscolit de vestea sechestrului, ajunse acasă, Emma tocmai ieșise. Strigă, plânse, leșină, dar ea nu se întoarse. Unde putea fi? O trimise pe Félicité la Homais, la dl Tuvache, la Lheureux, la *Leul de Aur*, peste tot; și în răgazurile pe care i le îngăduia spaima, își vedea considerația spulberată, averea prăpădită, viitorul Berthei ruinat. Din ce cauză?… Habar n-avea! Așteptă până la șase seara. În cele din urmă, nemaiputând răbda și închipuindu-și că ea plecase la Rouen, porni pe șosea, bătu o jumătate de leghe, nu întâlni pe nimeni, mai zăbovi puțin și se întoarse.

O găsi acasă.

— Ce s-a întâmplat? De ce? Explică-mi!…

Ea se așeză la birou și alcătui o scrisoare pe care o pecetlui încet, adăugând data și ora.

Apoi zise pe un ton solemn:

— Ai s-o citești mâine; până atunci, te rog, nu-mi pune nici măcar o întrebare!… Nu, niciuna!

— Bine, dar…

— O, lasă-mă!

Și se lungi pe pat.

O trezi un gust aspru în gură. Îl întrezări pe Charles și închise ochii la loc.

Se studia curioasă, să deslușească dacă suferă sau nu. Dar nu, nimic deocamdată. Auzea tic-tac-ul pendulei, zgomotul focului și pe Charles, care respira stând în picioare lângă patul ei.

„A, nu-i mare lucru moartea! — gândea ea. — Voi adormi și totul se va sfârși.”

Bău o înghițitură de apă și se întoarse cu fața la perete.

Simțea în continuare gustul acela îngrozitor de cerneală.

— Mi-e sete… O, mi-e tare sete! — suspină ea.

— Dar ce-i cu tine? — zise Charles, întinzându-i un pahar.

— Nu-i nimic!… Deschide fereastra… mă sufoc!

O cuprinse o senzație de greață atât de bruscă, încât abia avu timp să-și găsească batista de sub pernă.

— Ia-o de-aici! — spuse ea repede. — Arunc-o!

El îi puse întrebări; ea nu-i răspunse. Stătea nemișcată de teamă să nu vomite la cea mai mică emoție. Simțea în acest timp o răceală de gheață care-i urca dinspre picioare până la inimă.

— Ah, uite că începe! — murmură ea.

— Ce spui?

Își rotea capul cu o mișcare blândă, înspăimântată, și deschidea întruna gura, ca și cum ar fi avut pe limbă ceva foarte greu. La ora opt reîncepură vomismentele.

Charles observă că pe fundul ligheanului rămăsese un fel de pietriș alb, lipit de pereții de porțelan.

— E extraordinar! e ciudat! — îndruga el.

Dar ea îi zise cu un glas puternic:

— Nu, nu-i adevărat!

Atunci, cu delicatețe și aproape ca o mângâiere, îi trecu mâna peste stomac. Ea scoase un țipăt ascuțit. El se dădu înapoi îngrozit.

Pe urmă ea începu să scâncească, mai întâi ușurel. Umerii-i erau zgâlțâiți de un frison puternic, și se făcea mai albă decât cearșaful în care-și înfigea degetele crispate. Pulsul, inegal, de-abia se mai simțea acum.

Picături de sudoare îi șiroiau pe fața albăstruie, care părea încremenită în pâcla unor vapori metalici. Dinții-i clănțăneau, ochii măriți priveau vag împrejur și la toate întrebările nu răspundea decât dând din cap; zâmbi chiar, de două-trei ori. Treptat, gemetele se făcură mai puternice. Îi scăpă un urlet înăbușit; pretinse că-i era mai bine și o să se scoale îndată. Însă o apucară convulsiile; strigă:

— Ah! e îngrozitor, Dumnezeule!

El se aruncă în genunchi lângă pat.

— Vorbește! Ce-ai înghițit? Răspunde, pentru numele lui Dumnezeu!

Și în ochi i se citea o iubire cum ea nu mai întâlnise până atunci.

— Ei bine, acolo!… acolo!… — zise ea cu glas pierit.

Se repezi la birou, rupse sigiliul plicului și citi cu glas tare: *Nimeni să nu fie învinuit…* Se opri, își trecu mâna peste ochi și mai citi o dată.

— Cum? Săriți! Ajutor!

Și nu mai putea decât să repete cuvântul: „Otrăvită! Otrăvită!”. Félicité alergă la Homais, care, aflat în piață, emise câteva exclamații. Dna Lefrançois îl auzi de la *Leul de Aur*; unii se sculară ca să-i anunțe pe vecini și toată noaptea satul a fost în picioare.

Pierdut, bâiguind, gata să cadă, Charles se învârtea prin cameră. Se lovea de mobile, își smulgea părul din cap și farmacistul n-ar fi crezut niciodată că poate exista o priveliște atât de înspăimântătoare.

Se întoarse acasă pentru a le scrie dlui Canivet și doctorului Larivière. Se zăpăcise; făcu mai bine de cincisprezece ciorne. Hippolyte plecă la Neufchâtel, iar Justin îmboldi așa de tare calul lui Bovary, că-l lăsă pe coasta de la Bois-Guillaume, ciumpăvit și pe trei sferturi mort.

Charles încercă să răsfoiască dicționarul de medicină; nu vedea nimic, rândurile îi jucau înaintea ochilor.

— Liniștiți-vă! — zise spițerul. — Nu trebuie decât să-i administrăm un antidot puternic. Care este otrava?

Charles îi arătă scrisoarea. Era arsenic.

— Ei bine — continuă Homais —, trebuie să-i facem analiza.

Fiindcă el așa știa, că la toate otrăvirile se face o analiză; iar celălalt, care nu pricepea, răspunse:

— Ah! faceți! faceți! Salvați-o…

Apoi, întorcându-se lângă ea, se prăbuși pe covor și stătea cu fruntea rezemată de marginea patului, plângând în hohote.

— Nu plânge! — îi spuse ea. — Curând n-o să te mai chinuiesc.

— De ce? Cine te-a obligat?

Ea replică:

— Trebuia, dragul meu.

— Nu erai fericită? E din vina mea? Cu toate astea, am făcut tot ce am putut.

— Da…, e adevărat…, tu ești bun!

Și-i trecea mâna prin păr, încet. Lui, senzația plăcută îi sporea tristețea; își simțea toată ființa surpându-se de deznădejde la gândul că avea s-o piardă, tocmai acum când ea îi arăta mai multă iubire ca oricând; și nu-i trecea prin cap nicio soluție; nu știa, nu îndrăznea, iar nevoia imperioasă de a lua o hotărâre pe loc îl năucea cu totul.

Se terminase, gândea ea, cu toate trădările, josniciile și nenumăratele pofte care o torturau. Nu mai ura pe nimeni, acum; o confuzie crepusculară i se lăsa în minte și, din toate zgomotele de pe pământ, Emma nu mai auzea decât tânguirea intermitentă a acestui biet suflet, blândă și nedeslușită ca ultimul ecou al unei simfonii ce se îndepărtează.

— Aduceți-mi fetița — spuse ea, ridicându-se în cot.

— Nu-ți e mai rău, nu-i așa? — întrebă Charles.

— Nu! Nu!

Copila sosi în brațele bonei; avea o cămașă de noapte lungă, din care-i ieșeau piciorușele goale, era serioasă și aproape cufundată încă în vis. Se uita mirată la odaia răvășită și clipea din ochi, stingherită de lucirea sfeșnicelor aprinse de pe mobile. Acestea-i aminteau, desigur, de diminețile de Anul Nou sau de Mezii-Păresimi, când, tot așa, trezită dis-de-dimineață la lumina lumânărilor, venea în patul maică-sii ca să-și primească darurile, fiindcă începu să întrebe:

— Mamă, unde-i?

Și, pentru că toată lumea tăcea:

— Nu-mi văd pantofiorul!

Félicité o apleca spre pat, dar ea privea tot către șemineu.

— L-a luat doica? — întrebă ea.

Și, auzind acest nume, care o aducea îndărăt la gândul adulterelor și nenorocirilor ei, dna Bovary întoarse capul, ca scârbită de altă otravă mai tare care-i venea în gură. Berthe, în vremea asta, stătea pe pat.

— O, ce ochi mari ai, mamă! Ce albă ești la față! Cum asuzi!…

Maică-sa o privea.

— Mi-e frică! — zise micuța, ferindu-se.

Emma îi luă mâna să i-o sărute; ea se zbătea.

— Destul! Luați-o de aici! — strigă Charles, care plângea în alcov.

Apoi simptomele încetară pentru un timp; părea mai puțin agitată; și la fiecare cuvânt neînsemnat, la fiecare răsuflare mai liniștită, lui i se-ntorcea nădejdea. În sfârșit, când intră Canivet, i se aruncă plângând în brațe.

— Ah! dumneavoastră sunteți! Mulțumesc! Sunteți amabil! Dar e mai bine. Poftim, priviți-o…

Confratele nu fu deloc de aceeași părere și, neplăcându-i, cum spunea el, *să se învârtă în jurul cozii*, prescrise un emetic, pentru curățarea completă a stomacului.

Curând începu să verse sânge. Buzele i se strânseră mai mult. Membrele-i erau crispate, trupul acoperit cu pete brune, iar pulsul i se furișa sub degete ca un fir întins, ca o strună de harpă gata să plesnească.

Apoi începu să țipe îngrozitor. Blestema otrava, o ocăra, o implora să se grăbească și respingea cu brațele țepene tot ce încerca Charles, mai în agonie decât ea, să-i dea să bea. Stătea în picioare, cu batista la gură, horcăind, plângând și sufocat de sughițuri ce-l zguduiau din creștet până în tălpi; Félicité alerga în sus și-n jos prin odaie; Homais, nemișcat, ofta din greu, iar dl Canivet, păstrându-și aceeași siguranță de sine, începea totuși să se simtă tulburat.

— Ei, drăcie!… Totuși… i-am făcut purgația și, din moment ce cauza încetează…

— Efectul trebuie să înceteze — zise Homais —, este evident.

— Salvați-o! — exclama Bovary.

De aceea — fără să-l asculte pe farmacist care mai emitea o ipoteză: „Poate că e un paroxism salutar” — Canivet se pregătea să-i administreze teriac{102}, când se auzi pocnetul unui bici; zăngăniră toate geamurile și o berlină de poștă, dusă-n zbor de trei cai gloduroși până la urechi, se ivi dintr-un salt în colțul halelor. Era doctorul Larivière.

Apariția unui zeu n-ar fi trezit atâta emoție. Bovary își ridică mâinile în sus, Canivet încremeni, iar Homais își scoase fesul grecesc cu mult înainte ca să intre doctorul.

Făcea parte din marea școală chirurgicală ieșită din mâna lui Bichat, acea generație, dispărută azi, de practicieni filozofi care, nutrind o iubire fanatică pentru arta lor, o exercitau cu exaltare și sagacitate! Totul se cutremura în spital când se înfuria el, iar elevii îl venerau așa de mult, încât se străduiau, de-abia ajunși medici, să-l imite cât mai exact; așa că-i vedeai îmbrăcați, prin orașele din împrejurimi, cu pardesiul lui lung vătuit, de merinos, și cu haina lui neagră, largă, ale cărei manșete dezbumbate îi acopereau un pic mâinile cărnoase, mâini foarte frumoase care nu purtau niciodată mănuși, ca pentru a fi mai iute gata să vină în ajutor tuturor suferințelor. Disprețuind decorațiile, titlurile și academiile, ospitalier, generos, purtându-se ca un părinte cu săracii, practicând virtutea fără să creadă în ea, ar fi fost considerat aproape ca un sfânt dacă ascuțimea minții nu l-ar fi făcut temut ca un demon. Privirea lui, mai tăioasă decât bisturiele, îți pătrundea direct în suflet și dezarticula orice minciună, dincolo de scuze și pudori. Trecea astfel prin viață, plin de acea maiestate blajină pe care o dau conștiința unui mare talent, averea și patruzeci de ani de existență sârguincioasă și ireproșabilă.

Își încruntă sprâncenele încă de la ușă, zărind fața cadaverică a Emmei, întinsă pe spate, cu gura deschisă. Apoi, prefăcându-se că-l ascultă pe Canivet, își trecea degetul arătător pe sub nas și repeta:

— E bine, e bine.

Însă ridică încet din umeri. Bovary îl observă; privirile li se întâlniră; și acest om, care se obișnuise de mult cu priveliștea durerii, nu-și putu stăpâni o lacrimă care-i căzu pe jabou.

Vru să-l ia deoparte pe Canivet în camera alăturată. Charles veni după ei.

— E rău de tot, nu-i așa? Dacă am pune sinapisme? ceva, orice! Găsiți ceva, dumneavoastră ați salvat atâtea vieți!

Charles îl cuprinsese cu brațele și se uita la el cu o figură îngrozită, imploratoare, mai-mai să leșine la pieptul lui.

— Hai, dragă băiete, curaj! Nu mai e nimic de făcut.

Și doctorul Larivière se feri.

— Plecați?

— Mă întorc.

Ieși ca pentru a da un ordin surugiului, împreună cu dl Canivet, care nu ținea nici el s-o vadă pe Emma murindu-i în brațe.

Farmacistul îi ajunse din urmă în piață. Nu se putea dezlipi, prin temperament, de oamenii celebri. De aceea îl conjură pe dl Larivière să-i facă inestimabila onoare de a lua masa la el.

Se trimise îndată după porumbei la *Leul de Aur*, după toate cotletele disponibile la măcelărie, după smântână la Tuvache, după ouă la Lestiboudois, iar spițerul ajuta în persoană la pregătiri, pe când dna Homais spunea, trăgându-se de cordoanele halatului:

— O să ne iertați, domnule; fiindcă în satul ăsta amărât, dacă nu ești înștiințat cu o zi înainte…

— Paharele cu picior!!! — suflă Homais.

— Măcar, dacă eram la oraș, am fi avut cel puțin picioare umplute.

— Taci!… Poftiți la masă, doctore!

Consideră nimerit, după primele îmbucături, să dea câteva detalii despre catastrofă:

— Am avut la început o senzație de sicitate în faringe, pe urmă dureri insuportabile în epigastru, hiperpurgație, comă.

— Dar cum s-a otrăvit?

— Nu știu, doctore, și nici n-am habar de unde și-a putut procura acidul arsenios.

Justin, care aducea un vraf de farfurii, fu apucat de un tremur.

— Ce ai? — zise farmacistul.

Tânărul, la această întrebare, scăpă toate din mână, cu un zgomot asurzitor.

— Dobitocule! — strigă Homais. — Împiedicatule! neisprăvitule! măgar afurisit!

Însă, deodată, își reluă stăpânirea de sine:

— Am vrut, doctore, să încerc o analiză și, *primo*, am introdus cu delicatețe într-un tub…

— Ar fi fost mai bine — spuse chirurgul — să-i fi introdus degetele pe gât.

Confratele său tăcea, deoarece tocmai primise, confidențial, o săpuneală strașnică în legătură cu emeticul, așa că bunul Canivet, atât de arogant și vorbăreț când cu piciorul echin, era astăzi foarte smerit; zâmbea fără încetare, aprobator.

Homais se umfla în pene ca amfitrion, iar gândul la necazul lui Bovary îi sporea oarecum plăcerea, printr-un contrast egoist cu propria lui situație. Pe urmă, prezența doctorului îl îmbăta. Își etala erudiția, cita claie peste grămadă cantaridele, upasul, arborele-morții{103}, vipera…

— Și am citit chiar că multe persoane au fost intoxicate, doctore, și au căzut ca trăsnite din cauza unor caltaboși care au fost expuși la o fumigație prea vehementă. Cel puțin, așa scrie într-un foarte frumos raport, întocmit de una dintre somitățile noastre farmaceutice, unul dintre maeștrii noștri, ilustrul Cadet de Gassicourt{104}!

Reapăru dna Homais, ducând una dintre acele pâlpâitoare mașini de gătit care se încălzesc cu spirt; fiindcă Homais ținea să prepare cafeaua pe masă, după ce, de altminteri, avusese grijă s-o torefieze, s-o porfirizeze și s-o amestece personal{105}.

— *Saccharum*, doctore — spuse el, oferindu-i zahăr.

Apoi își chemă de sus toți copiii, curios să afle părerea chirurgului despre constituția lor.

În fine, dl Larivière dădea să plece, când dna Homais îi ceru o consultație pentru soțul ei. Adormea în fiecare seară după cină; asta-i îngroșa sângele; o fi de vină spirtul?

— Nu, doamnă, n-are nicio legătură cu spiritul.

Și, zâmbind subțire de acest calambur, care rămase neobservat, doctorul deschise ușa. Dar farmacia era înțesată de lume; și-i fu foarte greu să se descotorosească de jupânul Tuvache, care se temea ca soția să nu aibă ceva apă la plămâni, asta fiindcă avea obicei să scuipe în cenușă; apoi de dl Binet, pe care-l apucau câteodată tot felul de pofte, și de dna Caron, care avea furnici; de Lheureux, care avea amețeli; de Lestiboudois, care avea un reumatism; de dna Lefrançois, căreia-i venea acru în gură. În sfârșit, cei trei cai o luară din loc și părerea generală era că doctorul n-a fost deloc binevoitor.

Atenția publică fu distrasă de apariția dlui Bournisien, care trecea prin hală cu sfântul maslu.

Homais, credincios principiilor sale, îi compară pe preoți cu corbii, pe care-i atrage mirosul de mortăciune; vederea unei fețe bisericești, lui unuia, îi era neplăcută, deoarece sutana îl ducea cu gândul la lințoliu și n-o putea suferi pe cea dintâi poate și de teama celui de-al doilea.

Totuși, ca să nu dea îndărăt de la ceea ce numea *misiunea lui*, se întoarse la Bovary întovărășit de Canivet, pe care, înainte de plecare, dl Larivière îl rugase mult să rămână; ba chiar, dacă nevastă-sa n-ar fi protestat, i-ar fi adus și pe cei doi băieți, pentru a-i obișnui cu împrejurările grave, să le fie o lecție, un exemplu, o imagine solemnă care să le rămână în cap pentru mai târziu.

Când intrară, camera era plină de o solemnitate lugubră. Pe masa de lucru, acoperită cu un ștergar alb, se aflau cinci-șase ghemotoace de vată pe o tavă de argint, lângă un crucifix mare, între două sfeșnice aprinse. Emma, cu bărbia în piept, deschidea ochii din răsputeri, iar bietele ei mâini se târau pe cearșaf, cu gestul acela blând și oribil al muribunzilor care parc-ar vrea de pe acum să se acopere cu lințoliul. Palid ca o statuie, cu ochii roșii ca tăciunii, Charles stătea în fața ei, fără să plângă, la picioarele patului, în timp ce preotul, sprijinit într-un genunchi, mormăia ceva în barbă.

Își întoarse capul încet și păru cuprinsă de bucurie văzând deodată stola violetă; regăsea fără îndoială, pe fondul unei împăcări extraordinare, voluptatea pierdută a primelor avânturi mistice și începeau viziuni de fericire veșnică.

Preotul se ridică să ia crucifixul; atunci ea întinse gâtul ca un însetat și, lipindu-și buzele de trupul Omului-Dumnezeu, îi oferi, cu toată forța ei care se prăpădea, cea mai duioasă sărutare de dragoste pe care o dăduse vreodată. Apoi preotul recită *Misereatur* și *Indulgentiam*, își înmuie în mir degetul mare de la mâna dreaptă și începu ungerile: mai întâi pe ochii care râvniseră atât la fala pământească; apoi pe nările lacome de adieri călduțe și de miresme îndrăgostite; apoi pe gura care se deschisese pentru minciună, care gemuse de trufie și țipase în desfrâu; apoi pe mâinile care se desfătau la atingeri suave și în sfârșit pe talpa picioarelor, atât de agere odinioară când alergau spre împlinirea jindurilor și care de acum nu vor mai putea merge vreodată.

Preotul își șterse degetele, aruncă în foc bucățelele de vată îmbibate cu ulei și se așeză din nou lângă muribundă, ca să-i spună că trebuia să-și adauge acum suferințele la cele ale lui Iisus Hristos și să se lase în voia îndurării divine.

Isprăvindu-și îndemnurile, încercă să-i pună în mână o lumânare sfințită, simbol al slavei cerești care o va înconjura curând. Emma, prea slăbită, nu putu strânge degetele, iar lumânarea, de n-ar fi fost dl Bournisien, ar fi căzut pe dușumea.

Totuși nu mai era așa de palidă, iar fața ei avea o expresie de seninătate, de parcă Sfânta Taină ar fi vindecat-o.

Preotul nu scăpă prilejul să remarce faptul, ba chiar îi explică lui Bovary că Domnul, câteodată, prelungea existența oamenilor când socotea acest lucru trebuincios pentru mântuirea lor; iar Charles își aminti de ziua când Emma, tot ca acum, era gata să moară și primise împărtășania.

— Poate că nu trebuia să ne pierdem speranța — se gândi el.

Într-adevăr, ea se uită împrejur încet, ca un om care se trezește dintr-un vis; apoi, cu voce clară, ceru oglinda și rămase aplecată asupra ei un timp, până când lacrimi mari i se prelinseră din ochi. Atunci își dădu capul pe spate suspinând și căzu din nou pe pernă.

Imediat pieptul începu să-i gâfâie precipitat. Limba îi ieși cu totul din gură; ochii, rostogolindu-se, păleau ca două globuri de lampă care se sting, încât ai fi zis că e deja moartă, de n-ar fi fost înspăimântătoarea accelerare a mișcării coastelor, zguduite de un suflu furios, de parcă sufletul s-ar fi luptat să se desprindă. Félicité îngenunche în fața crucifixului, până și farmacistul îndoi puțin genunchii, în timp ce dl Canivet privea în gol către piață. Bournisien începuse din nou să se roage, cu capul aplecat peste marginea patului, în sutana lui lungă și neagră, pe care o târa după el prin cameră. Charles stătea de partea cealaltă, în genunchi, cu brațele întinse spre Emma. Îi luase mâinile într-ale lui și le strângea, tresărind la fiecare bătaie a inimii ei, ca la ecoul unei ruine care se surpă. Pe măsură ce horcăitul devenea mai puternic, clericul își iuțea și el rugăciunile; se amestecau cu hohotele de plâns înăbușite ale lui Bovary și uneori totul părea că se pierde în murmurul surd al silabelor latinești, ce răsunau ca un clopot bătând în dungă.

Deodată se auzi pe trotuar un zgomot de saboți grei, însoțit de hârșâitul unui băț; și se înălță un glas, un glas răgușit, care cânta:

*Adesea-n luna lui Cuptor*

*Visează fata la amor.*

Emma se ridică precum un cadavru galvanizat, cu părul desfăcut, cu pupilele dilatate și fixe.

*Să strângă spicele, de zor,*

*În urma secerii grăbește;*

*Nanette se-apleacă pe ogor*

*Spre brazda care ne hrănește.*

— Orbul! — strigă ea.

Și Emma începu să râdă, cu un râs cumplit, frenetic, disperat, părându-i-se că vede fața hidoasă a nefericitului înălțându-se din bezna de veci ca o sperietoare.

*Era o zi cu vânt turbat*

*Și fusta scurtă a zburat!*

O convulsie o doborî înapoi pe saltea. Toți se apropiară. Nu mai trăia.

Note

{102} Celebru antidot (contraotravă) inventat de medicul lui Nero, care conține printre numeroasele lui ingrediente opium și carne de viperă biciuită.

{103} Cantaridele sunt insecte coleoptere care secretă o substanță vezicantă, cantaridina. La noi, cățelul-de-frasin, *Lytta vesicatoria*, are această proprietate. Medicina veche considera necesară în anumite cazuri producerea intenționată a unor bășici supurante prin aplicarea unor plasturi cu pulbere de cantaride. Totuși, cantaridina este o otravă care induce albuminurie, nefrită și alte suferințe grave. *Upas raja* este numele dat în Java unui arbore (Loganiacee) cu a cărui sevă se ung săgețile și care conține stricnină. În ce privește arborele-morții, *Hippomane mancinella*, a se vedea nota 78.

{104} Familie de farmaciști și chimiști. E probabil vorba de Louis-Claude Cadet de Gassicourt (1731-1799).

{105} Prăjirea boabelor de cafea se numește în jargon profesional torefiere. Porfirizare înseamnă, în limbajul farmaciștilor, pulverizare fină pe o placă dură (agat), prin frecare cu o piatră grea de porfir.