IX

Trecură șase săptămâni. Rodolphe nu mai veni. Într-o seară, în cele din urmă, apăru.

— Să nu ne întoarcem prea curând, ar fi o greșeală — își spusese el a doua zi după comiții.

Și la sfârșitul săptămânii plecă la vânătoare. După vânătoare, se gândi că era prea târziu, apoi își făcu următoarea socoteală:

— Dar, dacă m-a iubit din prima zi, atunci, nerăbdătoare fiind să mă revadă, trebuie să mă iubească și mai mult. Să continuăm așadar!

Constată că judecata sa fusese corectă în momentul când, intrând în sală, o văzu pe Emma pălind.

Era singură. Lumina scădea. Perdeluțele de muselină de-a lungul geamurilor îngroșau amurgul, și poleiala barometrului pe care cădea o rază de soare proiecta lumini de foc în oglindă, printre încrengăturile coralului.

Rodolphe rămase în picioare, iar Emma abia-i răspunse la primele fraze de politețe.

— Eu — spuse el — am avut niște treburi. Am fost bolnav.

— Grav? — exclamă ea.

— Ei bine, nu! — spuse Rodolphe, așezându-se lângă ea pe taburet. — De fapt n-am mai vrut să vin.

— De ce?

— Nu ghiciți?

Se uită încă o dată la ea, dar cu atâta violență, încât ea își plecă fruntea, roșind. El reluă:

— Emma…

— Domnule! — făcu ea, depărtându-se puțin.

— Ah, vedeți — replică el cu glas melancolic — că aveam dreptate să nu mă mai întorc; pentru că numele acesta, numele acesta care-mi umple sufletul și care mi-a scăpat de pe buze, îmi interziceți să-l rostesc! Dna Bovary!… Așa vă spune toată lumea!… De altminteri nici măcar nu e numele dumneavoastră; e numele altuia!

— Al altuia! — repetă el.

Și își ascunse fața în mâini.

— Da, mă gândesc la dumneavoastră neîncetat!… Amintirea dumneavoastră mă duce la disperare! Ah! iertare!… Vă las… Adio!… Mă voi duce departe… atât de departe, încât n-o să mai auziți de mine!… Și totuși… astăzi… nu știu ce putere m-a împins iarăși către dumneavoastră. Căci nu se poate lupta împotriva cerului, nu se poate rezista în fața zâmbetului îngerilor! ne lăsăm conduși de ceea ce e frumos, fermecător, adorabil!

Era prima dată când Emma auzea spunându-i-se astfel de lucruri, și orgoliul ei, ca un om care se răsfață într-o baie de aburi, se întindea molatic, din toate încheieturile, în căldura acestor vorbe.

— Dar, dacă n-am venit — continuă el — dacă n-am putut să vă văd, ah! măcar am contemplat pe săturate tot ce vă înconjoară. Noaptea, în fiecare noapte, mă sculam, veneam până aici, vă priveam casa, acoperișul care strălucea sub lună, copacii din grădină care se legănau la fereastra dumneavoastră, și o candelă, o lucire care răzbătea prin geamuri, în umbră. Ah, n-aveați de unde ști că se afla acolo, atât de aproape și atât de departe, un biet nefericit…

Ea se întoarse spre el cu un suspin.

— Oh! sunteți amabil! — spuse ea.

— Nu, vă iubesc, asta-i tot! Nu vă îndoiți de asta! Mărturisiți: un cuvânt, un singur cuvânt!

Și Rodolphe se lăsa să alunece pe nesimțite jos de pe taburet, dar din bucătărie se auzi zgomot de saboți, iar ușa sălii, își dădu el seama, nu era închisă.

— Ce generoasă ați fi — continuă el, ridicându-se — dacă mi-ați satisface o fantezie!

Era vorba de vizitarea casei; voia s-o cunoască; și dna Bovary, nevăzând niciun inconvenient, tocmai se ridicau amândoi, când intră Charles.

— Bună ziua, doctore — îi zise Rodolphe.

Medicul, măgulit de acest titlu neașteptat, nu mai conteni cu temenelile, iar celălalt profită ca să-și revină puțin, și spuse:

— Doamna îmi vorbea de sănătatea dumneaei…

Charles îl întrerupse; într-adevăr își făcea nenumărate griji: soția sa începea din nou să aibă sufocări. Atunci Rodolphe întrebă dacă nu i-ar face bine călăria.

— Sigur că da! Excelent, perfect!… Ce idee bună! Ar trebui s-o urmezi.

Și, cum Emma obiecta că nu are cal, dl Rodolphe îi oferi unul; ea îi refuză oferta; el nu insistă; apoi, ca să-și justifice vizita, povesti despre căruțașul său, cel căruia i se luase sânge, că tot mai avea amețeli.

— O să trec să-l văd — zise Bovary.

— Nu, nu, o să vi-l trimit eu; o să venim amândoi, o să fie mai comod pentru dumneavoastră.

— A, foarte bine. Vă mulțumesc.

Și imediat ce rămaseră singuri:

— De ce nu primești propunerile dlui Boulanger, care sunt așa de amabile?

Emma făcu o mutră îmbufnată, invocă o mie și unul de pretexte și spuse în final că *unora poate li s-ar părea ciudat*.

— Ei, puțin îmi pasă mie! — spuse Charles, învârtindu-se într-un picior. — Sănătatea înainte de toate! N-ai dreptate!

— Și cum vrei tu să călăresc, din moment ce n-am rochie de călărie?

— Comandă-ți una! — răspunse el.

Rochia de călărie o făcu să se hotărască.

Când costumul fu gata, Charles îi scrise dlui Boulanger că soția sa îi stă la dispoziție, iar el contează pe curtenia dumnealui.

A doua zi, la amiază, Rodolphe sosi în fața ușii lui Charles cu doi cai frumoși. Unul avea pompoane roz la urechi și o șa de damă din piele de căprioară.

Rodolphe își pusese niște cizme lungi, moi, zicându-și că, de bună seamă, ea nu mai văzuse până acum așa ceva; într-adevăr, Emma fu fermecată de ținuta lui, văzându-l cum apare pe trepte în haina lungă de catifea și cu pantalonii de tricot alb. Ea era gata, îl aștepta.

Justin fugi de la farmacie ca s-o vadă, ba chiar și spițerul lăsă totul baltă. Îi dădea recomandări dlui Boulanger:

— Nici nu știți când se poate întâmpla o nenorocire. Aveți grijă! Poate că sunt nărăvași caii dumneavoastră!

Emma auzi un zgomot deasupra capului; era Félicité care bătea cu degetele în geam ca s-o distreze pe micuța Berthe. Copilul îi trimise de departe o sărutare; mama îi răspunse printr-un semn cu mânerul cravașei.

— Plimbare plăcută! — strigă dl Homais. — Și multă prudență, mai ales. Multă prudență!

Și, privindu-i cum se depărtează, își flutură ziarul.

De îndată ce simți pământ sub copite, calul Emmei porni la galop. Rodolphe galopa alături. Din când în când, schimbau câte o vorbă. Cu capul puțin plecat, cu mâna ridicată și brațul drept întins, ea se lăsa legănată pe șa în cadența mișcării.

La poalele coastei, Rodolphe slăbi frâul; porniră amândoi dintr-odată; apoi, ajunși în vârf, caii se opriră deodată, și voalul ei mare albastru i se lăsă din nou pe umeri.

Era în primele zile ale lui octombrie. Pe câmp se lăsase ceața. Neguri se lățeau în zare, printre contururile dealurilor, iar altele, destrămându-se, urcau, se risipeau. Uneori, când se desfăceau norii, sub o rază de soare, se zăreau în depărtare acoperișurile din Yonville, cu grădinile de pe malul apei, curțile, zidurile și turla bisericii. Emma își închidea pleoapele pe jumătate ca să distingă unde-i casa ei, și niciodată acest biet sătuc unde trăia nu i se păruse atât de mic. De la înălțimea la care se aflau, toată valea părea un imens lac palid care se evapora în văzduh. Pâlcurile de copaci ieșeau din loc în loc deasupra, ca niște stânci negre; iar șirurile înalte de plopi care se ridicau deasupra negurii închipuiau niște maluri, pe care vântul le legăna.

Alături de ei, pe iarbă, printre brazi, în aerul călduț se cernea o lumină castanie. Pământul, roșcat ca praful de tutun, înăbușea zgomotul pașilor, și caii, mergând la pas, rostogoleau cu vârful potcoavelor conurile de pin căzute.

Rodolphe și Emma o luară de-a lungul marginii pădurii. Ea își întorcea capul din când în când, ca să-i evite privirea, și atunci nu vedea decât alinierea trunchiurilor brazilor, a căror perindare continuă o cam amețea. Caii suflau. Pielea șeilor scârțâia.

În clipa când intrară în pădure, ieși soarele.

— Dumnezeu ne ocrotește! — spuse Rodolphe.

— Credeți? — zise ea.

— Să mergem înainte! Să mergem! — continuă el.

Plescăi din limbă. Cei doi cai porniră în goană.

Ferigile înalte de la marginea drumului se agățau în scările Emmei. Rodolphe se apleca din mers și le scotea de fiecare dată. Alteori, ca să îndepărteze crengile, venea alături de ea, și Emma îi simțea genunchiul atingându-i ușor piciorul. Cerul se făcuse albastru. Frunzele nu se clinteau. Erau poieni largi, pline cu răchițele înflorite; și pânzele lor violete alternau astfel cu desișul copacilor, cenușiu, ruginiu sau auriu, după cum le era frunzișul. Deseori se auzea strecurându-se prin tufe o bătaie măruntă de aripi sau chiar croncănitul răgușit și blând al corbilor care-și luau zborul prin stejari.

Descălecară. Rodolphe legă caii. Emma pășea înainte, pe mușchi, între făgașuri.

Însă rochia prea lungă o încurca, deși își ținea trena ridicată, iar Rodolphe, mergând în spatele ei, contempla, între postavul negru și botina neagră, gingășia ciorapului alb, care i se părea a fi ceva din goliciunea ei.

Ea se opri.

— Sunt obosită — zise.

— Hai, mai încercați! — insistă el. — Curaj!

Apoi, după o sută de pași, ea se opri din nou; și, prin voalul care cobora pieziș de la pălăria bărbătească până pe șolduri, i se deslușea fața într-o transparență albăstruie, ca și cum ar fi înotat sub valuri de azur.

— Dar unde mergem?

El nu răspunse nimic. Ea avea răsuflarea întretăiată. Rodolphe își arunca privirile împrejur și își mușca mustața.

Ajunseră într-un loc mai larg unde se tăiaseră arborii bătrâni. Se așezară pe un trunchi de copac doborât, și Rodolphe începu să-i vorbească despre dragostea lui.

N-o sperie la început cu complimente. Fu calm, serios, melancolic.

Emma îl asculta cu capul plecat, tot răscolind cu vârful piciorului niște așchii de pe jos.

Dar când auzi fraza:

— Oare nu ne leagă de acum aceeași soartă? îi răspunse:

— Ba nu! știți prea bine. E imposibil.

Și se ridică să plece. El o apucă de încheietura mâinii. Ea se opri. Apoi, privindu-l îndelung cu ochi îndrăgostiți și umezi, îi spuse repede:

— Ah! știți ce, să nu mai vorbim despre asta… Unde sunt caii? Să ne întoarcem.

El avu un gest de mânie și de supărare. Ea repetă:

— Unde sunt caii? Unde sunt caii?

Atunci, cu un zâmbet ciudat pe buze, cu ochii ficși și dinții încleștați, el se apropie desfăcând brațele. Emma se dădu îndărăt tremurând. Bâiguia:

— Oh! Mă speriați! Mă doare! Să plecăm.

— Dacă trebuie… — reluă el, schimbându-și expresia feței.

Și redeveni imediat respectuos, mângâietor, sfios. Ea îi dădu brațul. Se întoarseră. El îi spunea:

— Ce-ați avut? De ce? N-am înțeles. Vă înșelați, de bună seamă! Sunteți în sufletul meu ca o madonă pe un piedestal, undeva sus de tot, neclintită și imaculată. Însă am nevoie de dumneata ca să pot trăi! am nevoie de ochii tăi, de glasul tău, de gândul la tine. Fii prietena mea, sora mea, îngerul meu!

Și, întinzându-și brațul, îi înconjură mijlocul. Ea se zbătea moale să scape. El o sprijinea astfel în mers.

Dar auziră cei doi cai rupând frunzișul.

— O, încă puțin — zise Rodolphe. — Să nu plecăm! Mai rămâi!

Și o duse mai departe, împrejurul unui heleșteu cu undele înverzite de lintiță. Nuferi ofiliți pluteau nemișcați printre trestii. La zgomotul pașilor lor în iarbă, broaștele săreau să se ascundă.

— Nu fac bine! Nu fac bine! — spuse ea. — Sunt nebună că vă ascult.

— De ce?… Emma! Emma!

— O, Rodolphe!… — spuse încetișor tânăra, lăsându-se pe umărul lui.

Postavul rochiei se prindea de catifeaua hainei lui; ea își dădu pe spate gâtul alb, care tresărea cu un suspin și, ca într-un leșin, înecată în lacrimi, într-un tremur prelung și ascunzându-și fața, cedă.

Umbrele serii coborau; soarele orizontal o orbea trecând printre crengi. Ici-colo, împrejurul ei tremurau pete de lumină în frunziș sau pe pământ, ca și cum niște colibri și-ar fi risipit penele în zbor. Liniștea învăluia totul în jur; ceva suav părea că se desprinde din copaci; își simțea inima începând din nou să bată, și sângele circulând prin trup ca un fluviu de lapte. Atunci auzi în depărtare, dincolo de pădure, pe celelalte dealuri, un țipăt vag și prelung, un glas tărăgănat, și-l asculta în tăcere împletindu-se ca o melodie cu ultimele vibrații ale nervilor ei ațâțați. Rodolphe, cu țigara de foi între dinți, repara cu briceagul unul din frâuri, care se rupsese.

Se întoarseră la Yonville pe același drum. Văzură din nou urmele cailor în noroi, alături, și aceleași tufe, și aceleași pietre prin iarbă. Nimic în jurul lor nu se schimbase; și totuși pentru ea se întâmplase ceva de o mai mare însemnătate decât dacă s-ar fi urnit munții din loc. Din când în când, Rodolphe se apleca și-i lua mâna să i-o sărute.

Călare era fermecătoare! Dreaptă, cu talia subțire, cu genunchiul îndoit pe coama calului și rumenită puțin de aerul liber, în roșeața înserării.

Intrând în Yonville, ea își făcu să joace calul pe caldarâm.

Lumea o privea de la ferestre.

La cină, soțul găsi că arată bine; dar ea păru a nu fi auzit când o întrebă cum fusese plimbarea; și rămânea cu cotul lângă farfurie, între cele două lumânări aprinse.

— Emma! — zise el.

— Ce e?

— Să vezi, am trecut în după-amiaza asta pe la dl Alexandre; are o iepșoară de vreo trei ani, încă foarte frumoasă, numai că are un genunchi cam lovit, și pe care am putea s-o căpătăm, sunt sigur, cu vreo sută de scuzi.

Și adăugă:

— Ba chiar, gândindu-mă că ar putea să-ți facă plăcere, am reținut-o… am cumpărat-o… Am făcut bine? Spune-mi.

Ea dădu din cap în semn de încuviințare; apoi, un sfert de oră mai târziu, îl întrebă:

— Ieși în seara asta?

— Da. De ce?

— O, nimic, nimic, dragul meu.

Și, imediat ce scăpă de Charles, urcă să se închidă în camera ei.

La început îi veni ca o amețeală; vedea copacii, drumurile, șanțurile, pe Rodolphe, și-i simțea încă strânsoarea brațelor, în timp ce frunzișurile fremătau, și trestiile șuierau.

Dar, zărindu-se în oglindă, se minună de felul în care arăta. Niciodată nu mai avusese ochii atât de mari, atât de negri, atât de adânci. O transfigura ceva subtil, răspândit pe întreaga ei ființă.

Își repeta: „Am un amant! Un amant!”, desfătându-se cu acest gând, ca și cum ar fi atins o nouă pubertate. În sfârșit, avea să guste și ea bucuriile dragostei, acea febră a fericirii la care nu mai spera. Începea ceva minunat unde nu va fi decât patimă, extaz, delir; o învăluia o imensitate albăstruie, culmile simțirii străluceau în gândurile ei, existența obișnuită nu mai apărea decât departe, undeva jos de tot, în umbră, în intervalele dintre aceste avânturi.

Atunci își aminti de eroinele cărților pe care le citise, și legiunea lirică a femeilor acelora adultere începu să-i cânte în amintire cu glasuri de surori care o vrăjeau. Devenea ea însăși o părticică adevărată din aceste închipuiri și își împlinea îndelungatul vis al tinereții, văzându-se și pe sine în personajul îndrăgostitei, pe care-l invidiase atât de mult. De altfel, Emma simțea satisfacția răzbunării. Nu suferise destul? Însă acum triumfa, și dragostea, comprimată atâta vreme, țâșnea întreagă cu clocote voioase. O savura fără remușcări, fără neliniște sau tulburare.

A doua zi se scurse în noi încântări. Își făcură jurăminte. Îi povesti tristețile ei. Rodolphe o întrerupea cu sărutări; și ea-i cerea, sorbindu-l din ochi, cu pleoapele mijite, să-i mai zică pe nume și să-i repete c-o iubește. Erau tot în pădure, ca și în ajun, într-o colibă a unor meșteri de saboți. Pereții erau de paie, iar acoperișul era atât de scund, că nu puteai sta decât aplecat. Ședeau unul lângă altul, pe un pat de frunze uscate.

Începând de atunci își scriseră regulat în fiecare seară. Emma își punea scrisoarea în fundul grădinii, lângă râu, într-o crăpătură a terasei. Rodolphe venea s-o ia de acolo și lăsa în loc alta, care pe ea o nemulțumea mereu fiind prea scurtă.

Într-o dimineață, când Charles plecase cu noaptea-n cap, Emmei îi veni cheful să-l vadă pe Rodolphe chiar atunci. Putea să ajungă repede la Huchette, să rămână acolo o oră și să se întoarcă la Yonville pe când toți încă aveau să fie adormiți. Ideea o făcu să se înăbușe de dorință; curând se afla în mijlocul imașului, mergând cu pași repezi, fără să se uite înapoi.

Începea să se crape de ziuă. Emma recunoscu de departe casa amantului, după cele două giruete în coadă de rândunică ce se desprindeau negre pe cerul pal al răsăritului.

Dincolo de curtea fermei era o clădire de locuit, care trebuia să fie castelul. Intră cu sentimentul că la apropierea ei zidurile se dădeau singure în lături. O scară mare și dreaptă ducea către un coridor. Emma apăsă clanța unei uși și deodată, în fundul încăperii, zări un bărbat dormind. Era Rodolphe. Scoase un țipăt.

— Ai venit! Ai venit! — repeta el. — Cum ai izbutit să vii?… Ah! ți-e udă rochia!

— Te iubesc! — îi răspunse ea, petrecându-i brațele în jurul gâtului.

Fiindcă această primă îndrăzneală îi reușise, Emma, de fiecare dată când Charles pleca devreme, se îmbrăca repede și cobora tiptil scările care duceau la malul apei.

Însă, când era ridicat podețul pentru vaci, trebuia să meargă pe lângă ziduri, de-a lungul râului; malul era alunecos; ca să nu cadă, se agăța cu mâinile de tufele ofilite de ridiche sălbatică. Apoi o lua de-a dreptul peste arături, unde se înfunda, se poticnea și se împotmolea cu botinele micuțe. Eșarfa, cu care se legase la cap, îi flutura în vânt prin izlaz; se speria de boi și o lua la fugă; sosea cu răsuflarea tăiată, trandafirie în obraji și emanând din tot trupul o mireasmă proaspătă de sevă, de verdeață și de aer curat. La ora aceea, Rodolphe mai dormea. Parcă-i intra în odaie o dimineață de primăvară.

Prin perdelele galbene, de-a lungul ferestrelor, se strecura încet o lumină grea și aurie. Emma bâjbâia clipind, iar picăturile de rouă prinse în păr îi făceau ca o aureolă de topaze în jurul feței. Rodolphe, râzând, o trăgea spre el și o strângea la piept.

Apoi ea-i cerceta apartamentul, deschidea sertarele dulapurilor, se pieptăna cu pieptenele lui și se uita în oglinda de bărbierit. Uneori chiar își punea între dinți muștiucul unei pipe cât toate zilele, care stătea pe noptieră, printre lămâi și bucățele de zahăr, lângă carafa cu apă.

Le trebuia mai mult de un sfert de ceas ca să-și ia rămas-bun. Atunci Emma plângea; ar fi vrut să nu se mai despartă niciodată de Rodolphe. Nu se putea stăpâni să nu-l caute, astfel încât într-o zi, văzând-o apărând pe neașteptate, el se încruntă de parcă s-ar fi supărat.

— Ce ai? — îl întrebă ea. — Te doare ceva? Vorbește!

În cele din urmă, el îi declară pe ton serios că vizitele ei deveneau imprudente și că se compromitea.