VI

Când venea în sat ca s-o vadă, Léon cina deseori la farmacist și se simți obligat, din politețe, să-i întoarcă invitația.

— Cu plăcere! — răspunse dl Homais. — De altfel, mi-ar prinde bine să mă mai dezmorțesc un pic, c-am ruginit aici. O să mergem la spectacol, la restaurant, o să ne facem de cap!

— Vai! dragul meu! — murmură cu blândețe dna Homais, îngrozită de vagile primejdii pe care se pregătea soțul ei să le întâmpine.

— Păi cum! Nu crezi că-mi ruinez destul sănătatea stând încontinuu în emanațiile din farmacie? De altfel, ăsta-i caracterul femeilor: sunt geloase pe știință, și după aceea, când e vorba chiar de cele mai legitime distracții, ele sunt împotrivă. N-are a face, contați pe mine; într-una din zilele-astea pic la Rouen și o să azvârlim cu *biștarii* împreună.

Altădată spițerul s-ar fi ferit ca de foc să folosească o asemenea expresie; dar acum cultiva un stil nebunatic și parizian pe care-l considera de cel mai bun gust; și, plin de curiozitate, ca și vecina sa, dna Bovary, îi punea secretarului întrebări despre moravurile din capitală, ba chiar vorbea în argou, ca să-i epateze… pe burghezi, zicând *ogeac*, *bulendre*, *ca lumea*, *miștocar*, *la fetițe* și *m-am cărăbănit* în loc de am plecat.

Așa se face că, într-o joi, Emma avu surpriza să-l întâlnească, în bucătăria *Leului de Aur*, pe dl Homais în costum de călătorie, adică îmbrăcat într-o manta veche, pe care nu i-o mai văzuse nimeni până atunci, cu o valiză într-o mână și cu sacul îmblănit pentru picioare, luat de la farmacie, în cealaltă. Nu pomenise o vorbă despre ce avea în gând, ca să nu se îngrijoreze clienții de absența lui.

Ideea de a revedea locurile unde-și petrecuse tinerețea îl exalta probabil, deoarece tot drumul nu-i tăcu gura nicio clipă; apoi, cum ajunse, sări vioi din trăsură și porni în căutarea lui Léon; în zadar se împotrivi secretarul, dl Homais îl trase spre marea cafenea *Normandie*, unde intră cu un aer maiestuos, fără să-și scoată pălăria, socotind că e foarte provincial să te descoperi într-un loc public.

Emma îl așteptă pe Léon trei sferturi de ceas. În cele din urmă îl căută la birou și, pierdută în tot felul de presupuneri, acuzându-l de indiferență și reproșându-și propria slăbiciune, își petrecu după-amiaza cu fruntea lipită de geam.

La ora două bărbații erau încă la masă, așezați unul în fața celuilalt. Sala cea mare se golea; burlanul sobei, în formă de palmier, își arcuia pe tavanul alb snopul aurit; și lângă ei, în vitrină, în plin soare, o mică fântână arteziană gâlgâia într-un bazin de marmură, unde, printre năsturel și sparanghel, trei homari înțepeniți se întindeau până la niște prepelițe, stivuite morman, toate pe-o coastă.

Homais se delecta. Deși luxul dimprejur îl îmbăta chiar mai mult decât rafinamentul mâncării, totuși vinul de Pommard îi excită un pic facultățile și, când apăru omleta cu rom, expuse niște teorii imorale despre femei. Ceea ce-l fermeca mai presus de toate era *șicul*. Adora o toaletă elegantă într-un apartament mobilat cu gust și, în ceea ce privea calitățile trupești, nu disprețuia *o bucățică bună*.

Léon se uita cu disperare la pendulă. Spițerul bea, mânca, vorbea.

— Cred că la Rouen — spuse el dintr-odată — nu prea aveți ocazii. De altfel, amorul dumneavoastră nu locuiește prea departe.

Și, cum celălalt roșea:

— Haideți, fiți sincer! Nu-mi spuneți că la Yonville nu…?

Tânărul se bâlbâi.

— Când mergeați la dna Bovary, nu-i făceați curte…?

— Cui?

— Fetei în casă.

Nu glumea; dar, cum orgoliul îi era mai mare decât prudența, Léon protestă, fără să vrea. De altfel, nu-i plăceau decât brunetele.

— Vă aprob — zise farmacistul —, au mai mult temperament.

Și, aplecându-se la urechea amicului, îi preciză semnele după care se putea recunoaște o femeie cu temperament. Se avântă chiar într-o digresiune etnografică: nemțoaica era melancolică, franțuzoaica libertină, italianca pasională.

— Și negresele? — întrebă secretarul.

— Gust de artist — spuse Homais. — Băiete! două cafele mici!

— Plecăm? — zise în cele din urmă Léon, pierzându-și răbdarea.

— *Yes*.

Dar, înainte să plece, ținu să-l vadă pe proprietarul localului și să-l felicite.

Atunci tânărul, ca să rămână singur, pretextă că are niște treburi.

— A, vă escortez! — zise Homais.

Și, străbătând străzile alături de dânsul, vorbea de nevastă-sa, de copii, de viitorul lor și de farmacia lui, povestea în ce stare de decădere fusese odinioară și la ce treaptă de desăvârșire o ridicase el.

Ajuns în fața hotelului *Boulogne*, Léon îl părăsi brusc, se năpusti în sus pe scări și-și găsi amanta pradă unei mari agitații.

Când auzi de numele farmacistului, se înfurie. Totuși, Léon aducea argumente solide, unul după altul; n-avea nicio vină, ce, nu-l cunoștea ea pe dl Homais? Cum putea să creadă că prefera compania lui? Însă ea îi întoarse spatele; el o reținu; și, căzând în genunchi, îi înconjură mijlocul cu brațele, într-o poziție languroasă, plină de concupiscență și de rugă în același timp.

Ea era în picioare; ochii mari, înflăcărați, îl priveau serios și aproape înfricoșător. Apoi se umbriră de lacrimi, pleoapele trandafirii se plecară, își lăsă mâinile în voia lui și Léon tocmai începuse să le sărute, când apăru un servitor, anunțând că domnul este chemat.

— Te întorci? — spuse ea.

— Da.

— Când?

— Imediat.

— A fost o *schemă* — zise farmacistul când îl zări pe Léon. — Am vrut să întrerup această vizită care mi se părea că vă deranjează. Haideți la Bridoux să bem elixirul lui Garus{94}.

Léon se jură că trebuie neapărat să se întoarcă la birou. Atunci spițerul începu să facă glume pe seama hârțogăriei, a șicanelor judiciare.

— Mai lăsați-i un pic pe Cujas{95} și pe Bartolo{96}, ce naiba! Cine vă-mpiedică? Curaj! Să mergem la Bridoux; o să-i vedeți câinele. E foarte ciudat.

Și fiindcă secretarul tot se încăpățâna:

— Merg și eu cu dumneavoastră. O să citesc ziarul cât o să vă aștept sau o să răsfoiesc Codul.

Léon, năucit de mânia Emmei, de vorbăria dlui Homais și probabil de digestia dejunului, nu se putea hotărî, fascinat parcă de farmacistul care o ținea întruna:

— Haideți la Bridoux! E la doi pași, pe strada Malpalu.

Atunci, din lașitate, din prostie, din acel sentiment incalificabil care ne împinge spre faptele cele mai josnice, se lăsă târât la Bridoux; îl găsiră pe acesta în curticica din spate, supraveghind trei chelneri care gâfâiau învârtind la roata mare a unei mașini de făcut sifon. Homais le dădu sfaturi; îl sărută pe Bridoux; se cinstiră cu elixirul lui Garus. De douăzeci de ori Léon vru să plece; dar celălalt îl oprea apucându-l de braț și zicându-i:

— Numai un pic! vin și eu acuma. O să mergem la *Fanal de Rouen*, să-i vedem pe domnii de acolo. O să vă prezint lui Thomassin.

Reuși totuși să se descotorosească de el și alergă într-un suflet până la hotel. Emma nu mai era acolo.

Tocmai plecase, exasperată. Acum îl ura. Faptul că-și călcase cuvântul, lipsind de la întâlnire, i se părea o jignire și căuta și alte motive ca să se îndepărteze de el: era incapabil de eroism, slab, banal, mai moale ca o femeie și pe deasupra zgârcit și laș.

Apoi, liniștindu-se, sfârși prin a-și da seama că, fără îndoială, nu avusese dreptate. Dar ponegrirea celor pe care-i iubim ne îndepărtează de ei câte puțin. Nu trebuie să ne-atingem de idoli: ne rămâne poleiala pe mâini.

Ajunseră să vorbească mai des de lucruri fără legătură cu dragostea lor; și, în scrisorile pe care i le trimitea Emma, era vorba despre flori, despre versuri, despre lună și despre stele, procedee naive ale unei patimi domolite, care căuta să se mai învioreze, folosind orice ajutor din afară. Își făgăduia mereu sieși c-o să fie foarte fericită la următoarea întâlnire; apoi își mărturisea că n-a simțit nimic extraordinar. Dezamăgirea dispărea repede sub o nouă speranță, și Emma se întorcea la el și mai înflăcărată, și mai lacomă. Se dezbrăca pripit, smulgându-și șnurul subțire al corsetului, care-i șuiera în jurul șoldurilor ca o năpârcă șerpuind. Mergea pe vârfuri, în picioarele goale, să verifice încă o dată dacă ușa era încuiată, apoi, cu un singur gest, lăsa să-i cadă toate hainele deodată; și, palidă, fără un cuvânt, serioasă, se prăbușea la pieptul lui, cu un fior prelung.

Totuși, pe fruntea ei înrourată de picături reci, pe buzele fremătânde, în privirile rătăcite, în strânsoarea brațelor, era ceva extrem, vag și lugubru, care lui Léon i se părea că se strecoară între ei, viclean, ca pentru a-i despărți.

Nu îndrăznea s-o descoasă; însă, descoperind-o atât de pricepută, pesemne că trecuse, își spunea el, prin toate încercările suferinței și plăcerii. Ceea ce-l fermeca altădată acum îl înspăimânta un pic. De altfel, se răzvrătea văzând că personalitatea lui era absorbită câte puțin, pe zi ce trecea. Îl înciuda această victorie permanentă a Emmei. Se străduia chiar să n-o mai iubească; apoi, când îi auzea scârțâitul botinelor, se simțea neputincios, ca bețivii la vederea spirtoaselor.

E adevărat că avea grijă să-l copleșească mereu cu tot felul de atenții, de la rafinamentele mesei până la cochetării vestimentare și priviri senzuale. Venea de la Yonville cu trandafiri în sân, pe care i-i arunca în față, se arăta îngrijorată de sănătatea lui, îl sfătuia cum să se poarte și, ca să-l păstreze mai mult, sperând că poate o să intervină cerul, îi atârnă de gât un medalion cu Fecioara Maria. Se interesa, ca o mamă virtuoasă, cum sunt colegii lui. Îi spunea:

— Nu te duce pe la ei, nu pleca nicăieri, nu te gândi decât la noi; iubește-mă!

Ar fi vrut să-i poată supraveghea viața și-i veni ideea să pună pe cineva să-l urmărească pe stradă. Era un vagabond, pe lângă hotel, care-i acosta pe călători și care n-ar fi refuzat… Însă mândria ei se revoltă.

— Ei și? N-are decât! să mă-nșele, ce-mi pasă! Parcă țin la asta!

Într-o zi, când se despărțiseră devreme, întorcându-se singură pe bulevard, văzu zidurile mănăstirii unde învățase; se așeză pe o bancă, la umbra ulmilor. Ce liniștit era totul atunci! Cât tânjea după sentimentele inefabile de iubire pe care încerca atunci, pornind de la lecturi, să și le închipuie!

Primele luni de căsnicie, plimbările călare prin pădure, vicontele valsând și Lagardy cântând, totul i se perindă prin fața ochilor… Și Léon i se păru dintr-odată la fel de îndepărtat ca și ceilalți.

— Îl iubesc, totuși! — își spunea ea.

Degeaba! nu era fericită, nu fusese niciodată. Dar de unde venea această insuficiență a vieții, această putregăire instantanee a lucrurilor pe care încerca să se rezeme?… Însă, dacă ar exista undeva o ființă puternică și frumoasă, o fire curajoasă, plină de exaltare și de rafinamente în același timp, o inimă de poet cu un chip de înger, liră cu strune de bronz, înălțând cerului epitalamuri elegiace, de ce, printr-o întâmplare, n-ar întâlni-o chiar ea? O, era cu neputință! Nimic de altfel nu merita truda căutării; totul era minciună! Fiecare zâmbet ascundea un căscat de plictiseală, fiecare bucurie un blestem, orice plăcere își avea dezgustul, iar cele mai dulci sărutări nu-ți lăsau pe buze decât o neîmplinită poftă de a simți o voluptate mai înaltă.

Un horcăit metalic se tărăgănă prin văzduh, și clopotul mănăstirii bătu de patru ori. Ora patru! Și i se părea că stătea acolo, pe banca aceea, de-o veșnicie. Însă o infinitate de pasiuni pot încăpea într-un minut, ca o gloată într-un spațiu strâmt.

Emma trăia preocupată doar de ale ei și nu-și făcea griji pentru bani mai mult ca o arhiducesă.

Totuși, într-o zi intră în casă un bărbat cu înfățișare plăpândă, rubicond și chel, spunând că vine din partea dlui Vinçart de la Rouen. Scoase boldurile cu care-i era închis buzunarul lateral de la redingota lungă, verde, le înfipse în manșetă și-i întinse politicos o hârtie.

Era o poliță de șapte sute de franci, semnată de ea, și pe care Lheureux, în ciuda tuturor asigurărilor date, o trecuse la ordinul lui Vinçart.

Își trimise servitoarea la el acasă. Lheureux nu putea să vină.

Atunci, necunoscutul, care rămăsese în picioare, aruncând în dreapta și-n stânga priviri curioase, ascunse de niște sprâncene groase și blonde, întrebă cu un aer naiv:

— Ce răspuns să-i duc dlui Vinçart?

— Ei bine — zise Emma —, spuneți-i… că nu am… Săptămâna viitoare… Să aștepte… da, săptămâna viitoare.

Și omul plecă fără să crâcnească.

Însă a doua zi, la prânz, ea primi un protest; și, când văzu hârtia timbrată, pe care scria de mai multe ori și cu litere mari „Maestrul Hareng, portărel la Buchy”, se sperie așa de tare, încât alergă într-un suflet la negustorul de stofe.

Îl găsi în prăvălie, legând cu sfoară un pachet.

— Săru’ mâna — zise el —, vă stau la dispoziție.

Însă Lheureux își continuă treaba nestingherit, ajutat de o copilă de vreo treisprezece ani, cam cocoșată și care-i servea și de comisionar, și de bucătăreasă.

Apoi, clămpănindu-și saboții pe dușumelele prăvăliei, urcă înaintea doamnei la etaj și o pofti într-o odăiță de lucru, unde pe un birou lat de cherestea se aflau câteva registre, protejate transversal de o ștangă de fier cu lacăt. Lângă perete, sub cupoanele de indiană, se întrezărea o casă de fier, dar de asemenea dimensiuni, încât probabil conținea și altceva în afară de polițe și bani. Dl Lheureux, într-adevăr, împrumuta pe amanet și acolo pusese lanțul de aur al dnei Bovary dimpreună cu cerceii bietului moș Tellier, care, silit în cele din urmă să vândă, cumpărase la Quincampoix capitalul pirpiriu al unei băcănii, unde se stingea încet de catar bronșic, mai gălbejit ca lumânările din jurul lui.

Lheureux se așeză în fotoliul lui mare de pai, zicând:

— Ce mai e nou?

— Poftim.

Și Emma îi arătă hârtia.

— Ei, și ce pot eu să fac?

Atunci ei îi sări țandăra, amintindu-i că-și dăduse cuvântul că nu-i va pune în circulație polițele; el recunoscu.

— Dar n-am avut nici eu încotro, aveam cuțitul la beregată.

— Și ce-o să se-ntâmple acuma? — continuă ea.

— O, e foarte simplu: o hotărâre judecătorească și pe urmă sechestru…; *aleluia*!

Emma se abținea să nu-l lovească. Îl întrebă cu voce ștearsă dacă nu-l putea potoli în vreun fel pe dl Vinçart.

— Ba bine că nu! Să-l potolesc pe Vinçart! Nu prea-l cunoașteți; e mai teribil ca un arab.

Totuși, dl Lheureux trebuia să se amestece.

— Ia ascultați! mi se pare că până acum am fost destul de bun cu dumneavoastră.

Și, deschizând unul din registre:

— Uitați-vă!

Apoi, plimbându-și degetul în susul paginii:

— Să vedem… să vedem… Pe 3 august, două sute de franci… La 17 iunie, o sută cincizeci… 23 martie, patruzeci și șase… În aprilie…

Se opri, ca și când s-ar fi temut să nu facă vreo prostie.

— Ca să nu mai pomenesc de polițele semnate de domnul, una de șapte sute de franci, alta de trei sute! Cât despre micile dumneavoastră aconturi, cât despre dobânzi, nu se mai termină, te-ncurci în ele. Nu mă mai bag!

Ea plângea, îi zicea chiar „bunul meu domn Lheureux”. Însă el arunca mereu vina pe „dulăul ăsta de Vinçart”. De altfel, n-avea niciun sfanț, nimeni nu-i mai dădea banii înapoi acuma, toți îi mâncau din traistă, un biet prăvăliaș ca el nu putea să acorde avansuri.

Emma nu zicea nimic; și dl Lheureux, care mușca în joacă vârful unei pene, se îngrijoră desigur de tăcerea ei, deoarece continuă:

— Măcar dacă într-una din zilele-astea mi-ar intra ceva… aș putea…

— De altfel — spuse ea —, de-ndată ce restul de bani de la Barneville…

— Cum?…

Și, aflând că Langlois nu plătise încă, păru foarte surprins. Apoi, cu glas mieros:

— Și ziceați că ne-nvoim să…?

— Of! cum o fi!

Atunci, închise ochii ca să se gândească, scrise câteva cifre și, declarând că-i va fi foarte greu, că era o treabă afurisită și că *se jupuia singur*, dictă patru polițe de două sute cincizeci de franci fiecare, cu scadența din lună în lună.

— Numai să vrea Vinçart să m-asculte! În rest, suntem înțeleși, eu nu duc pe nimeni cu vorba, la mine, ce-i în gușă și-n căpușă.

Apoi îi arătă cam în treacăt ceva mărfuri noi, dar dintre care niciuna, după părerea lui, nu era demnă de doamna.

— Când mă gândesc că asta, o rochie de treizeci și cinci de centime metrul, e cică garantată că nu iese la spălat! și ei înghit fără să clipească! Bine-nțeles că nu li se spune cum stă treaba, vă dați seama!

Voia, prin această mărturisire că-i înșală pe alții, s-o convingă pe deplin de probitatea lui.

Apoi o chemă din nou ca să-i arate șase coți de dantelă pe care-o găsise de curând „la un *mezat*”.

— Ce frumoasă e! — zicea Lheureux. — Se folosește mult acum, pentru rezemătoarea de cap a fotoliilor, e la modă.

Și, mai iute ca un scamator, împachetă dantela în hârtie albastră și i-o puse în mână Emmei.

— Cel puțin, cât face…?

— A, mai încolo — răspunse el, întorcându-i spatele.

Chiar în seara aceea îl zori pe Bovary să-i scrie mamei lui, ca să le trimită cât mai repede tot ce mai rămăsese din moștenire. Soacra răspunse că nu mai avea nimic; lichidarea se încheiase, și le mai rămânea, în afară de Barneville, o rentă de șase sute de livre, pe care ea le-o va plăti la timp.

Atunci doamna expedie facturi către doi-trei clienți și în curând se folosi din plin de acest mijloc, care dădea roade. Avea totdeauna grijă să adauge într-un post-scriptum: „Nu-i pomeniți de asta soțului meu, știți cât e de mândru… Îmi cer scuze… A dumneavoastră…”. Sosiră și câteva reclamații; ea le interceptă.

Ca să facă rost de bani, începu să-și vândă mănușile și pălăriile vechi, fieroteniile; și se tocmea cu încrâncenare — sângele ei de țărancă împingând-o la câștig. Apoi, în călătoriile la oraș, avea să ia la preț de chilipir tot felul de nimicuri, pe care dl Lheureux, în lipsă de altele, i le va prelua cu siguranță. Își cumpără pene de struț, porțelanuri chinezești și cufere; se împrumuta de la Félicité, de la dna Lefrançois, de la hangița cu *Crucea Roșie*, de la toată lumea, de oriunde. Cu banii pe care-i primi în sfârșit de la Barneville, își plăti două polițe, restul de o mie cinci sute de franci se duse pe copcă. Se îndatoră iar și tot așa mereu!

Câteodată, e adevărat, încerca să-și facă niște socoteli; însă descoperea lucruri atât de monstruoase, că nu-i venea să creadă. Atunci o lua iar de la-nceput, se-ncurca repede, lăsa totul baltă și nu se mai gândea la asta.

Casa era tare tristă acum! Vedeai ieșind furnizori cu mutre furioase. Pe soba de gătit găseai aruncată câte-o batistă; și Berthe cea mică, spre marea indignare a dnei Homais, avea ciorapii găuriți. Dacă Charles încerca, timid, să facă vreo observație, ea-i răspundea cu brutalitate că nu era vina ei!

De ce aceste răbufniri? El își explica totul prin vechea ei boală de nervi; și, reproșându-și că-i luase slăbiciunile bolii drept defecte, se învinuia de egoism și-i venea să alerge s-o îmbrățișeze.

— Ba nu — își spunea —, o plictisesc!

Și renunța.

După cină, se plimba singur prin grădină; o lua pe Berthe pe genunchi și, desfăcând gazeta lui de medicină, încerca să-i arate literele. Copila, care nu învăța niciodată, deschidea curând niște ochi mari și triști, punându-se pe plâns. Atunci el o-mpăca; se ducea să-i pună apă în stropitoare ca să facă râuri pe nisip sau rupea crengi de lemn-câinesc ca să-i planteze copaci în răzoare, ceea ce nu dăuna prea mult grădinii, oricum năpădită de buruieni înalte; nu-i plătiseră de atâta timp leafa lui Lestiboudois! Apoi fetiței i se făcea frig și se cerea la maică-sa.

— Cheam-o pe bonă — îi spunea Charles. — Știi bine, mititico, mama nu vrea să fie deranjată.

Toamna era la început și frunzele cădeau deja — ca acum doi ani, când era ea bolnavă! — Când or să se termine odată toate astea?… Și se plimba mai departe, cu mâinile la spate.

Doamna era în odaia ei. Nu urcau la ea. Stătea acolo toată ziulica, toropită, îmbrăcată cu te-miri-ce și, din când în când, aprindea „pastile de serai”, frumos mirositoare, pe care le cumpărase la Rouen, din prăvălia unui algerian. Ca să nu-l aibă noaptea întins lângă ea pe bărbatul adormit, izbuti până la urmă, făcându-i tot felul de mutre, să-l surghiunească la etajul al doilea; iar ea citea până dimineața cărți trăsnite în care se amestecau imagini de orgii cu situații sângeroase. Deseori o cuprindea spaima, scotea un țipăt. Charles venea într-un suflet.

— Of! Pleacă! — îi zicea.

Sau, alte dăți, aprinsă mai vârtos de flacăra intimă pe care i-o ațâța adulterul, gâfâind, stârnită, pătrunsă de dorință, deschidea fereastra, trăgea în piept aerul rece, își răsfira în vânt părul prea greu și, privind stelele, își visa dragostea unui prinț. Se gândea la el, la Léon. Ar fi dat atunci totul pentru una singură din acele întâlniri, care o satisfăceau.

Erau zilele ei de gală. Le voia splendide! și, când el nu putea plăti singur cheltuielile, completa suma cu mărinimie, ceea ce se întâmpla aproape de fiecare dată. El încercă s-o convingă că s-ar fi simțit la fel de bine și-n altă parte, în vreun hotel mai modest; dar ea se-mpotrivi.

Într-o zi, scoase din geantă șase lingurițe de argint aurit (erau darul de nuntă de la moș Rouault), rugându-l să le ducă imediat pentru ea la muntele de pietate; și Léon se supuse, deși demersul nu-i plăcu. Se temea să nu se compromită.

Pe urmă, mai gândindu-se, ajunse la concluzia că amanta lui se făcuse cam ciudată și că nu greșeau poate cei care voiau să-l despartă de ea.

Într-adevăr, cineva îi trimisese mamei lui o scrisoare lungă, anonimă, ca s-o avertizeze că el *se pierdea cu o femeie măritată*; și îndată sărmana doamnă, părându-i-se a desluși veșnica sperietoare a familiilor bune, adică acea vagă creatură pernicioasă, sirena, monstrul, plăsmuirea ce sălășluiește în genunile amorului, îi scrise maestrului Dubocage, patronul lui, care se arătă la înălțime în chestiunea asta. Îl reținu vreme de trei sferturi de ceas, vrând să-i deschidă ochii, să-i arate prăpastia. O asemenea aventură îi va dăuna mai târziu, când va vrea să-și deschidă birou. Îl imploră să rupă cu dânsa și, dacă nu făcea sacrificiul în interesul propriu, să-l facă măcar de dragul lui, al lui Dubocage!

La sfârșit, Léon jurase să nu se mai vadă cu Emma; și-și reproșa că nu se ținuse de cuvânt, gândindu-se la toate încurcăturile și predicile pe care le va mai avea de îndurat din cauza acestei femei, pe lângă glumele colegilor, pe care i le serveau dimineața, când se strângeau în jurul sobei. De altfel, urma să ajungă secretar-prim: era și cazul să fie serios. Așa că renunță la flaut, la sentimente exaltate, la imaginație; căci orice burghez, în înfierbântarea tinereții, fie numai pentru o zi, pentru o clipă, s-a crezut în stare de patimi mărețe, de isprăvi înălțătoare. Libertinul cel mai ordinar a visat la sultane; fiecare notar poartă în el sfărâmăturile unui poet.

Se plictisea acum când Emma, din bun senin, îi cădea la piept izbucnind în hohote de plâns; și inima lui, ca oamenii care nu suportă decât o anumită doză de muzică, ațipea de nepăsare în tărăboiul unei iubiri ale cărei delicatețuri nu le mai putea percepe.

Se cunoșteau prea bine ca să mai aibă acea uluire că posezi, care însutește bucuria. Ea era la fel de dezgustată de el pe cât era el de sătul de ea. Emma regăsea în adulter toate platitudinile căsătoriei.

Dar cum s-ar fi putut descotorosi de el? Și-apoi, oricât s-ar fi simțit umilită că-și găsea fericirea într-un chip atât de josnic, ținea la ea din obișnuință ori din stricăciune; și, pe zi ce trecea, se înverșuna mai tare, secătuind orice desfătare, fiindcă-și dorea una prea mare. Dădea vina pe Léon pentru speranțele ei înșelate, de parcă ar fi trădat-o; ba chiar își dorea o catastrofă care s-aducă după sine despărțirea, de vreme ce n-avea curajul să ia această hotărâre.

Continua totuși să-i scrie scrisori îndrăgostite, în virtutea ideii că o femeie trebuie să-i scrie mereu amantului.

Însă, scriind, vedea un alt bărbat, o fantomă alcătuită din cele mai aprinse amintiri, din lecturile cele mai frumoase, din poftele cele mai aprige; și până la urmă se făcea atât de real, de accesibil, încât ea fremăta uluită, fără însă a și-l putea închipui deslușit, într-atât se pierdea, ca un zeu, sub belșugul de atribute. Locuia într-un ținut albăstriu, unde la balcoane se legănau scări de mătase, în adierea florilor, sub lumina lunii. Îl simțea alături, avea să vină și s-o răpească toată într-un sărut. Apoi cădea iar cu picioarele pe pământ, sleită; fiindcă avânturile astea de iubire vagă o oboseau mai tare decât un dezmăț zdravăn.

Simțea acum o istovire permanentă, în tot corpul. Deseori, Emma primea chiar citații, hârtie timbrată la care de-abia dacă se uita. Ar fi vrut să nu mai trăiască sau să doarmă întruna.

În ziua de Mezii-Păresimi, nu se întoarse la Yonville; se duse seara la un bal mascat. Își puse un pantalon de catifea și ciorapi roșii, o perucă cu codiță legată la spate cu o fundă și un tricorn așezat pe-o ureche. Țopăi toată noaptea în sunetul furios al tromboanelor; se făcea cerc în jurul ei; și se trezi dimineața în peristilul teatrului, printre cinci sau șase măști, în costume de hamali și de mateloți, de fapt prieteni de-ai lui Léon, care plănuiau să meargă la supeu.

Cafenelele dimprejur erau pline. Descoperiră în port un restaurant de-a șaptea mână, unde proprietarul le deschise o cămăruță la al patrulea etaj.

Bărbații șușotiră ceva într-un colț, sfătuindu-se de bună seamă în ce privește cheltuiala. Unul era secretar de notar, doi studenți la medicină și altul vânzător: ce societate pentru ea! Cât despre femei, Emma își dădu repede seama, după timbrul vocii, că trebuiau să fie, aproape toate, de pe ultima treaptă. Atunci i se făcu frică, își împinse scaunul înapoi și-și lăsă ochii-n jos.

Ceilalți începură să mănânce. Ea nu mâncă nimic; fruntea îi ardea, avea furnicături în pleoape și pielea-i era rece ca gheața. Simțea în cap podeaua sălii de bal duduind încă sub izbitura ritmică a miilor de picioare care dansau. Apoi, mirosul de punch dimpreună cu fumul trabucurilor o amețiră. Îi veni să leșine; o duseră în fața ferestrei.

Începea să se lumineze de ziuă și o pată mare de culoare purpurie se lățea pe cerul palid, înspre Sainte-Catherine. Râul livid se înfiora sub vânt; nu era nimeni pe poduri; felinarele se stingeau.

În vremea asta își reveni și i se ivi în minte Berthe, care dormea acolo, în odaia bonei. Tocmai atunci trecu o căruță plină cu fâșii lungi de tablă, aruncând spre pereții caselor o vibrație metalică asurzitoare.

O șterse pe neașteptate, se descotorosi de costum, îi spuse lui Léon că trebuia să se întoarcă și, în fine, rămase singură la *Hôtel de Boulogne*. Totul i se părea de neîndurat, chiar ea însăși. Ar fi vrut, fugind în zbor ca o pasăre, să se ducă să întinerească undeva, cât mai departe, în spațiile nepătate.

Ieși, traversă bulevardul, piața Cauchoise și mahalaua, până la o stradă care se deschidea pe-o latură deasupra grădinilor. Mergea repede, aerul liber o liniștea: și, încet-încet, fețele mulțimii, măștile, cadrilurile, lustrele, supeul, femeile acelea, totul dispărea cum se risipește ceața. Apoi, întoarsă la *Crucea Roșie*, se aruncă pe pat, în odăița de la etajul al doilea, în care se aflau pozele cu *Turnul Nesle*. La patru după-amiază, Hivert o trezi.

Când ajunse acasă, Félicité îi arătă în spatele pendulei o hârtie cenușie. Citi:

„În virtutea adresei de executare, sub formă de hotărâre judecătorească…”.

Care hotărâre? Cu o zi înainte venise, într-adevăr, o altă hârtie de care încă nu aflase; astfel că rămase uluită de cuvintele:

„Poruncă în numele regelui, al legii și al justiției, către doamna Bovary…”

Apoi, sărind mai multe rânduri, zări:

„În douăzeci și patru de ore ca ultim termen” — Ce? „Să plătească suma totală de opt mii de franci.” Ba chiar mai jos se spunea: „Va fi constrânsă pe toate căile de drept, și anume prin sechestru executoriu asupra mobilei și efectelor”.

Ce să facă?… Era vorba de douăzeci și patru de ore; mâine! Lheureux, își închipui ea, voia, desigur, s-o sperie iarăși; căci ghici dintr-odată toate uneltirile lui, scopul serviabilității lui. Ceea ce o liniștea era mărimea exagerată a sumei.

Totuși, tot cumpărând, tot neplătind, tot împrumutându-se, tot semnând polițe, pe care le reînnoia și care creșteau cu fiecare scadență, ajunsese să-i strângă numitului Lheureux un capital, pe care acesta-l aștepta cu nerăbdare, pentru speculațiile lui.

Se înființă la el cu un aer degajat.

— Știți ce mi se-ntâmplă? E o glumă, desigur!

— Nu.

— Cum așa?

El se întoarse încet și-i zise, încrucișându-și brațele:

— Da’ ce credeați, duduiță, că o să fiu până la sfârșitul veacurilor furnizorul și bancherul dumneavoastră, așa, pe veresie? Doar trebuie să-mi capăt și eu banii înapoi, să fim cinstiți!

Ea protestă împotriva sumei.

— A, păi ce să-i faci! Tribunalul a recunoscut-o! Există o hotărâre! Vi s-a adus la cunoștință! De altfel, nu e vorba de mine, ci de Vinçart.

— Oare n-ați putea…?

— O, în niciun caz.

— Dar…, totuși…, să ne înțelegem.

Și începu să bată câmpii; că nu știuse nimic… că era o surpriză…

— Cine-i de vină? — spuse Lheureux, făcându-i o plecăciune ironică. — În timp ce eu muncesc ca un negru, dumneavoastră o duceți numai într-o petrecere.

— A, fără morală!

— Nu strică niciodată — replică el.

Avu lașitatea să-l implore; ba chiar își sprijini mâna ei frumoasă, albă și lungă pe genunchii negustorului.

— Ia lăsați-mă în pace! S-ar zice că-mi faceți ochi dulci!

— Sunteți un nemernic! — strigă ea.

— Vai, vai, cum ne-am înfuriat! — răspunse el, râzând.

— O să le arăt tuturor cine sunteți dumneavoastră. O să-i spun soțului meu…

— Lasă, că am și eu să-i arăt ceva soțului dumneavoastră!

Și Lheureux scoase din casa de bani chitanța de o mie opt sute de franci pe care i-o dăduse ea, când cu scontul lui Vinçart.

— Credeți — adăugă el — că n-o să priceapă cum l-ați tras pe sfoară, sărmanul soțior?

Ea se prăbuși, mai năucită decât dacă ar fi primit o lovitură de măciucă. El se plimba de la fereastră la birou și repeta întruna:

— A, o să-i arăt și eu… o să-i arăt și eu…

Apoi se apropie de ea și, cu voce blândă:

— Nu-i deloc plăcut, știu; dar, la urma urmei, nimeni n-a murit din asta și, de vreme ce e singura cale care-a mai rămas ca să-mi înapoiați banii…

— Dar de unde să-i iau? — zise Emma, frângându-și mâinile.

— Ei, păi când ai niște prieteni ca ai dumneavoastră!

Și o privea atât de pătrunzător, de înspăimântător, că se înfioră până în măduva oaselor.

— Vă promit — zise ea —, o să semnez…

— M-am săturat de semnăturile dumneavoastră!

— O să mai vând…

— Ei, na! — făcu el, ridicând din umeri. — Nu mai aveți nimic.

Și strigă pe ferestruica ce dădea înspre prăvălie:

— Annette! să nu uiți cele trei cupoane de la nr. 14.

Apăru slujnica; Emma înțelese și întrebă „câți bani ar trebui ca să oprească orice urmărire”.

— E prea târziu!

— Dar dacă vă aduc câteva mii de franci, un sfert din sumă, o treime, aproape tot?

— Nu, nu, degeaba!

O împingea ușurel spre scară.

— Vă implor, dle Lheureux, numai câteva zile!

Hohotea de plâns.

— Asta-i bună! Lacrimi!

— Mă aduceți la disperare!

— Puțin îmi pasă! — zise el, închizând ușa.

Note

{94} Lichior obținut prin macerarea în alcool a unui număr de ingrediente, ca vanilie, scorțișoară, nucșoară, aloe, șofran etc.

{95} Jacques Cujas, jurist francez din epoca Renașterii, specialist în drept roman (1522-1590).

{96} Bartolo di Sassoferrato, profesor de drept roman la mai multe universități din nordul Italiei, mai ales la Perugia (1314-1357).