XI

Homais citise în ultima vreme elogiul unei noi metode pentru vindecarea echinismului{66}; și, fiind partizanul progresului, îi veni ideea patriotică după care Yonville, pentru a fi *în pas cu vremea*, trebuia să se ilustreze prin operații de strefopodie{67}.

— Care sunt riscurile? — îi spunea el Emmei. — Gândiți-vă (și număra pe degete avantajele încercării): succes aproape sigur, ușurarea și înfrumusețarea bolnavului, celebritate imediat dobândită pentru cel care operează. De ce n-ar vrea soțul dumneavoastră, de pildă, să-l scape de necaz pe sărmanul Hippolyte de la *Leul de Aur*? Gândiți-vă că în mod sigur și-ar povesti tămăduirea tuturor călătorilor, și apoi (Homais cobora vocea și privea de jur împrejur), cine m-ar împiedica să trimit la ziar o notiță despre asta? O, Doamne! Un articol circulă…, se vorbește despre el…, vestea se răspândește… Și cine știe? Cine știe?

Într-adevăr, Bovary putea reuși; Emma n-avea niciun motiv să creadă că nu era îndemânatic, și ce satisfacție pentru ea să-l determine la un demers în urma căruia reputația și averea i-ar fi crescut! Abia aștepta să se sprijine pe ceva mai solid decât iubirea.

La stăruințele farmacistului și ale ei, Charles se lăsă convins. Comandă la Rouen volumul doctorului Duval și, în fiecare seară, luându-și capul în mâini, se adâncea în lectură.

În timp ce el studia echinismul, varusul{68} și valgusul{69}, adică strefocatopodia, strefendopodia și strefexopodia (sau, mai bine zis, diferitele devieri ale tălpii piciorului, în jos, în interior sau în exterior), alături de strefipopodie și strefanopodie (altfel spus: răsucirea spre în jos sau întoarcerea în sus), dl Homais, prin tot felul de argumente, încerca să-l convingă pe băiatul de la han să se opereze.

— De-abia o să simți un pic de durere, poate; e o simplă înțepătură, ca și când ți-ar lua puțin sânge, nu te doare nici ca la extirparea unor soiuri de bătături.

Hippolyte stătea pe gânduri și bolovănea ochii ca prostul.

— De altfel — continua farmacistul — nu e treaba mea. Pentru tine e important! Ți-o spun numai din omenie! Aș vrea să te văd, prietene, descotorosit de claudicația asta hidoasă, cu legănarea regiunii lombare, care, orice ai zice tu, probabil că îți dăunează foarte mult în practicarea meseriei.

Atunci Homais îi spunea cât de zdravăn și de sprinten se va simți după aceea, și chiar îi dădea de înțeles că le va plăcea mai mult femeilor, iar grăjdarul începea să se hlizească greoi. Apoi îl ataca la vanitate:

— Nu ești bărbat? Ce mama naibii! Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi trebuit să servești țara, să combați sub drapel? Vai, Hippolyte!

Și Homais se îndepărta declarând că nu pricepe încăpățânarea asta, orbirea care îl făcea să refuze binefacerile științei.

Nefericitul cedă, fiindcă se închegase un fel de conjurație. Binet, care nu se amesteca niciodată în treburile altcuiva, dna Lefrançois, Artémise, vecinii, până și primarul, dl Tuvache, toată lumea îl îndemnă, îl bătu la cap, îl făcu de rușine; dar ceea ce-l convinse fu faptul că *nu costa nimic*. Bovary se însărcina chiar să ofere dispozitivul mecanic necesar operației. Emma avusese ideea acestei generozități; Charles se învoi, spunându-și în sinea lui că nevastă-sa era un înger.

Cu sfaturile farmacistului și luând-o de trei ori de la zero, îl puse pe tâmplar, ajutat de lăcătuș, să construiască un fel de cutie, în greutate de vreo opt livre{70}, la care nu se făcuse deloc economie de fier, lemn, tablă, piele, șuruburi și piulițe.

Totuși, pentru a ști ce tendon să-i taie lui Hippolyte, trebuia să stabilească mai întâi ce fel de picior echin avea.

Talpa făcea cu gamba o linie aproape dreaptă, fiind cu toate astea întoarsă spre interior, astfel încât era un equinus amestecat cu puțin varus sau un ușor varus cu un equinus foarte marcat. Însă cu acest echinism care-i făcea într-adevăr laba lată ca o copită de cal, cu pielea aspră, cu tendoanele uscate, cu degete umflate ale căror unghii negre păreau caiele de potcoavă, strefopodul galopa de dimineața până seara, ca un cerb. Îl vedeai tot timpul în piață, țopăind în jurul căruțelor, azvârlindu-și înainte reazemul inegal. Părea chiar mai zdravăn de piciorul ăsta decât de celălalt. Tot slujindu-i, membrul parcă dobândise calități morale, răbdare și energie; când i se dădea vreo însărcinare mai grea, Hippolyte prefera să se sprijine în el.

Or, de vreme ce era un equinus, trebuia tăiat tendonul lui Ahile, chiar dacă mai târziu urma să se ocupe și de mușchiul tibial anterior, pentru a scăpa de varus: fiindcă medicul nu îndrăznea să riște dintr-odată două operații și deja tremura de teamă să nu afecteze vreo regiune importantă pe care n-o cunoștea.

Nici lui Ambroise Paré{71}, executând pentru prima oară de la Celsus{72}, după un răstimp de cincisprezece veacuri, ligatura imediată a unei artere; nici lui Dupuytren{73} pregătindu-se să deschidă un abces printr-un strat gros de encefal; nici lui Gensoul{74}, când a făcut prima ablațiune a maxilarului superior, nu le fusese cu siguranță inima atât de zbuciumată, mâna atât de înfiorată, intelectul atât de încordat ca dlui Bovary când se apropie de Hippolyte, cu *tenotomul*{75} în mână. Și, la fel ca în spitale, se vedeau alături, pe o masă, un morman de scamă, ațe ceruite, multe feșe, o piramidă de feșe, toate feșele pe care le avea spițerul. Dl Homais organizase încă de dimineață toate preparativele, atât pentru a uimi mulțimea, cât și pentru ca să se iluzioneze singur. Charles împunse pielea; se auzi un trosnet uscat. Tendonul fusese tăiat, operația se sfârșise. Hippolyte nu-și venea în fire de surprindere; se apleca să acopere cu sărutări mâinile lui Bovary.

— Hai, liniștește-te — spunea farmacistul — îți vei arăta mai târziu recunoștința față de binefăcătorul tău!

Și coborî să le povestească rezultatul celor cinci-șase curioși care stăteau prin curte; ei își închipuiau că Hippolyte avea să-și facă apariția mergând drept. Apoi Charles, după ce fixă piciorul bolnavului în motorul mecanic, se întoarse acasă, unde Emma, foarte îngrijorată, îl aștepta în prag. Îi sări de gât; se așezară la masă; el mâncă mult și chiar dori să bea o ceașcă de cafea la desert, desfrâu pe care nu și-l permitea decât duminica, dacă aveau musafiri.

Petrecură o seară încântătoare discutând, făcându-și visuri comune. Vorbiră despre viitorul lor, despre îmbunătățirile ce trebuiau aduse gospodăriei; el se vedea devenind din ce în ce mai respectat, din ce în ce mai bogat, cu o soție care-l iubea ca-n prima zi; iar ea era bucuroasă să-și împrospăteze sufletul cu un sentiment nou, mai sănătos, mai bun, să simtă în sfârșit puțină tandrețe pentru sărmanul băiat, care o iubea. Pentru o clipă gândul îi fugi spre Rodolphe; dar privirea i se îndreptă din nou spre Charles; observă chiar cu uimire că n-avea deloc dinți urâți.

Erau deja în pat când dl Homais, cu toată împotrivirea bucătăresei, intră pe neașteptate în cameră, ținând în mână o foaie de hârtie proaspăt scrisă. Era articolul pe care voia să-l trimită ziarului *Fanal de Rouen*. I-l aducea lui Charles ca să-l citească.

— Citiți-l dumneavoastră — zise Bovary.

Începu să citească:

— „În ciuda prejudecăților care încă mai întunecă o parte din fața Europei ca o mreajă, lumina începe totuși să pătrundă în satele noastre. Astfel, marți, mica noastră urbe Yonville a fost teatrul unei experiențe chirurgicale care este în același timp un act de înaltă filantropie. Dl Bovary, unul dintre practicienii noștri cei mai distinși…”.

— O, e prea mult! prea mult! — spunea Charles, sufocat de emoție.

— Ba nu, deloc! Cum așa? …„a operat piciorul de cal…”. N-am pus termenul științific pentru că, știți, într-un ziar…, poate n-ar înțelege toată lumea; trebuie ca masele…

— Așa este — zise Bovary. — Continuați.

— Reiau — spuse farmacistul. — „Dl Bovary, unul dintre practicienii noștri cei mai distinși, a operat piciorul de cal al numitului Hippolyte Tautain, care este de douăzeci și cinci de ani grăjdar la hotelul *Leul de Aur*, proprietatea dnei văduve Lefrançois, în Piața Armelor. Noutatea tentativei ca și interesul acordat pacientului au atras o asemenea aglomerare de populație, încât era într-adevăr îmbulzeală în fața stabilimentului. Operația, de altfel, s-a desfășurat ca prin minune și de-abia dacă au apărut câteva picături de sânge pe piele, ca pentru a spune că tendonul rebel cedase în sfârșit eforturilor artei. Bolnavul, lucru ciudat (afirmăm aceasta *de visu*), nu a acuzat deloc dureri. Starea sa până în prezent nu lasă nimic de dorit. Totul ne face să credem într-o convalescență scurtă și cine știe dacă la următoarea sărbătoare sătească nu îl vom vedea pe curajosul nostru Hippolyte participând la dansurile bahice, în mijlocul unui cor de petrecăreți, și dovedindu-le astfel tuturor, prin vervă și sărituri meșteșugite, deplina vindecare? Slavă deci savanților generoși! Slavă acestor minți infatigabile care-și consacră veghea îmbunătățirii sănătății sau alinării suferințelor speciei! Slavă! De trei ori slavă! Nu este cazul oare să strigăm că orbii vor vedea, surzii vor auzi și ologii vor umbla? Dar ceea ce le făgăduia altădată fanatismul aleșilor săi, știința împlinește acum pentru toți oamenii! Ne vom ține la curent cititorii cu fazele succesive ale acestui remarcabil tratament”.

Ceea ce nu împiedică deloc ca, după cinci zile, coana Lefrançois să vină îngrozită și strigând:

— Ajutor! moare!… îmi pierd mințile!

Charles se năpusti spre *Leul de Aur*, iar farmacistul, care-l văzu trecând prin piață, fără pălărie, își părăsi farmacia. Apăru și el gâfâind, roșu, neliniștit și întrebându-i pe toți cei care urcau scara:

— Ce are interesantul nostru strefopod?

Cât despre strefopod, se zvârcolea în convulsii cumplite, astfel încât motorul mecanic în care-i era fixat piciorul se izbea de zid, mai-mai să-l dărâme.

Cu multe precauții, ca să nu deranjeze poziția membrului, îl desfăcură deci din cutie și văzură o priveliște îngrozitoare. Formele piciorului dispăreau sub o asemenea umflătură, că pielea părea gata să plesnească, fiind și plină de echimoze din cauza faimoasei mașinării. Hippolyte se plânsese de mai mult timp că-l doare, dar nu-i dăduseră atenție; fură însă nevoiți să convină că nu se plânsese chiar degeaba și fu lăsat liber câteva ore. Dar de-abia scăzuse puțin edemul, că cei doi învățați considerară oportun să pună din nou membrul în aparat, strângându-l și mai tare, ca să grăbească lucrurile. În sfârșit, după trei zile, Hippolyte nemaiputând rezista, desfăcură încă o dată mașinăria, mirându-se foarte tare de rezultatul ce li se înfățișa. Pe picior se întindea o tumefacție lividă, cu flictene din loc în loc, din care se scurgea un lichid negru. Lucrurile luau o întorsătură serioasă. Hippolyte începea să se plictisească, și coana Lefrançois îl instală în sala cea mică, lângă bucătărie, pentru ca măcar să mai vadă lume.

Însă perceptorul, care cina acolo în fiecare zi, se plânse cu amărăciune de o asemenea vecinătate. Atunci Hippolyte fu mutat în sala de biliard.

Zăcea acolo, scâncind sub păturile groase, palid, cu barba lungă și ochii scobiți, răsucindu-și din când în când capul asudat pe perna soioasă unde se așezau muștele. Dna Bovary venea să-l vadă. Îi aducea cârpe pentru cataplasme și-l îmbărbăta, îl încuraja. În rest, nu-i lipsea tovărășia, mai ales în zilele de târg, când țăranii împrejurul lui ciocneau bilele, se duelau cu tacurile, fumau, beau, cântau, răcneau.

— Cum îți merge? — îl întrebau, bătându-l pe umăr. — Ei, nu prea te lauzi, după cât se pare! Dar tu ești de vină. Ar trebui să faci asta sau aia.

Și îi povesteau despre oameni care fuseseră cu toții vindecați cu alte leacuri decât cele pe care le lua el; apoi, ca să-l mai mângâie, adăugau:

— Prea îți dai importanță! Hai, scoală-te! Te lăfăi ca un rege! Ei, las-o încolo, pungaș bătrân ce ești! Urât mai miroși!

Cangrena, într-adevăr, urca din ce în ce mai sus. Bovary se îmbolnăvise și el din cauza asta. Îl vizita la orice oră, în orice clipă. Hippolyte îl privea cu ochii plini de groază și bâlbâia printre lacrimi:

— Când o să fiu vindecat? Vai, scăpați-mă!… Ce nenorocit sunt! Ce nenorocit sunt!

Și medicul pleca întotdeauna recomandându-i să țină regim.

— Nu-l asculta, băiete — intervenea coana Lefrançois. — Te-au mucenicit destul! O să te simți și mai slăbit. Ia, mănâncă!

Îi aducea o ciorbă bună, o bucată de pulpă de miel, o felie de slănină și uneori câte un păhărel de rachiu, pe care el n-avea curajul să-l ducă la gură.

Abatele Bournisien, aflând că starea i se înrăutățea, trimise vorbă că vrea să-l vadă. Începu prin a-l compătimi pentru suferința lui, declarându-i în același timp că trebuia să se bucure, pentru că aceasta era voința Domnului, și să profite repede de prilej ca să se împace cu Cerul.

— Fiindcă — spunea preotul pe un ton părintesc — îți cam neglijai îndatoririle; nu te vedeam prea des la oficiul divin; de câți ani nu te-ai apropiat de sfânta masă? Înțeleg că ocupațiile, vârtejul lumii te-au îndepărtat de grija mântuirii. Dar acum, e timpul să te gândești la asta. Totuși, să nu pierzi nădejdea; am cunoscut niște mari vinovați care, fiind aproape de clipa înfățișării dinaintea lui Dumnezeu (știu foarte bine că tu nu ești încă în situația asta), au implorat milostivirea Lui, și cu siguranță au murit având năzuințele cele mai potrivite. Să sperăm că, asemenea lor, o să ne dai și tu bună pildă! Așadar, cum paza bună trece primejdia rea, de ce n-ai rosti dimineața și seara câte un „Bucură-te, Marie, cea plină de har” și câte un „Tatăl nostru, care ești în ceruri”? Da, fă asta! pentru mine, ca să mă îndatorezi. Ce te costă?… îmi promiți?

Nefericitul promise. Parohul veni și în zilele următoare. Stătea de vorbă cu hangița și îi povestea chiar întâmplări împestrițate cu glume, făcând calambururi pe care Hippolyte nu le pricepea. Apoi, de cum găsea o împrejurare favorabilă, revenea la chestiunile de religie, luând și înfățișarea cuvenită.

Zelul păru a-l duce la succes, deoarece curând strefopodul își exprimă dorința de a merge în pelerinaj la Bon-Secours, dacă se vindeca: la care dl Bournisien îi răspunse că nu vedea nicio piedică; două precauții sunt mai bune decât una. *N-avea nimic de pierdut*.

Spițerul fu indignat de ceea ce numea *uneltirile preotului*, care dăunau, pretindea el, convalescenței lui Hippolyte; îi repeta dnei Lefrançois:

— Lăsați-l în pace! Lăsați-l în pace! îi perturbați moralul cu misticismul vostru!

Însă femeia nu mai voia să-l asculte. El era *capul răutăților*. Ca să-i facă în ciudă, agăță chiar la căpătâiul bolnavului un agheasmatar plin, cu o rămurică de cimișir.

Totuși, nici religia nu părea să-i ajute mai mult decât chirurgia, și putreziciunea de neînvins urca tot mai mult de la extremitate către pântece. Degeaba înlocuiau poțiunile și schimbau cataplasmele, mușchii se desprindeau în fiecare zi tot mai mult de pe os, și în cele din urmă Charles răspunse clătinând afirmativ din cap când coana Lefrançois îl întrebă dacă n-ar putea, neavând altă soluție, să-l cheme pe dl Canivet, de la Neufchâtel, care era o celebritate.

Doctor în medicină, în vârstă de cincizeci de ani, având o bună situație și fiind sigur de sine, confratele nu se sfii să râdă cu dispreț când dezveli piciorul cangrenat până la genunchi. Apoi, declarând scurt că trebuia amputat, se duse la farmacist să-i înjure pe idioții care-l aduseseră pe un om nenorocit în asemenea hal. Scuturându-l pe dl Homais de nasturele de la redingotă, vocifera în farmacie.

— Astea-s invenții de la Paris! Uite ideile domnilor din capitală! E ca și cu strabismul, cloroformul și litotritia{76}, o grămadă de monstruozități pe care guvernul ar trebui să le interzică! Dar, dacă vrei să arăți ce grozav ești, arde-i niște tratamente, fără să-ți pese de consecințe. Noi nu suntem așa de șmecheri, noi ăștialalți; nu suntem niște savanți, niște fanți, niște filfizoni; noi suntem practicieni, tămăduitori, nouă nu ne-ar trece prin cap să operăm pe cineva care se simte excelent! Să îndrepți picioare echine! Păi se pot îndrepta picioarele echine? E ca și cum ai vrea, de exemplu, să faci un cocoșat drept ca bradul!

Homais suferea ascultând acest logos și își ascundea stânjeneala în spatele unui surâs de curtezan, având nevoie să-l menajeze pe dl Canivet, ale cărui rețete ajungeau câteodată până la Yonville; de aceea nu-i luă apărarea lui Bovary, nici măcar nu făcu vreo observație, și, abandonându-și principiile, își jertfi demnitatea pe altarul intereselor mai serioase ale comerțului.

Amputarea de coapsă făcută de doctorul Canivet fu un eveniment considerabil în sat! Toți locuitorii, în acea zi, se sculaseră mai devreme, și strada mare, deși plină de lume, avea ceva lugubru, ca și când ar fi fost vorba de o execuție capitală. La băcănie se discuta despre boala lui Hippolyte; prăvăliile nu vindeau nimic, și dna Tuvache, soția primarului, nu se clintea de la fereastră, atât era de nerăbdătoare să-l vadă venind pe cel care avea să opereze.

Acesta sosi într-o cabrioletă pe care o conducea singur. Dar, cum arcul din partea dreaptă se lăsase cu timpul sub greutatea corpului, trăsura se înclina puțin în timpul mersului și se zărea pe cealaltă pernă, lângă el, o cutie mare, îmbrăcată în piele roșie, cu trei închizători de aramă care aveau un luciu magistral.

După ce intră val-vârtej sub arcada *Leului de Aur*, doctorul, strigând foarte tare, porunci să i se deshame calul, apoi merse în grajd să vadă dacă mânca ovăzul; fiindcă, după ce sosea la bolnavi, se ocupa mai întâi de iapă și de cabrioletă. Ba chiar se spunea din pricina asta: „A, dl Canivet este un original!” și era și mai respectat pentru această nepăsare de nezdruncinat. Lumea întreagă ar fi putut să crape până la ultimul om, el n-ar fi renunțat nici măcar la cel mai neînsemnat dintre obiceiurile lui.

Homais se înfățișă.

— Contez pe dumneavoastră — îi spuse doctorul. — Suntem gata? La treabă!

Însă spițerul, roșind, mărturisi că era prea sensibil ca să asiste la o astfel de operație.

— Când ești simplu spectator — zicea el — imaginația, știți, o ia razna! și apoi am sistemul nervos atât de…

— Aiurea — îl întrerupse Canivet — îmi păreți, dimpotrivă, predispus la apoplexie. Și, de altfel, nu mă miră; căci voi, domnilor farmaciști, stați mereu zăvorâți acolo-n bucătăria voastră, ceea ce până la urmă nu se poate să nu vă strice temperamentul. Uitați-vă la mine: în fiecare zi mă trezesc la ora patru, mă bărbieresc cu apă rece (nu mi-e frig niciodată) și nu port flanelă, niciun guturai nu se prinde de mine, cheresteaua e solidă! Trăiesc cum apuc, precum filozofii, mănânc ce găsesc. De aia nu sunt așa mofturos ca dumneavoastră și mi-e totuna dacă bag cuțitul într-un creștin sau în prima orătanie care-mi pică în mână. Și, în plus, o să spuneți, obișnuința…, obișnuința!…

Atunci, fără să le pese câtuși de puțin de Hippolyte, pe care-l treceau sudorile de spaimă sub cearșaf, domnii începură o conversație în care farmacistul compară sângele rece al unui chirurg cu acela al unui general; și apropierea îi căzu bine lui Canivet, care-și dădu drumul la gură vorbind despre exigențele artei lui. O considera un sacerdoțiu, pe când ofițerii sanitari o dezonorau. În sfârșit, întorcându-se spre bolnav, examină feșele aduse de Homais, aceleași care apăruseră la prima intervenție, și ceru pe cineva care să-i țină piciorul. Se trimise după Lestiboudois, și dl Canivet, suflecându-și mânecile, trecu în sala de biliard, pe când spițerul rămânea cu Artémise și cu hangița, amândouă mai albe ca șorțurile lor, și cu urechea ciulită la ușă.

Bovary, în vremea asta, nu îndrăznea să iasă din casă. Era jos, în sală, așezat la colțul căminului fără foc, cu bărbia în piept, cu mâinile împreunate, cu ochii ficși. Ce bucluc! gândea el, ce dezamăgire! Doar își luase toate măsurile de precauție imaginabile. Aici era mâna fatalității. Și totuși! Dacă Hippolyte, mai târziu, avea să moară, asasinul ar fi el. Și apoi, când va merge pe la pacienți, ce explicații să le dea, dacă-l întreabă? Poate că totuși greșise pe undeva. Căuta și nu găsea. Până și cei mai faimoși chirurgi greșesc. Însă nimeni nu crede niciodată! Dimpotrivă, vor râde, vor bârfi! O să i se ducă vestea până la Forges! până la Neufchâtel! la Rouen! peste tot! Cine știe dacă nu vor scrie unii confrați împotriva lui? Ar urma o polemică, va trebui să răspundă în ziare. Chiar Hippolyte îi putea intenta proces. Se vedea dezonorat, ruinat, pierdut. Și imaginația lui, asaltată de o mulțime de ipoteze, se agita încolo și-ncoace ca un butoi gol luat de mare, care se rostogolește printre valuri.

Emma, în fața lui, îl privea; nu era supusă umilirii pe care o îndura el, dar suferea alta: își închipuise că era totuși ceva de capul acestui om, ca și cum n-ar fi avut destule prilejuri să-i observe mediocritatea.

Charles se plimba în lung și-n lat, în odaia lui. Cizmele îi scârțâiau pe parchet.

— Stai jos — zise ea — mă enervezi!

El se așeză.

Cum putuse (ea, care era atât de inteligentă!) să se înșele încă o dată? Ce manie de plâns avea să-și ruineze existența sacrificându-se mereu? Își amintea de toate înclinațiile spre lux, de toate privațiunile sufletului, de josniciile căsniciei, ale menajului, de visurile căzute în noroi ca niște rândunele rănite, de tot ce-și dorise, de tot ce-și refuzase, de tot ce-ar fi putut avea! și pentru ce, pentru ce?

În liniștea care stăpânea satul, un țipăt sfâșietor străbătu văzduhul. Bovary se îngălbeni, gata să leșine. Ea își încruntă sprâncenele cu nervozitate, apoi își continuă gândurile. Și totuși, pentru el făcuse toate, pentru ființa asta, pentru omul ăsta care nu pricepea nimic, nu simțea nimic! Fiindcă ședea acolo liniștit, fără măcar să-și dea seama că ocara de pe numele lui avea să-l mânjească și pe al ei. Făcuse eforturi ca să-l iubească, se căise cu lacrimi pentru că-i cedase altuia.

— O fi fost poate un valgus? — exclamă deodată Bovary, care medita.

La răsunetul neprevăzut al acestor vorbe căzând în mijlocul gândurilor ei ca un glonț de plumb pe o tavă de argint, Emma, tresărind, își înălță capul ca să ghicească ce voia să spună; și se priviră în tăcere, aproape uimiți să se vadă, atât erau de departe conștiințele lor una de alta. Charles o măsura cu ochi tulburi de om beat, ascultând încremenit ultimele țipete ale amputatului care se succedau în modulații tărăgănate, întretăiate de chiote ascuțite, ca urletul îndepărtat al unei vite înjunghiate. Emma își mușca buzele palide și, jucându-se cu o rămurică de coral pe care-o rupsese, îl țintuia pe Charles cu luminile arzătoare ale ochilor, ca două săgeți de foc gata să fie trase. Totul o scotea din sărite la el acum, fața, îmbrăcămintea, tot ce nu spunea, persoana întreagă, ba chiar faptul că exista. Se căia ca de o crimă de virtutea ei de altădată, și ce-i mai rămăsese din ea se năruia sub loviturile furioase ale orgoliului. Se delecta acum cu toate ironiile răutăcioase ale adulterului triumfător. Amintirea amantului îi revenea cu farmece amețitoare; își cufunda sufletul în ea, purtată spre această icoană de un entuziasm reînnoit; iar Charles i se părea atât de desprins de viața ei, atât de absent pe vecie, atât de imposibil și de nimicit, ca și cum ar fi fost pe moarte și ar fi agonizat sub ochii ei.

Se auzi un zgomot de pași pe trotuar. Charles se uită și, prin jaluzeaua lăsată, îl zări lângă hale, în plin soare, pe doctorul Canivet, care își ștergea fruntea cu basmaua de la gât. Homais, în spatele lui, ducea în mână o cutie mare roșie, și se îndreptau amândoi spre farmacie.

Atunci, împins de o duioșie subită și de descurajare, Charles se întoarse spre nevastă-sa, spunându-i:

— Hai, sărută-mă, drăguțo!

— Lasă-mă! — făcu ea, roșie de mânie.

— Ce ai? ce ai? — repeta el uimit. — Calmează-te, revino-ți! știi bine că te iubesc!… vino încoace!

— Ajunge! — strigă ea cu o înfățișare înfricoșătoare.

Și, fugind din sală, Emma trânti ușa așa de tare, că barometrul sări de pe perete și se făcu cioburi pe podea.

Charles se prăbuși în fotoliu, răvășit, întrebându-se ce putea avea, închipuindu-și vreo boală nervoasă, plângând și simțind vag că-l amenința ceva funest și incomprehensibil.

Când Rodolphe, seara, ajunse în grădină, își găsi amanta așteptându-l pe treapta cea mai de jos a scărilor din fața ușii. Se îmbrățișară și toate resentimentele lor se topiră ca zăpada la căldura acelui sărut.

Note

{66} Echinismul e o malformație a piciorului la oameni (picior echin), asemănătoare cu un picior de cal, care are drept consecință faptul că se calcă numai pe vârful degetelor.

{67} Strefopodie = echinism.

{68} *Varus* = deviație a piciorului spre interior.

{69} *Valgus* = deviație a piciorului spre exterior.

{70} Livra e o unitate de măsură pentru greutate, de aproximativ 0,5 kilograme.

{71} Ambroise Paré (1509-1590), chirurg francez care și-a exercitat meseria în slujba regilor Henric al II-lea, Francisc al II-lea, Carol al IX-lea și Henric al III-lea. A înlocuit în amputări cauterizarea prin ligatura arterelor.

{72} Aulus Cornelius Celsus, enciclopedist din secolul I e.n., autor al tratatului *De arte medica*.

{73} Guillaume Dupuytren (1777-1835), prim-chirurg al regilor Ludovic al XVIII-lea și Carol al X-lea. Este unul dintre fondatorii anatomiei patologice. Muzeul de anatomie situat la Paris, în fosta mănăstire a Cordelierilor, îi poartă numele.

{74} Joseph Gensoul (1797-1858), chirurg-șef la Hôtel-Dieu din Lyon. A publicat periodice științifice cu comunicări, pentru a impulsiona progresul medicinei.

{75} Tenotomul e un bisturiu mic cu lama scurtă și foarte îngustă, care servește la secționarea tendoanelor.

{76} Litotritia e o operație chirurgicală prin care se zdrobesc calculii urinari în vezică (cu ajutorul unui aparat numit litotritor), urmând ca fragmentele fine care rămân eventual să fie eliminate prin uretră. Prima litotritie a fost executată de medicul francez Jean Civiale în 1824.