Mulțimea aștepta lângă zid, țărcuită simetric între balustrade. La colțul străzilor din apropiere, afișe gigantice repetau cu litere baroce: „*Lucia di Lammermoor*… Lagardy… Operă etc.”. Era vreme frumoasă; era cald; sudoarea șiroia prin părul frizat și batistele toate ștergeau frunți înroșite; și câteodată un vânt călduț, ce sufla dinspre râu, agita lenevos marginea copertinelor de doc atârnate deasupra cafenelelor. Ceva mai jos totuși te răcorea un curent de aer glacial care mirosea a seu, a piele și a ulei. Era răsuflarea străzii Charrettes, plină de magazii mari și negre, unde poloboacele erau împinse de-a rostogolul.
De teama ridicolului, Emma ceru să facă o plimbare prin port înainte de a intra, iar Bovary, pentru mai multă siguranță, păstră biletele în mână, în buzunarul pantalonilor pe care-l ținea apăsat.
Inima începu să-i bată cu putere încă din hol. Avu un zâmbet involuntar de vanitate, văzând mulțimea care se năpustea spre dreapta prin celălalt coridor, în timp ce ea urca scara rezervată primelor loji. Se bucură ca un copil când împinse cu un deget ușile largi, tapițate; inspiră adânc mirosul prăfuit al coridoarelor, iar, când se așeză în lojă, își arcui talia cu dezinvoltura unei ducese.
Sala începea să se umple, se scoteau din tocuri lornietele, iar abonații, zărindu-se de departe, își trimiteau saluturi. Veneau să caute în artă o relaxare după neliniștile comerțului; dar, fără să-și uite deloc afacerile, încă mai discutau despre bumbac, spirt sau indigo. Puteai vedea acolo capete inexpresive și pașnice de moșnegi, care, cu tenul și părul lor alb, semănau cu niște medalii de argint al căror lustru a fost șters sub un abur de plumb. Junii eleganți se fuduleau la parter, etalându-și prin deschizătura jiletcii cravata trandafirie sau verde-măr; și dna Bovary îi admira de sus cum își sprijineau pe nuielele cu măciulie de aur palma elastică a mănușilor galbene.
În vremea asta se aprinseră lumânările orchestrei; lustra coborî din plafon, revărsând în sală, cu strălucirea fațetelor, o veselie instantanee; apoi intrară instrumentiștii unii după alții și se porni o îndelungată larmă de contrabași sforăind, viori scârțâind, corni trâmbițând, flaute și flajolete care piuiau. Dar dinspre scenă răsunară trei bătăi de gong; începu un duruit de timpane, alămurile trântiră câteva acorduri, iar cortina, ridicându-se, descoperi un peisaj.
Se vedea o răscruce de drumuri în pădure, cu o fântână la stânga, umbrită de un stejar. Țărani și seniori, cu pledul pe umeri, cântau împreună un cântec de vânătoare; apoi apăru un căpitan care invoca îngerul răului, ridicându-și brațele spre cer; mai apăru cineva; plecară amândoi, iar vânătorii își reluară cântecul.
Ea se afla din nou în lecturile din tinerețe, în plin Walter Scott. I se părea că aude sunetul cimpoaielor scoțiene repetându-se prin ceață, peste pajiști de răchițele. De altfel, cum amintirea romanului îi ușura înțelegerea libretului, urmărea intriga frază cu frază, în timp ce gânduri imperceptibile îi reveneau și se risipeau imediat sub rafalele muzicii. Se lăsa purtată de legănarea melodiilor și se simțea vibrând cu toată ființa, de parcă arcușurile viorilor i s-ar fi plimbat pe nervi. Nu se mai sătura contemplând costumele, decorurile, personajele, copacii pictați care tremurau când trecea cineva, tocile de catifea, mantiile, săbiile, toate aceste plăsmuiri ce se agitau în armonie ca într-o atmosferă din altă lume. O femeie tânără înaintă, aruncând o pungă unui scutier verde. Rămase singură, și atunci se auzi un flaut care răsuna ca murmurul unei fântâni sau ciripitul păsărilor. Lucia își începu cu îndrăzneală cavatina în sol major; se plângea de dragoste și cerea aripi. Emma ar fi vrut și ea să se înalțe, fugind de viață, într-o îmbrățișare. Deodată, apăru Edgar Lagardy.
Avea una din acele palori splendide care dau raselor pasionale din Sud ceva din maiestatea statuilor de marmură. Talia viguroasă îi era strânsă într-un pieptar cafeniu. Un mic pumnal cizelat i se lovea de coapsa stângă, iar el arunca priviri languroase, descoperindu-și dinții albi. Se spunea că o prințesă poloneză, ascultându-l cântând într-o seară pe plaja din Biarritz, unde el călăfătuia șalupe, se îndrăgostise. Se și ruinase din cauza lui. O părăsise pentru alte femei, iar celebritatea sentimentală îi întreținea reputația artistică. Diplomat, cabotinul avea chiar grijă să strecoare întotdeauna în reclame o frază poetică despre cât de fascinantă era înfățișarea lui și cât de sensibil îi era sufletul. În fine, o voce frumoasă, un aplomb nezdruncinat, mai mult temperament decât inteligență și mai multă emfază decât lirism puneau în valoare această fire admirabilă de șarlatan, în care se întâlneau coaforul cu toreadorul.
Entuziasmă sala încă de la prima scenă. O strângea în brațe pe Lucia, o părăsea, se întorcea, părea disperat; avea izbucniri de mânie, apoi horcăituri elegiace nesfârșit de dulci, iar din gâtul lui dezgolit ieșeau note pline de hohote și sărutări. Emma se apleca să-l vadă, zgâriind cu unghiile catifeaua lojei. Își umplea inima cu jelaniile astea melodioase, care se tărăgănau în acompaniamentul contrabașilor, ca strigătele naufragiaților în vuietul unei furtuni. Recunoștea toate exaltările și spaimele care-o aduseseră la un pas de moarte. Vocea cântăreței i se părea a fi doar un răsunet al conștiinței, iar fermecătoarea iluzie era chiar ceva din viața ei. Însă nimeni pe pământ n-o iubise atât. El nu plânsese ca Edgar, în ultima seară, sub clar de lună, când își spuneau: „Pe mâine, pe mâine”. Sala trosnea sub aclamații; stretta fu bisată în întregime; îndrăgostiții vorbeau despre florile de pe mormântul lor, despre jurăminte, exil, fatalitate, despre speranțe, iar când rostiră ultimul adio, Emma scăpă un țipăt ascuțit, ce se confundă cu vibrațiile ultimelor acorduri.
— Din ce cauză — întrebă Bovary — o persecută seniorul acela?
— Ba nu — răspunse ea — ăla-i amantul.
— Și totuși jură că se răzbună pe familia ei, pe când celălalt, cel care a venit adineauri, spunea: „O iubesc pe Lucia și cred că sunt iubit”. De altfel, a plecat cu tatăl ei braț la braț. Acela-i tatăl ei, nu? Mic, urât, care poartă o pană de cocoș la pălărie?
În ciuda explicațiilor Emmei, de la duetul recitativ, în care Gilbert îi înfățișează stăpânului său Ashton abominabilele-i intrigi, Charles, văzând falsul inel de logodnă care trebuia s-o înșele pe Lucia, crezu că era o amintire de dragoste trimisă de Edgar. Mărturisi de altminteri că nu înțelegea povestea — din cauza muzicii, care dăuna vorbelor.
— Nu contează — zise Emma — taci din gură!
— Doar că îmi place să înțeleg, știi bine! — insistă el, aplecându-se peste umărul ei.
— Taci! Taci! — făcu ea nerăbdătoare.
Lucia înainta, sprijinită puțin de femeile ei, cu o coroniță de flori de portocal în păr, mai palidă decât satinul alb al rochiei. Emma își amintea de ziua propriei nunți; se vedea din nou între lanurile de grâu, pe potecuță, atunci când se duceau la biserică. De ce oare nu s-a împotrivit și ea, n-a implorat, ca astalaltă? Din contră, era veselă, fără să-și dea seama în ce prăpastie se aruncă. O, dacă în prospețimea frumuseții, înainte de întinările căsniciei și de dezamăgirea adulterului, și-ar fi putut încredința viața unei inimi mari și puternice, atunci virtutea, tandrețea, voluptățile și datoria, fiind unul și același lucru, ea n-ar mai fi coborât niciodată din culmea unei atât de înalte bucurii. Dar fericirea asta, fără îndoială, era o minciună plăsmuită ca să ducă la disperare orice dorință. Cunoștea acum micimea pasiunilor, pe care arta le exagera. Silindu-se să nu se mai gândească la ele, Emma nu mai dorea să vadă în această reproducere a suferințelor ei decât o fantezie plastică, bună pentru desfătarea ochilor, și chiar zâmbi în sinea ei cu milă disprețuitoare, când, din fundul scenei, de sub o perdea de catifea, apăru un bărbat în mantie neagră.
Pălăria mare, spaniolească, îi căzu atunci când făcu un gest; și imediat, instrumentele și cântăreții intonară sextetul. Edgar, scăpărând de furie, îi domina pe toți cu vocea lui mai clară; Ashton îi arunca în note grave provocări ucigașe; Lucia se tânguia ascuțit; Arthur modula aparte sunete medii, iar basul preotului fornăia ca o orgă, în timp ce glasurile femeilor, repetându-i cuvintele, reluau într-un cor delicios. Toți gesticulau înșirați în linie; iar mânia, răzbunarea, gelozia, groaza, mila și uimirea se răspândeau deodată din gurile lor întredeschise. Îndrăgostitul jignit învârtea sabia goală; gulerul de dantelă i se ridica sacadat, după mișcarea pieptului și, cu pași mari, mergea în dreapta și în stânga, făcând să-i zornăie pe parchet pintenii roșii ai cizmelor moi care se lărgeau la gleznă. Trebuia să aibă, gândea ea, o dragoste nesecată, dacă o revărsa asupra mulțimii în atât de largi efluvii. Toate pretențiile ei de a defăima iubirea se risipeau sub poezia rolului, care o învăluia, și, fiind atrasă de bărbat prin iluzia personajului, încerca să-și imagineze viața lui, viața aceea răsunătoare, extraordinară, splendidă, pe care ar fi putut s-o ducă și ea, dacă întâmplarea ar fi vrut. S-ar fi cunoscut, s-ar fi iubit! Cu el, prin toate regatele Europei, ar fi călătorit din capitală în capitală, împărțind oboseala și mândria, strângând florile aruncate lui, brodându-i singură costumele; apoi, în fiecare seară, din fundul unei loji, după grilajul cu zăbrele de aur, ar fi cules, extatică, exuberanțele acestui suflet, care ar fi cântat doar pentru ea; jucând pe scenă, s-ar fi uitat la ea. Dar o cuprinse nebunia: se uita la ea, fără îndoială! Îi veni să-i cadă în brațe, să se refugieze la adăpostul forței lui, ca în însăși întruchiparea dragostei, și să-i spună, să-i strige: „Ia-mă, du-mă de aici, să mergem! Pentru tine, toate dorințele și visurile mele!”.
Cortina căzu.
Mirosul de gaz și răsuflările se amestecau; vântul evantaielor făcea atmosfera și mai înăbușitoare. Emma vru să iasă; mulțimea umplea coridoarele, iar ea căzu îndărăt în fotoliu, sufocată de palpitații. Fiindu-i frică să n-o vadă leșinând, Charles alergă la bufet să-i aducă un pahar cu sirop de migdale.
Se întoarse la loc cu mare greutate, fiindcă-l loveau peste coate la tot pasul, din cauza paharului pe care-l ținea cu amândouă mâinile, ba chiar vărsă trei sferturi pe umerii unei rouenneze cu mâneci scurte, care, simțind lichidul rece curgându-i pe spinare, țipă ca din gură de șarpe, de parcă ar fi asasinat-o. Soțul ei, un filator, se înfurie pe neîndemânatic; și, în timp ce ea își ștergea cu batista petele de pe frumoasa rochie de tafta în culoarea cireșei, el bombănea pe un ton neplăcut cuvinte ca despăgubire, cheltuieli, restituire. În sfârșit, Charles ajunse lângă nevastă-sa, spunându-i cu respirația tăiată:
— Credeam că nu mai ajung, pe legea mea! Ce de lume, ce de lume!
Adăugă:
— Ghici pe cine l-am întâlnit acolo? Pe dl Léon.
— Pe Léon?
— Chiar el! Va veni să-și prezinte omagiile.
Și de-abia sfârși aceste cuvinte, că fostul secretar din Yonville intră în lojă.
Întinse mâna cu dezinvoltura unui nobil; și dna Bovary o întinse automat pe a ei, ascultând fără îndoială de atracția unei voințe mai puternice. N-o mai simțise din seara aceea de primăvară, când ploua pe frunzele verzi, când și-au spus adio, în picioare, lângă pervazul ferestrei. Însă, trezindu-se repede la conveniențele situației, scutură cu un efort toropeala amintirilor și începu să bolborosească fraze iuți.
— A, bună ziua… Cum! sunteți aici?
— Liniște! — strigă o voce de la parter, pentru că începea actul al treilea.
— Sunteți deci în Rouen?
— Da.
— De când?
— Afară! Afară!
Lumea se întorcea spre ei; tăcură.
Din acel moment însă, ea nu mai ascultă; și corul invitaților, scena dintre Ashton și valet, marele duet în re major, totul se petrecu pentru ea în depărtare, ca și cum instrumentele ar fi devenit mai puțin sonore, iar personajele s-ar fi tras îndărăt; își amintea partidele de cărți din casa farmacistului și plimbarea la doică, lecturile sub umbrar, conversațiile în doi la gura sobei, toată acea sărmană iubire atât de liniștită și îndelungată, atât de discretă, de gingașă, pe care totuși o uitase. De ce oare se întorcea? Ce potriveală de întâmplări o aduceau în viața ei? El stătea în spatele ei, rezemându-se cu umărul de perete; și din când în când se simțea înfiorându-se sub respirația lui călduță ce-i cobora în păr.
— Vă amuză? — o întrebă el, aplecându-se atât de aproape de ea, încât vârful mustății îi atinse obrazul.
Ea răspunse nepăsătoare:
— O, Doamne, nu! Nu mult.
Atunci el propuse să plece din teatru ca să mănânce înghețată undeva.
— A, nu încă! Să mai stăm! — spuse Bovary. — Are părul despletit; asta promite ceva tragic.
Dar scena nebuniei n-o interesa deloc pe Emma, iar jocul cântăreței i se păru exagerat.
— Strigă prea tare — zise ea, întorcându-se spre Charles, care asculta.
— Da…, poate…, puțin — răspunse el, nehotărât între sinceritatea plăcerii și respectul pentru părerile soției.
Apoi Léon zise oftând:
— E o căldură…
— Insuportabilă! e-adevărat.
— Îți face rău? — întrebă Bovary.
— Da, mă sufoc; să plecăm.
Dl Léon îi așeză cu delicatețe pe umeri șalul lung de dantelă și plecară toți trei să se așeze în port, la aer curat, în fața geamului unei cafenele. Mai întâi se vorbi despre boala ei, deși Emma îl întrerupea pe Charles din când în când, de teamă, spunea ea, să nu-l plictisească pe dl Léon; apoi acesta le povesti că venise la Rouen ca să lucreze doi ani la un notariat important, pentru a se obișnui cu afacerile care, în Normandia, erau altfel de cum se făceau la Paris. Apoi ceru informații despre Berthe, familia Homais, coana Lefrançois; și cum, în prezența soțului, nu mai aveau ce să-și spună, conversația se opri curând.
Câțiva oameni care ieșeau de la spectacol trecură pe trotuar, fredonând sau zbierând cât îi ținea gura: „O, drag înger, Lucia!”. Atunci Léon, ca să facă pe amatorul de artă, începu să vorbească despre muzică. Îi văzuse pe Tamburini, Rubini, Persiani, Grisi; și, pe lângă aceștia, Lagardy, cu toate scandalurile pe care le stârnea, nu făcea două parale.
— Totuși — îl întrerupse Charles, care-și savura pe îndelete sorbetul cu rom{80} — se spune că este de-a dreptul admirabil, în ultimul act; regret că am plecat înainte de final, fiindcă începuse să-mi placă.
— De altfel — reluă secretarul — va da în curând o altă reprezentație.
Dar Charles răspunse că ei plecau a doua zi.
— Doar dacă nu vrei să rămâi singură, pisicuța mea — adăugă el, întorcându-se spre nevastă-sa.
Și, schimbând tactica în fața acestei ocazii neașteptate ce-i dădea speranțe, tânărul începu să facă elogiul lui Lagardy în bucata finală. Era ceva superb, sublim! Atunci Charles stărui:
— O să te întorci duminică. Haide, hotărăște-te! Nu faci bine, dacă ai câtuși de puțin impresia că spectacolul o să-ți priască.
În vremea asta, în jurul lor, mesele se goleau; un chelner se așeză discret lângă ei; Charles înțelese și scoase punga; secretarul îl apucă de braț, ba chiar nu uită nici să arunce pe marmura mesei, ca să sune, două monede de argint.
— Chiar că mă supăr — murmură Bovary — din cauza banilor pe care i-ați…
Celălalt făcu un gest disprețuitor, plin de cordialitate, și, luându-și pălăria, zise:
— Ne-am înțeles, nu-i așa? Mâine la ora șase.
Charles strigă iarăși că nu putea să lipsească mult timp; dar nimic n-o împiedica pe Emma…
— Numai că… — se bâlbâi ea cu un zâmbet straniu — nu prea știu…
— Ei bine, te gândești, vom vedea, noaptea e un sfetnic bun.
Apoi îi spuse lui Léon, care-i însoțea:
— Acum, că sunteți pe plaiurile noastre, sper că veți veni din când în când să luați cina cu noi.
Secretarul îi asigură că nu va uita, având chiar nevoie să vină la Yonville pentru o treabă a biroului notarial. Se despărțiră în fața pasajului Saint-Herbland, în clipa în care orologiul catedralei bătea ora unsprezece și jumătate.
Note
{80} Sorbetul este un fel de înghețată ușoară, fără grăsimi, de obicei cu sirop de fructe.