To-om! — Mătușa Polly își hotărăște datoria — Tom se îndeletnicește cu muzica — Provocarea — O intrare pe furiș
— Tom!
Niciun răspuns.
— TOM!
Niciun răspuns.
— Unde-o fi dispărut băiatul ăsta? Măi, TOM!
Niciun răspuns.
Bătrâna își coborî ochelarii pe nas și privi peste ei prin odaie; apoi îi ridică și se uită pe dedesubt. Rar de tot, dacă nu chiar niciodată, se uita prin ei după un lucru atât de neînsemnat ca un băiat: erau ochelarii ei de zile mari, mândria sufletului ei, făcuți de podoabă, nu de folos — tot atât de bine ar fi văzut și prin două capace de sobă. Rămase o clipă nedumerită, apoi spuse, fără mânie, dar destul de tare ca s-o audă și mobilele:
— Ei, las’ că dacă pun mâna pe tine, am să…
Nu isprăvi, fiindcă între timp se aplecase și împungea cu mătura pe sub pat, iar ca să-și însoțească împunsăturile de vorbe avea nevoie să-și tragă sufletul. Nu scoase la lumină decât pisica.
— N-am mai pomenit eu asemenea băiat!
Se duse la ușa deschisă, se opri în prag și se uită printre tufele de roșii și ciumăfaia care alcătuiau grădina. Tom, nicăieri. Atunci își potrivi glasul să bată cât mai departe și strigă:
— Mă-ă-i, TOM!
În spatele ei se auzi un zgomot ușor; se întoarse tocmai la timp ca să înhațe un băiețaș de cutele hainei și să-i taie fuga.
— Aha! Trebuia să mă gândesc eu la cămara asta. Ce-ai făcut acolo?
— Nimic.
— Nimic! Uită-te la mâini. Și uită-te la gură. Ce-i mâzgăleala asta?
— Nu știu, mătușico.
— Ei, eu știu. Dulceață, asta-i. De patruzeci de ori ți-am spus că te jupoi dacă nu lași dulceața în pace. Dă-mi nuiaua.
Nuiaua rămase o clipă în aer — primejdia era cumplită…
— Vai! Uită-te în spate, mătușico!
Bătrâna se răsuci și își trase fustele din calea primejdiei. Băiatul o șterse numaidecât, se cățără pe gardul înalt de scânduri și dispăru dincolo de el.
Mătușa Polly rămase o clipă uluită, apoi începu să râdă blând.
— Bată-l norocul de băiat, nu mă mai învăț și eu minte odată? Nu mi-a făcut destule de-astea, ca să fiu cu ochii pe el? Dar proștii bătrâni sunt cei mai proști dintre toți. Nu mai înveți câinele bătrân năravuri noi, cum zice vorba. Da’ Doamne, nici el nu face aceeași poznă două zile la rând; de unde să știi ce-o să-i mai treacă prin cap? Parcă știe cât mă poate necăji până-mi sare țandăra; și mai știe că, dacă mă duce cu vorba un minut sau mă face să râd, mi se duce toată supărarea și nu-i mai pot da nici măcar una. Nu-mi fac datoria față de băiatul ăsta, și ăsta-i adevărul Domnului, știe Dumnezeu. Cruți nuiaua, strici copilul, cum zice Cartea Sfântă. Strâng păcate și necazuri pentru amândoi, știu eu bine. E plin de Necuratul, da’ ce să mă fac? E băiatul surorii mele moarte, sărăcuțul, și n-am inimă să-l bat. Când îl iert, mă mustră cugetul de nu mai pot, și când dau în el, mai-mai că mi se frânge inima asta bătrână. Ei, ei, omul născut din femeie puține zile are și-i plin de necazuri, cum spune Scriptura, și cred că așa e. O să chiulească în după-amiaza asta[*] și n-o să am încotro: mâine îl pun la muncă, drept pedeapsă. Tare-i greu să-l faci să muncească sâmbăta, când ceilalți băieți sunt liberi; da’ urăște munca mai mult decât orice și trebuie să-mi fac măcar în parte datoria față de el, altfel eu o să fiu pieirea copilului.
Tom chiar chiuli și petrecu de minune. Ajunse acasă abia la timp ca să-l ajute pe Jim, băiețașul negru, să taie cu ferăstrăul lemnele pentru a doua zi și să despice surcelele înainte de cină — sau, cel puțin, ajunse la timp ca să-i povestească lui Jim aventurile lui, în vreme ce Jim făcea trei sferturi din treabă. Fratele mai mic al lui Tom — sau, mai bine zis, fratele lui după un singur părinte —, Sid, își isprăvise de-acum partea, adică strânsul așchiilor, fiindcă era un băiat liniștit, fără porniri aventuroase și năbădăioase.
În timp ce Tom își mânca cina și șterpelea zahăr de câte ori se ivea prilejul, mătușa Polly îi punea întrebări pline de vicleșug și de mare adâncime: voia să-l prindă în capcană, să scoată de la el mărturisiri care să-l dea de gol. Ca multe alte suflete simple, avea slăbiciunea de a se crede înzestrată cu darul unei diplomații întunecate și tainice și îi plăcea să-și privească cele mai străvezii șiretlicuri ca pe niște minuni de viclenie. Zise:
— Tom, a fost cam cald azi la școală, așa-i?
— Da, mătușico.
— Tare cald, nu?
— Da, mătușico.
— Nu ți-a venit să te duci la scăldat, Tom?
Prin Tom trecu un fior de spaimă — o bănuială vagă și neliniștitoare. Cercetă chipul mătușii Polly, dar nu citi nimic pe el. Așa că răspunse:
— Nu, mătușico… adică, nu prea.
Bătrâna întinse mâna, îi pipăi cămașa și spuse:
— Da’ acum nu ți-e prea cald.
Și era măgulită la gândul că aflase că băiatul avea cămașa uscată, fără ca nimeni să bănuiască ce-i trecea prin minte. Însă, spre necazul ei, Tom înțelesese acum de unde bătea vântul. Așa că i-o luă înainte:
— Ne-am turnat apă pe cap la pompă; eu am părul ud și acum. Vezi?
Mătușa Polly se necăji la gândul că trecuse cu vederea o dovadă atât de bună și ratase o șmecherie. Dar îi veni o idee nouă:
— Tom, ca să-ți torni apă pe cap, n-a trebuit să desfaci gulerul cămășii pe unde ți l-am cusut, nu-i așa? Descheie-ți haina!
Neliniștea dispăru de pe chipul lui Tom. Își descheie haina. Gulerul cămășii era bine cusut.
— Fir-ar! Ei, du-te. Eram sigură că ai chiulit și ai fost la scăldat. Da’ te iert, Tom. Tu ești, cred, ca mâța pârlită din vorbă — mai bun decât pari. De data asta.
Îi părea pe jumătate rău că istețimea ei dăduse greș și pe jumătate bine că Tom nimerise, măcar o dată, să fie ascultător.
Dar Sidney spuse:
— Ia te uită, eu parcă știam că i-ai cusut gulerul cu ață albă, și asta-i neagră.
— Păi cu albă l-am cusut! Tom!
Tom însă nu mai așteptă urmarea. Ieșind pe ușă, zise:
— Siddy, pentru asta îți trag o bătaie.
Ajuns la adăpost, Tom cercetă cele două ace mari înfipte în reverele hainei, cu ața înfășurată pe ele: unul avea ață albă, celălalt neagră. Spuse:
— N-ar fi băgat de seamă dacă nu era Sid. Lua-l-ar naiba! Când îmi coase cu albă, când cu neagră. Bat-o vina, măcar să rămână la una singură; nu mai pot ține șirul. Da’ las’ că i-o plătesc eu lui Sid! Îl învăț eu minte!
El nu era Băiatul Model al orășelului. Îl cunoștea însă foarte bine pe băiatul model — și nu-l putea suferi.
În două minute, dacă nu și mai repede, uitase de toate necazurile. Nu fiindcă necazurile lui ar fi fost pentru el cu un dram mai ușoare și mai puțin amare decât sunt ale unui om mare pentru un om mare, ci fiindcă un interes nou și puternic le biruise și i le alungase pentru o vreme din minte — așa cum uită și oamenii mari de nenorocirile lor în înflăcărarea unor întreprinderi noi. Interesul acesta era un fel nou și prețios de a fluiera, învățat de curând de la un negru, pe care ardea de nerăbdare să-l exerseze în voie. Era o modulație ca de pasăre, un soi de tril curgător, pe care îl scoteai atingând cerul gurii cu limba, la răstimpuri scurte, în mijlocul melodiei — cititorul își amintește, pesemne, cum se face, dacă a fost vreodată băiat. Cu stăruință și luare-aminte îi prinse repede meșteșugul și porni pe stradă cu gura plină de armonie și sufletul plin de recunoștință. Se simțea cam cum se simte un astronom care a descoperit o planetă nouă; și, desigur, cât privește bucuria puternică, adâncă și fără umbră, avantajul era de partea băiatului, nu a astronomului.
Serile de vară erau lungi. Încă nu se întunecase. Deodată, Tom se opri din fluierat. În fața lui se afla un străin: un băiat ceva mai înalt decât el. Un nou-venit, de orice vârstă și de oricare sex, era o curiozitate de seamă în sărăcăciosul și ponositul orășel St. Petersburg. Băiatul acesta mai era și bine îmbrăcat — bine îmbrăcat într-o zi de lucru! Asta era de-a dreptul uluitor. Avea o șapcă aleasă, o jachetă scurtă de postav albastru, încheiată până sus, nouă și dichisită, și pantaloni la fel. Avea pantofi în picioare — și era doar vineri. Ba purta și cravată, o panglică viu colorată. Aerul lui de orășean îl rodea pe Tom până-n măruntaie. Cu cât se uita Tom mai mult la minunăția aceea, cu atât strâmba mai tare din nas la găteli și cu atât hainele lui i se păreau mai jerpelite. Niciunul nu vorbea. Dacă unul se mișca, se mișca și celălalt, însă numai de-a latul, în cerc; stăteau tot timpul față în față, cu ochii în ochii celuilalt. În cele din urmă, Tom spuse:
— Eu pot să te bat!
— Aș vrea să te văd încercând.
— Păi pot.
— Ba nu poți.
— Ba pot.
— Ba nu poți.
— Pot.
— Nu poți.
— Pot!
— Nu poți!
O pauză stânjenitoare. Apoi Tom întrebă:
— Cum te cheamă?
— Nu-i treaba ta, cred.
— Ei, las’ că am s-o fac să fie treaba mea.
— Păi de ce n-o faci?
— Dacă mai zici multe, o fac.
— Multe, multe, multe! Na!
— Te crezi grozav de deștept, așa-i? Dacă aș vrea, te-aș bate cu o mână legată la spate.
— Păi de ce nu mă bați? Zici că poți.
— Te bat, dacă-ți mai bați joc de mine.
— Ei, da! Am mai văzut eu familii întregi de-ăștia.
— Deșteptule! Te crezi cine știe cine, așa-i? Ia te uită ce pălărie!
— N-ai decât să te împaci cu ea, dacă nu-ți place. Ia dă-mi-o jos din cap, dacă îndrăznești! Cine se lasă făcut fricos suge și ouă.
— Ești un mincinos!
— Și tu ești.
— Ești un mincinos și te dai bătăuș, da’ n-ai curaj să te bați.
— Hai, plimbă ursul!
— Ascultă, dacă-mi mai zici multe de-astea, îți dau cu o piatră-n cap.
— Ei, sigur că-mi dai.
— Păi îți dau.
— Păi de ce nu-mi dai? De ce tot zici că-mi dai? De ce nu-mi dai? Fiindcă ți-e frică.
— Nu mi-e frică.
— Ba ți-e.
— Nu mi-e.
— Ba ți-e.
Altă pauză, cu priviri piezișe și rotocoale în jurul celuilalt. În curând ajunseră umăr la umăr. Tom spuse:
— Pleacă de-aici!
— Pleacă tu!
— Nu vreau.
— Nici eu.
Stăteau așa, fiecare cu un picior pus de-a curmezișul ca să se proptească, împingându-se din răsputeri și privindu-se cu ură. Dar niciunul nu-l putea birui pe celălalt. După ce se încordară până se încinseră și se înroșiră amândoi, slăbiră apăsarea cu multă băgare de seamă, iar Tom zise:
— Ești un fricos și-un cățel. Am să te spun fratelui meu mai mare; te bate cu degetul mic, și-am să-l pun s-o facă.
— Ce-mi pasă mie de fratele tău mai mare? Eu am un frate și mai mare decât al tău, și ce-i mai mult, poate să-l arunce peste gardul ăla.
(Amândoi frații erau închipuiți.)
— Asta-i o minciună.
— Nu-i minciună numai fiindcă zici tu.
Tom trase cu degetul mare de la picior o linie în praf și spuse:
— Ia treci peste asta, dacă îndrăznești, și te bat până nu mai poți sta în picioare. Cine se lasă făcut fricos e bun și de furat oi.
Noul băiat trecu numaidecât și spuse:
— Ai zis că mă bați; acum să te vedem.
— Nu te pune cu mine, ai grijă.
— Păi ai zis că mă bați; de ce nu mă bați?
— Pe cinstea mea, pentru doi cenți te bat!
Noul băiat scoase din buzunar două monede mari de aramă și i le întinse în bătaie de joc. Tom le trânti la pământ. Într-o clipă, amândoi se rostogoleau și se tăvăleau în țărână, încleștați ca doi cotoi, și vreme de un minut se traseră și se smulseră de păr și de haine, se pocniră și se zgâriară pe nas, acoperindu-se de praf și de glorie. În cele din urmă, învălmășeala prinse formă și, prin ceața bătăliei, se văzu Tom călare pe noul băiat, cărându-i pumni.
— Zi că ți-ajunge! îi spuse.
Băiatul se zbătea să scape. Plângea — mai ales de furie.
— Zi că ți-ajunge!
Și pumnii curgeau mai departe.
În cele din urmă, străinul izbuti să scoată un „Ajunge!” înăbușit, iar Tom îl lăsă să se ridice și-i spuse:
— Asta să-ți fie învățătură. Altădată ai grijă cu cine te pui.
Noul băiat plecă scuturându-și praful de pe haine, plângând, trăgându-și nasul și întorcând din când în când capul ca să-l amenințe pe Tom cu ce avea să-i facă „data viitoare când îl prindea”. Tom îi răspundea cu batjocuri și porni foarte mulțumit; dar îndată ce se întoarse cu spatele, noul băiat înșfăcă o piatră, o aruncă și-l nimeri între umeri, apoi o rupse la fugă ca o antilopă. Tom îl urmări pe trădător până acasă și află astfel unde stătea. După aceea se postă o vreme la poartă, provocându-și dușmanul să iasă; dar dușmanul doar se strâmba la el prin fereastră și nu voia să iasă. În cele din urmă apăru mama dușmanului, îl făcu pe Tom copil rău, stricat și obraznic și-i porunci să plece. Așa că plecă; zise însă că tot avea el să-l pândească pe băiatul acela.
Ajunse acasă destul de târziu în noaptea aceea și, când se cățără cu grijă pe fereastră, descoperi o ambuscadă în persoana mătușii sale; iar când ea văzu în ce hal îi erau hainele, hotărârea de a-i preface sâmbăta liberă în robie cu muncă silnică dobândi tăria de neclintit a diamantului.
Note
[*] În vorbirea din Sud-Vest, „evening” („seară”) se folosește cu înțelesul de „după-amiază”. Nota autorului.