Tom, general — Triumf și răsplată — Fericire lugubră — Păcate prin faptă și prin omisiune
Tom se înfățișă mătușii Polly, care ședea lângă o fereastră deschisă, într-o odaie plăcută din spatele casei, slujind deopotrivă drept dormitor, cameră pentru micul dejun, sufragerie și bibliotecă. Aerul blând al verii, liniștea odihnitoare, mirosul florilor și zumzetul somnoros al albinelor își făcuseră efectul: moțăia deasupra lucrului ei de împletit, căci nu-i ținea tovărășie decât pisica, și aceea dormea în poala ei. Ochelarii îi erau proptiți pe capul cărunt, la adăpost. Socotise că Tom dezertase, firește, de mult și se minună văzându-l că se pune iar în puterea ei cu atâta cutezanță. El spuse:
— Pot să mă duc acum la joacă, mătușico?
— Cum, de-acum? Cât ai făcut?
— E gata tot, mătușico.
— Tom, nu mă minți — nu pot suferi asta.
— Nu te mint, mătușico; chiar e gata tot.
Mătușa Polly nu se prea încredea în asemenea dovezi. Ieși să vadă cu ochii ei; și s-ar fi mulțumit dacă măcar douăzeci la sută din spusele lui Tom ar fi fost adevărate. Când văzu că tot gardul era văruit, și nu doar văruit, ci acoperit cu grijă cu un strat și încă unul, ba că primise și pământul o dâră, uimirea ei aproape că nu se mai putea spune în cuvinte. Zise:
— Ei, așa ceva n-am mai pomenit! N-am ce să zic: când vrei, poți munci, Tom.
Apoi își diluă lauda adăugând:
— Da’ tare rar vrei, trebuie s-o spun. Ei, du-te la joacă; numai vezi să te întorci și tu cândva în cursul săptămânii, că altfel te jupoi.
Măreția izbânzii lui o copleșise atât, încât îl duse în cămară, alese un măr de soi și i-l dădu, însoțit de o lecție moralizatoare despre sporul de preț și de gust pe care îl capătă o bunătate când vine fără păcat, prin strădanie virtuoasă. Și, în vreme ce ea încheia cu o fericită înfloritură din Scriptură, el „șterpeli” o gogoașă.
Apoi ieși țopăind și-l văzu pe Sid tocmai pornind pe scara din afară, care ducea la odăile din spate de la etaj. Bulgării erau la îndemână, și într-o clipită aerul se umplu de ei. Se dezlănțuiră în jurul lui Sid ca o furtună cu grindină; și până să-și adune mătușa Polly simțurile uluite și să sară în ajutor, șase ori șapte bulgări își făcuseră efectul direct asupra persoanei, iar Tom trecuse gardul și dispăruse. Exista și o poartă, dar de obicei era prea strâmtorat de timp ca s-o folosească. Sufletul îi era acum împăcat: se răfuise cu Sid pentru că atrăsese atenția asupra aței negre și-l băgase în bucluc.
Tom ocoli cvartalul și intră pe o ulicioară noroioasă, care trecea prin spatele grajdului vacii mătușii sale. În curând se afla în siguranță, dincolo de primejdia de a fi prins și pedepsit, și se grăbi spre piața orășelului, unde două companii „militare” de băieți se întâlniseră pentru luptă, după o înțelegere dinainte. Tom era generalul uneia dintre armate, iar Joe Harper, prietenul lui de suflet, generalul celeilalte. Acești doi mari comandanți nu se coborau până la a lupta ei înșiși — îndeletnicirea aceasta li se potrivea mai bine celor și mai mărunți —, ci ședeau împreună pe o înălțime și conduceau operațiunile de pe câmpul de luptă prin ordine transmise de aghiotanți. După o bătălie lungă și înverșunată, armata lui Tom dobândi o mare victorie. Apoi fură numărați morții, schimbați prizonierii, stabilite condițiile următoarei neînțelegeri și hotărâtă ziua bătăliei care avea să fie necesară; după care armatele se aliniară și plecară în marș, iar Tom porni singur spre casă.
Trecând pe lângă casa lui Jeff Thatcher, văzu în grădină o fată nouă — o făptură mică și încântătoare, cu ochi albaștri, cu părul galben împletit în două cozi lungi, cu rochiță albă de vară și pantalonași brodați. Eroul proaspăt încununat căzu fără să tragă un foc. O anume Amy Lawrence îi dispăru din inimă, fără să lase în urmă nici măcar o amintire. Crezuse că o iubește până la nebunie; își socotise patima adorație; și iată că nu fusese decât o biată simpatie măruntă și trecătoare. Luni de zile se străduise s-o cucerească; ea își mărturisise dragostea abia cu o săptămână în urmă; numai șapte scurte zile fusese el cel mai fericit și cel mai mândru băiat din lume, și acum, într-o singură clipă, ea îi ieșise din inimă ca un străin oarecare care și-a isprăvit vizita.
Îl adoră din ochi, pe furiș, pe acest nou înger, până ce văzu că ea îl descoperise; atunci se prefăcu că nu știe de prezența ei și începu să „se dea în spectacol” în tot felul de chipuri copilărești și caraghioase, ca să-i câștige admirația. Stărui o vreme în această prostie grotescă; dar, mai târziu, în toiul unor exerciții de gimnastică primejdioase, aruncă o privire într-o parte și văzu că fetița se îndreaptă spre casă. Tom veni lângă gard și se rezemă de el, îndurerat și sperând că ea va mai zăbovi puțin. Fata se opri o clipă pe trepte, apoi porni spre ușă. Tom scoase un oftat adânc când ea puse piciorul pe prag. Dar fața i se lumină numaidecât: cu o clipă înainte să dispară, îi aruncase peste gard o panseluță.
Băiatul ocoli în fugă și se opri la un picior sau două de floare; apoi își puse mâna streașină la ochi și începu să privească în lungul străzii, ca și cum ar fi descoperit ceva interesant petrecându-se în partea aceea. După un timp, culese un fir de pai și încercă să-l țină în echilibru pe nas, cu capul mult dat pe spate; tot mișcându-se încoace și încolo în strădaniile lui, se apropia încet de panseluță; în cele din urmă, piciorul lui gol ajunse peste ea, degetele mlădioase o prinseră, iar el plecă într-un picior cu comoara și dispăru după colț. Dar numai pentru un minut — numai cât să-și încheie haina cu floarea înăuntru, lângă inimă — sau poate lângă stomac, fiindcă nu era prea tare la anatomie și, oricum, nici prea cusurgiu.
Se întoarse și zăbovi pe lângă gard până la căderea nopții, „dându-se în spectacol” ca mai înainte; dar fata nu se mai arătă, deși Tom se mângâia puțin cu speranța că ea stătuse între timp lângă vreo fereastră și îi văzuse strădaniile. În cele din urmă porni spre casă fără tragere de inimă, cu bietul cap plin de vedenii.
La cină fu tot timpul atât de bine dispus, încât mătușa se miră „ce-o fi intrat în copil”. Primi o zdravănă săpuneală pentru bulgării aruncați în Sid și păru să nu-i pese câtuși de puțin. Încercă să fure zahăr chiar sub nasul mătușii și primi, drept răsplată, o lovitură peste degete. Zise:
— Mătușico, pe Sid nu-l lovești când ia.
— Păi Sid nu chinuie omul cum îl chinui tu. Tu ai sta mereu cu mâna-n zahăr dacă n-aș fi cu ochii pe tine.
După puțin timp, ea trecu în bucătărie, iar Sid, fericit că era ferit de pedeapsă, întinse mâna spre zaharniță — un fel de a-și flutura triumful pe sub nasul lui Tom, aproape cu neputință de îndurat. Dar degetele lui Sid alunecară, și zaharnița căzu și se sparse. Tom era în extaz. Într-un asemenea extaz, încât până și limba și-o stăpâni și rămase tăcut. Își spuse că n-avea să scoată un cuvânt nici când intra mătușa, ci să stea nemișcat până ce ea avea să întrebe cine făcuse pozna; atunci avea să spună, și nimic pe lume nu putea fi mai minunat decât să-l vadă pe răsfățatul acela de băiat model cum „o încasează”. Era atât de plin de bucurie triumfătoare, încât abia se putea stăpâni când bătrâna se întoarse și, oprindu-se deasupra cioburilor, slobozi fulgere de mânie peste ochelari. Își zise: „Acum vine!” Și în clipa următoare zăcea întins pe podea! Palma cea puternică se ridicase pentru o nouă lovitură când Tom strigă:
— Stai, de ce mă bați pe mine? Sid a spart-o!
Mătușa Polly se opri nedumerită, și Tom așteptă mila tămăduitoare. Dar când își regăsi graiul, ea spuse doar:
— Hm! Păi nu cred că ai primit bătaie degeaba. Cât n-am fost eu pe-aici, tot ai făcut tu altă obrăznicie, pesemne.
Apoi o mustră cugetul și tânji să-i spună ceva bun și drăgăstos; dar socoti că asta avea să fie luată drept o mărturisire că greșise, iar disciplina nu îngăduia așa ceva. Așa că tăcu și își văzu de treburi cu inima tulburată. Tom se îmbufnă într-un colț și își înălță suferințele pe un piedestal. Știa că, în inima ei, mătușa stătea în genunchi înaintea lui, și gândul acesta îi dădea o satisfacție posomorâtă. Nu avea să dea niciun semn, nu avea să bage niciun semn în seamă. Știa că, din când în când, o privire plină de dor, printr-o ceață de lacrimi, se îndrepta spre el, dar refuza s-o recunoască. Se închipuia zăcând bolnav de moarte, cu mătușa aplecată deasupra lui, cerșindu-i un singur cuvânt de iertare; el însă avea să-și întoarcă fața la perete și să moară fără să-l rostească. Ah, ce avea să simtă ea atunci? Și se închipuia adus mort acasă din râu, cu buclele ude și cu inima îndurerată, în sfârșit, liniștită. Cum avea să se arunce asupra lui, cum aveau să-i cadă lacrimile ca ploaia, cum aveau să-i roage buzele pe Dumnezeu să-i dea băiatul înapoi, și niciodată, niciodată n-avea să se mai poarte rău cu el! Dar el avea să zacă rece și alb, fără să dea vreun semn — un biet copilaș chinuit ale cărui suferințe luaseră sfârșit. Patetismul acestor închipuiri îi răscoli atât de tare simțirea, încât trebuia să înghită mereu, ca să nu se înece; ochii îi înotau într-o ceață de apă care se revărsa când clipea, îi curgea pe obraji și picura din vârful nasului. Și atât de desfătătoare îi era această răsfățare a durerilor, încât nu putea îndura să-i tulbure vreo veselie lumească ori vreo bucurie supărătoare; era prea sfântă pentru asemenea atingere; așa că, atunci când verișoara Mary intră zburdalnică, fremătând de bucuria de a fi iar acasă după o vizită la țară, lungă cât un veac, de o săptămână, el se ridică și ieși pe o ușă în nori și întuneric, în vreme ce ea aducea cântec și soare pe cealaltă.
Rătăci departe de locurile unde se adunau de obicei băieții și căută ținuturi pustii, pe măsura sufletului său. O plută de bușteni de pe râu îl îmbie; se așeză pe marginea ei dinspre apă și contemplă întinderea mohorâtă a râului, dorindu-și să se poată îneca dintr-odată și fără să știe, scutit de neplăcutele formalități rânduite de natură. Apoi își aminti de floare. O scoase, boțită și ofilită, și fericirea lui lugubră spori nespus. Oare ei i s-ar face milă dacă ar ști? Ar plânge și și-ar dori să aibă dreptul să-i petreacă brațele în jurul gâtului și să-l mângâie? Sau i-ar întoarce spatele cu răceală, ca întreaga lume deșartă? Această imagine îi aducea o asemenea agonie de suferință plăcută, încât o întoarse iar și iar în minte, o puse în lumini noi și felurite, până o toci de tot. În cele din urmă se ridică oftând și plecă în întuneric.
Pe la nouă și jumătate ori zece, ajunse pe strada pustie la casa Necunoscutei Adorate; se opri o clipă; niciun sunet nu-i atinse urechea încordată; o lumânare arunca o lumină slabă pe perdeaua unei ferestre de la etaj. Oare prezența sfântă era acolo? Se cățără pe gard și se strecură printre plante până ajunse sub acea fereastră; privi îndelung în sus, plin de simțire; apoi se întinse pe pământ sub ea, pe spate, cu mâinile împreunate pe piept, ținând biata floare ofilită. Și așa avea să moară — afară, în lumea rece, fără adăpost deasupra capului său pribeag, fără o mână prietenească să-i șteargă sudoarea morții de pe frunte, fără un chip iubitor care să se aplece milostiv asupra lui când avea să vină marea agonie. Și așa avea să-l vadă ea când privea afară, în dimineața veselă; și, ah, avea să verse oare o singură lacrimă asupra bietului său trup fără viață, avea să scoată oare un singur suspin, văzând o viață tânără și luminoasă atât de crud ofilită, atât de timpuriu retezată?
Fereastra se ridică, glasul strident al unei slujnice pângări liniștea sfântă, și un potop de apă udă leoarcă rămășițele martirului întins la pământ!
Eroul, gata să se sufoce, sări în picioare cu un fornăit eliberator. Se auzi prin aer un șuierat ca al unui proiectil, amestecat cu murmurul unei înjurături; urmă un zgomot ca de sticlă spartă, iar o siluetă mică și neclară trecu peste gard și țâșni în beznă.
Nu mult după aceea, pe când Tom, dezbrăcat pentru culcare, își cerceta hainele ude leoarcă la lumina unei lumânări de seu, Sid se trezi; dar, dacă avusese vreun gând vag de a face „referiri la aluzii”, se răzgândi și tăcu, fiindcă în ochii lui Tom se citea primejdia.
Tom se culcă fără supărarea în plus a rugăciunilor, iar Sid însemnă omisiunea în minte.