Încrederea lui Tom e înșelată — Se așteaptă la o pedeapsă răsunătoare
Tom intră în noul ordin al Cadeților Cumpătării, atras de înfățișarea bătătoare la ochi a „însemnelor” lor. Făgădui să se abțină de la fumat, mestecat tutun și înjurături câtă vreme rămânea membru. Acum descoperi un lucru nou — și anume că a făgădui să nu faci ceva este calea cea mai sigură din lume de a dori să te duci și să faci tocmai acel lucru. Curând Tom se pomeni chinuit de dorința de a bea și de a înjura; dorința crescu atât de tare, încât numai speranța unui prilej de a se arăta cu eșarfa lui roșie îl împiedică să se retragă din ordin. Se apropia Patru Iulie; dar curând renunță la această speranță — renunță înainte să-și fi purtat cătușele patruzeci și opt de ceasuri — și își puse nădejdea în bătrânul judecător Frazer, judecător de pace, care părea pe patul de moarte și avea să aibă o mare înmormântare publică, fiindcă era un slujbaș atât de înalt. Trei zile, Tom se interesă adânc de starea judecătorului și fu flămând de vești. Uneori speranțele îi urcau atât de sus, încât îndrăznea să-și scoată însemnele și să exerseze în fața oglinzii. Dar judecătorul avea un fel foarte descurajator de a oscila. În cele din urmă se spuse că starea lui se îmbunătățea — apoi că era în convalescență. Tom fu dezgustat; se simți și nedreptățit. Își înaintă numaidecât demisia — iar în noaptea aceea judecătorul avu o recădere și muri. Tom hotărî să nu mai aibă niciodată încredere într-un asemenea om.
Înmormântarea fu minunată. Cadeții defilară într-un stil menit să-l omoare de invidie pe fostul membru. Tom era însă din nou un băiat liber — și asta însemna ceva. Acum putea să bea și să înjure — dar descoperi, spre mirarea lui, că nu voia. Simplul fapt că putea îi luase dorința și farmecul ei.
Curând Tom constată cu mirare că vacanța atât de râvnită începea să-l cam apese.
Încercă un jurnal — dar trei zile nu se întâmplă nimic, așa că îl părăsi.
Cel dintâi spectacol de menestreli cu fețele înnegrite veni în orășel și făcu senzație. Tom și Joe Harper înjghebară o trupă de artiști și fură fericiți două zile.
Până și Gloriosul Patru Iulie fu într-un fel un eșec, fiindcă plouă tare și, prin urmare, nu se ținu nicio paradă; iar omul cel mai mare din lume — după cum credea Tom —, domnul Benton, un senator adevărat al Statelor Unite, se dovedi o dezamăgire copleșitoare — căci nu avea douăzeci și cinci de picioare înălțime, nici măcar pe-aproape.
Veni un circ. Trei zile după aceea, băieții se jucară de-a circul în corturi făcute din preșuri de cârpe — intrarea: trei ace pentru băieți, două pentru fete —, apoi lăsară circul baltă.
Veni un frenolog și un magnetizator — și plecară iar, lăsând orășelul mai plicticos și mai sumbru ca oricând.
Fură câteva petreceri pentru băieți și fete, dar erau atât de puține și atât de încântătoare, încât nu făceau decât să sporească durerea golurilor dintre ele.
Becky Thatcher se dusese acasă la Constantinople, să stea cu părinții în vacanță — așa că viața nu mai avea nicăieri o parte luminoasă.
Taina îngrozitoare a omorului era o suferință cronică. Prin durată și durere era un adevărat cancer.
Apoi veni pojarul.
Două săptămâni lungi, Tom zăcu prizonier, mort pentru lume și întâmplările ei. Era foarte bolnav, nu-l interesa nimic. Când, în cele din urmă, se ridică și porni fără vlagă spre centrul orășelului, o schimbare melancolică cuprinsese totul și toate făpturile. Avusese loc o „trezire”, și toți „dobândiseră credința”, nu doar adulții, ci chiar și băieții și fetele. Tom umbla, sperând împotriva oricărei speranțe să vadă măcar un chip păcătos binecuvântat, dar dezamăgirea îl întâmpina pretutindeni. Îl găsi pe Joe Harper studiind un Nou Testament și se întoarse trist de la priveliștea deprimantă. Îl căută pe Ben Rogers și îl găsi vizitând săracii cu un coș de broșuri religioase. Îl căută pe Jim Hollis, care îi atrase atenția asupra binecuvântării prețioase a recentului său pojar, ca avertisment. Fiecare băiat întâlnit mai adăuga o tonă la deprimarea lui; iar când, deznădăjduit, zbură în cele din urmă să-și caute adăpost la sânul lui Huckleberry Finn și fu primit cu un citat din Scriptură, i se frânse inima și se târî acasă, în pat, înțelegând că numai el, din tot orășelul, era pierdut, în vecii vecilor.
Iar în noaptea aceea izbucni o furtună cumplită, cu ploaie mânată de vânt, tunete înfricoșătoare și perdele orbitoare de fulgere. Își acoperi capul cu așternutul și își așteptă pieirea cu o spaimă încordată; căci nu avea nicio umbră de îndoială că toată zarva aceea era pentru el. Credea că dusese răbdarea puterilor de sus până la marginea îndurării și că acesta era rezultatul. Să omori un gândac cu o baterie de artilerie i s-ar fi putut părea o risipă de pompă și muniție; dar nu vedea nimic nepotrivit în stârnirea unei furtuni atât de costisitoare ca aceasta, ca să smulgă brazda de sub o insectă ca el.
După o vreme, furtuna își cheltui puterile și muri fără să-și îndeplinească scopul. Prima pornire a băiatului fu să fie recunoscător și să se îndrepte. A doua fu să mai aștepte — căci poate nu mai veneau alte furtuni.
A doua zi, doctorii se întoarseră; Tom avusese o recădere. Cele trei săptămâni petrecute acum pe spate i se părură un veac întreg. Când ieși în cele din urmă, abia dacă mai era recunoscător că fusese cruțat, amintindu-și în ce singurătate se afla, cât de fără tovarăși și de părăsit era. Merse fără chef pe stradă și îl găsi pe Jim Hollis făcând pe judecătorul într-un tribunal de copii care judeca o pisică pentru omor, în prezența victimei ei, o pasăre. Îi găsi pe Joe Harper și pe Huck Finn într-o alee, mâncând un pepene furat. Bieții băieți! Și ei — ca Tom — avuseseră o recădere.