Viața în tabără — O mare emoție — Tom se strecoară din tabără
Când se trezi dimineața, Tom se întrebă unde era. Se ridică în șezut, își frecă ochii și privi în jur. Apoi înțelese. Era răcoarea cenușie a zorilor, iar în liniștea și tăcerea adâncă ce cuprindeau pădurea plutea o dulce simțire de odihnă și pace. Nicio frunză nu se mișca; niciun sunet nu se amesteca în meditația marii Naturi. Picăturile de rouă stăteau ca niște mărgele pe frunze și pe firele de iarbă. Un strat alb de cenușă acoperea focul, iar un fir albastru de fum se înălța drept în aer. Joe și Huck încă dormeau.
Acum, departe în pădure, o pasăre strigă; alta îi răspunse; curând se auziră loviturile unei ciocănitori. Încetul cu încetul, cenușiul răcoros și nedeslușit al dimineții se albi și, tot încetul cu încetul, sunetele se înmulțiră, iar viața începu să se arate. Minunea Naturii scuturându-se de somn și apucându-se de lucru se desfășura înaintea băiatului cufundat în gânduri. Un viermișor verde se târa pe o frunză înrourată, ridicând din când în când două treimi din trup în aer și „adulmecând împrejur”, apoi pornind iar — căci măsura, spunea Tom; și, când viermișorul se apropie singur de el, băiatul rămase nemișcat ca o piatră, cu speranța când crescându-i, când pierind, după cum făptura venea tot spre el ori părea înclinată s-o ia în altă parte; iar când, în cele din urmă, după o clipă chinuitoare de chibzuială, cu trupul arcuit în aer, se lăsă hotărât pe piciorul lui Tom și porni să-l străbată, inima băiatului se umplu de bucurie — căci asta însemna că avea să primească un rând nou de haine — fără umbră de îndoială, o uniformă de pirat bătătoare la ochi. Acum se ivi, de nicăieri anume, un șir de furnici, care își văzură de treabă; una trecu luptându-se vitejește, cu un păianjen mort de cinci ori mai mare decât ea în brațe, și îl cără drept în sus pe un trunchi de copac. O buburuză cafenie cu pete urcă la înălțimea amețitoare a unui fir de iarbă, iar Tom se aplecă aproape de ea și spuse: „Buburuză, buburuză, zboară-acasă iute; casa-ți arde și copiii n-au pe nimeni să-i ajute”; ea își luă zborul și se duse să vadă despre ce era vorba — ceea ce nu-l miră pe băiat, fiindcă știa de mult că această insectă era credulă în privința incendiilor și îi încercase naivitatea de mai multe ori. Urmă un gândac de bălegar, împingându-și zdravăn bila, iar Tom îl atinse ca să-l vadă strângându-și picioarele pe lângă trup și prefăcându-se mort. Păsările făceau acum un adevărat tărăboi. O pasăre-pisică, imitatoarea din ținuturile nordice, se așeză într-un copac deasupra capului lui Tom și își revărsă trilurile, imitându-și vecinii într-o încântare fără margini; apoi o gaiță cu glas ascuțit coborî în zbor ca o fulgerare de flacără albastră și se opri pe o crenguță aproape la îndemâna băiatului, își înclină capul într-o parte și îi cercetă pe străini cu o curiozitate mistuitoare; o veveriță cenușie și una mare, din soiul numit „vulpe”, veniră în goană, ridicându-se din când în când în șezut ca să-i cerceteze pe băieți și să-i certe, căci făpturile sălbatice nu văzuseră, pesemne, niciodată un om și abia dacă știau dacă trebuia să se teamă ori nu. Toată Natura era acum trează de-a binelea și în mișcare; lănci lungi de lumină solară străpungeau frunzișul des pretutindeni, aproape și departe, iar câțiva fluturi intrară în scenă fâlfâind.
Tom îi trezi pe ceilalți pirați, și toți o luară la goană cu chiote; într-un minut sau două erau dezbrăcați și se fugăreau, rostogolindu-se unii peste alții în apa mică și limpede de lângă bancul de nisip alb. Nu simțeau niciun dor de orășelul adormit în depărtare, dincolo de măreața întindere pustie de apă. Un curent rătăcitor ori o ușoară creștere a fluviului le luase pluta, dar asta nu făcu decât să-i bucure, fiindcă plecarea ei semăna cu arderea punții dintre ei și civilizație.
Se întoarseră în tabără minunat de înviorați, cu inima veselă și flămânzi ca lupii; curând focul de tabără ardea iar cu flacără. Huck găsi în apropiere un izvor cu apă limpede și rece; băieții își făcură cupe din frunze late de stejar ori de hicori și simțiră că apa, îndulcită de un asemenea farmec al pădurii sălbatice, putea înlocui foarte bine cafeaua. În timp ce Joe tăia slănină pentru micul dejun, Tom și Huck îi cerură să mai aștepte o clipă; se duseră într-un ungher promițător al malului și își aruncară firele de pescuit; aproape numaidecât fură răsplătiți. Joe nici nu apucase să-și piardă răbdarea când se întoarseră cu câțiva bibani frumoși, doi bibani-soare și un somn mic — provizii de ajuns pentru o familie întreagă. Prăjiră peștele cu slănina și se minunară, căci niciun pește nu li se păruse vreodată atât de gustos. Nu știau că peștele de apă dulce e cu atât mai bun cu cât ajunge mai repede pe foc după ce e prins; și nici nu se prea gândeau ce sos alcătuiesc somnul în aer liber, mișcarea în aer liber, scăldatul și o porție zdravănă de foame.
După micul dejun leneviră la umbră, în timp ce Huck fuma, apoi porniră prin pădure într-o expediție de cercetare. Mergeau veseli peste bușteni putreziți, prin hățișuri încâlcite, printre monarhii solemni ai pădurii, înveșmântați din creștet până la pământ în podoabele atârnate ale viței-de-vie. Din când în când dădeau peste cotloane plăcute, așternute cu iarbă și împodobite cu nestemate de flori.
Găsiră multe lucruri care să-i încânte, dar nimic care să-i uimească. Descoperiră că insula avea cam trei mile lungime și un sfert de milă lățime și că de malul cel mai apropiat o despărțea doar un braț îngust de apă, de abia două sute de yarzi. Cam la fiecare ceas mai făceau o baie, așa că se apropia mijlocul după-amiezii când se întoarseră în tabără. Erau prea flămânzi ca să se mai oprească la pescuit, dar se ospătară din belșug cu șuncă rece, apoi se trântiră la umbră să vorbească. Vorbele începură însă curând să se târască, apoi se stinseră. Tăcerea, solemnitatea care plutea peste pădure și simțirea singurătății începură să apese asupra sufletelor băieților. Se adânciră în gânduri. Un soi de dor nelămurit îi cuprinse. Curând căpătă o formă nedeslușită — era începutul dorului de casă. Până și Finn Mână Însângerată visa la pragurile lui de uși și la butoaiele lui goale. Dar tuturor le era rușine de slăbiciunea lor, și niciunul nu era destul de viteaz ca să-și spună gândul.
De o bucată de vreme, băieții percepeau vag un sunet ciudat din depărtare, așa cum auzi uneori tic-tacul unui ceas fără să-i dai în chip deslușit atenție. Dar acum sunetul misterios deveni mai puternic și îi sili să-l ia în seamă. Băieții tresăriră, se priviră și apoi fiecare se puse pe ascultat. Urmă o tăcere lungă, adâncă și neîntreruptă; apoi un bubuit surd și sumbru veni plutind din depărtare.
— Ce-o fi? exclamă Joe cu glas scăzut.
— Mă întreb și eu, spuse Tom în șoaptă.
— Nu-i tunet, spuse Huckleberry cu glas înfricoșat, fiindcă tunetu’…
— Auziți! spuse Tom. Ascultați — nu vorbiți.
Așteptară o vreme care li se păru un veac, apoi același bubuit înfundat tulbură liniștea solemnă.
— Hai să vedem.
Săriră în picioare și se grăbiră spre malul dinspre orășel. Dădură tufișurile la o parte și se uitară peste apă. Micul bac cu aburi se afla cam la o milă în jos de orășel, dus de curent. Puntea lui lată părea înțesată de oameni. În preajma bacului se aflau o mulțime de bărci mici, unele mânate de vâsle, altele plutind la vale, dar băieții nu puteau desluși ce făceau oamenii din ele. Curând, un șuvoi mare de fum alb țâșni dintr-o latură a bacului; pe când se lărgea și se înălța într-un nor leneș, același bubuit înfundat ajunse din nou la ascultători.
— Acum știu! exclamă Tom. S-a înecat cineva!
— Asta e! spuse Huck. Așa au făcut și vara trecută, când s-a înecat Bill Turner; trag cu tunu’ peste apă, și asta-l face să iasă la suprafață. Da, și mai iau pâini, pun argint-viu în ele și le dau drumu’ pe apă; și, unde-i vreunu’ înecat, plutesc drept acolo și se opresc.
— Da, am auzit de asta, spuse Joe. Mă întreb ce face pâinea să se poarte așa.
— Ei, nu prea-i pâinea, spuse Tom. Eu zic că mai degrabă e ce spun deasupra ei înainte să-i dea drumul.
— Da’ nu spun nimic deasupra ei, spuse Huck. I-am văzut eu, și nu spun.
— Păi, asta-i ciudat, spuse Tom. Da’ poate spun în gând. Sigur că așa fac. Oricine și-ar da seama.
Ceilalți băieți încuviințară că vorbele lui Tom aveau temei, căci nu te puteai aștepta ca o bucată de pâine neștiutoare, nepovățuită de un descântec, să se poarte prea inteligent când era trimisă cu o însărcinare atât de gravă.
— Zău, tare-aș vrea să fiu acolo acum, spuse Joe.
— Și eu, spuse Huck. Aș da mult să știu cine e.
Băieții ascultau și priveau mai departe. Deodată, un gând lămuritor străfulgeră mintea lui Tom și el exclamă:
— Băieți, știu cine s-a înecat — noi!
Într-o clipă se simțiră eroi. Iată un triumf splendid: li se simțea lipsa; erau jeliți; inimile se frângeau pentru ei; curgeau lacrimi; se ridicau amintiri învinuind purtarea aspră față de bieții băieți pierduți și lumea se lăsa pradă unor regrete zadarnice și remușcărilor; iar partea cea mai frumoasă era că răposații erau pe buzele întregului orășel și stârneau invidia tuturor băieților prin această celebritate orbitoare. Era minunat. Până la urmă merita să fii pirat.
Pe măsură ce se lăsa înserarea, bacul se întoarse la treaba lui obișnuită și bărcile mici dispărură. Pirații se întoarseră în tabără. Jubilau de vanitate, gândindu-se la noua lor măreție și la necazul ilustru pe care îl pricinuiau. Prinseră pește, își gătiră cina și o mâncară, apoi începură să ghicească ce gândeau și ce spuneau despre ei oamenii din orășel; iar tablourile întristării obștești din pricina lor erau plăcute la vedere — din punctul lor de vedere. Dar, când umbrele nopții îi închiseră în cercul lor, vorbele li se stinseră încetul cu încetul și rămaseră privind focul, cu gândurile vădit rătăcite în altă parte. Acum însuflețirea trecuse, iar Tom și Joe nu-și puteau alunga gândul la anumite persoane de acasă, care nu se bucurau de această frumoasă joacă tot atât cât ei. Se iviră îndoieli; se tulburară și se întristară; le scăpă, fără să-și dea seama, câte un suspin. După o vreme, Joe îndrăzni, cu sfială, să „tatoneze” pe ocolite ce ar crede ceilalți despre o întoarcere la civilizație — nu chiar acum, dar…
Tom îl veșteji cu batjocura! Huck, care încă nu se pronunțase, i se alătură lui Tom, iar șovăielnicul se grăbi să „explice”, bucuros că ieșea din încurcătură cu hainele cât mai puțin pătate de lașul dor de casă. Pentru moment, răzvrătirea fu înăbușită cu succes.
Pe măsură ce noaptea se adâncea, Huck începu să moțăie și curând să sforăie. Îl urmă Joe. Tom rămase o vreme nemișcat, sprijinit într-un cot, privindu-i cu luare-aminte pe amândoi. În cele din urmă se ridică prevăzător în genunchi și începu să caute prin iarbă și prin luminile tremurătoare aruncate de focul de tabără. Ridică și cercetă mai multe bucăți mari, în formă de semicilindru, din scoarța subțire și albă a unui platan; alese în cele din urmă două care păreau să-i fie pe plac. Apoi îngenunche lângă foc și scrise cu trudă câte ceva pe fiecare dintre ele cu „creta roșie”; pe una o înfășură și o puse în buzunarul jachetei, iar pe cealaltă o puse în pălăria lui Joe, pe care o mută puțin mai departe de stăpân. Mai puse în pălărie și câteva comori de școlar aproape de neprețuit — printre ele, o bucată de cretă, o minge de cauciuc, trei cârlige de pescuit și una dintre bilele numite „cristal adevărat”. Apoi se strecură cu grijă, în vârful picioarelor, printre copaci, până simți că nu mai putea fi auzit, și o rupse numaidecât la fugă spre bancul de nisip.