Casa bântuită — Stafii somnoroase — O ladă cu aur — Ghinion amar
Pe la amiază, a doua zi, băieții ajunseră la copacul uscat; veniseră după unelte. Tom ardea de nerăbdare să se ducă la casa bântuită; Huck, într-o oarecare măsură, și el — dar deodată spuse:
— Ascultă, Tom, știi ce zi e azi?
Tom trecu în gând prin zilele săptămânii, apoi ridică repede ochii, speriat —
— Doamne! Nici nu m-am gândit, Huck!
— Păi, nici eu, da’ deodată mi-a venit în minte că-i vineri.
— Fir-ar să fie, niciodată nu poți fi prea cu băgare de seamă, Huck. Puteam să dăm de o belea strașnică, apucându-ne de una ca asta într-o vineri.
— _Puteam_! Mai bine zi că _dădeam_, sigur! Or fi și zile norocoase, da’ vinerea nu.
— Asta o știe orice prost. Nu cred că _tu_ ai fost cel dintâi care-a aflat, Huck.
— Păi, nici n-am zis că eu, nu? Și nici vinerea nu-i tot. Azi-noapte am avut un vis tare rău — am visat șobolani.
— Nu mai spune! Semn sigur de necaz. Se băteau?
— Nu.
— Atunci e bine, Huck. Când nu se bat, e numai semn că-i necaz pe-aproape, știi. Nu trebuie decât să fim foarte cu ochii-n patru și să ne ferim de el. Lăsăm treaba asta pe azi și ne jucăm. Îl cunoști pe Robin Hood, Huck?
— Nu. Cine-i Robin Hood?
— Păi, a fost unul dintre cei mai mari oameni care-au trăit vreodată în Anglia — și cel mai bun. Era tâlhar.
— Strașnic, ce-aș vrea să fiu și eu. Pe cine jefuia?
— Numai pe șerifi și episcopi și bogătași și regi, și dintr-ăștia. Da’ de săraci nu se lua niciodată. Îi iubea. Întotdeauna împărțea cu ei, drept, fără înșelăciune.
— Păi, atunci trebuie să fi fost om de treabă.
— Îți spun eu că era, Huck. A, era cel mai nobil om care-a trăit vreodată. Acum nu mai sunt oameni ca el, să știi. Putea să bată orice om din Anglia, cu o mână legată la spate; și putea să ia arcul lui de tisă și să nimerească o monedă de zece cenți de fiecare dată, de la o milă și jumătate.
— Ce-i un arc de _tisă_?
— Nu știu. Un fel de arc, sigur. Și dacă nimerea moneda numai în margine, se așeza jos și plângea — și înjura. Da’ hai să ne jucăm de-a Robin Hood — e o joacă grozavă. Te învăț eu.
— Mă învoiesc.
Așa că se jucară de-a Robin Hood toată după-amiaza, aruncând din când în când o privire plină de dor spre casa bântuită din vale și spunând câte ceva despre nădejdile și prilejurile pe care le făgăduia ziua de mâine acolo. Când soarele începu să coboare spre apus, porniră spre casă, de-a curmezișul umbrelor lungi ale copacilor, și curând pieriră din vedere în pădurile dealului Cardiff.
Sâmbătă, la puțin timp după amiază, băieții se aflau iar la copacul uscat. Fumară și stătură de vorbă la umbră, apoi mai săpară puțin în ultima lor groapă, fără mari speranțe, numai fiindcă Tom spunea că se întâmplase de atâtea ori ca oamenii să renunțe la o comoară după ce ajunseseră până la șase țoli de ea, și pe urmă să vină altcineva și s-o scoată cu o singură lovitură de lopată. De data aceasta însă, treaba nu izbuti, așa că băieții își luară uneltele pe umăr și plecară cu simțământul că nu-și bătuseră joc de noroc, ci împliniseră toate îndatoririle meseriei de căutător de comori.
Când ajunseră la casa bântuită, tăcerea de moarte care domnea acolo sub soarele arzător avea ceva atât de straniu și de înfiorător, iar singurătatea și părăsirea locului, ceva atât de apăsător, încât o clipă le fu teamă să se încumete înăuntru. Apoi se furișară până la ușă și aruncară o privire tremurătoare. Văzură o încăpere năpădită de buruieni, fără podea, cu pereți netencuiți, un cămin vechi, ferestre goale, o scară dărăpănată; iar ici, colo, pretutindeni atârnau pânze de păianjen zdrențuite și părăsite. Curând intrară, ușurel, cu inimile bătând mai repede, vorbind în șoaptă, cu urechile ciulite la cel mai mic sunet și mușchii încordați, gata să bată în orice clipă în retragere.
După puțin timp, obișnuința le mai domoli spaima și cercetară locul cu interes și cu ochi critic, admirându-și întrucâtva îndrăzneala și mirându-se de ea totodată. Apoi vrură să se uite și sus. Asta însemna aproape să-și taie retragerea, dar începură să se provoace unul pe altul și, bineînțeles, nu putea urma decât un singur lucru — își aruncară uneltele într-un colț și urcară. Sus erau aceleași semne de ruină. Într-un colț găsiră o debara care făgăduia taine, dar făgăduiala era o înșelăciune — nu era nimic în ea. Acum curajul le crescuse și-l stăpâneau bine. Tocmai voiau să coboare și să se apuce de lucru, când —
— Sst! spuse Tom.
— Ce-i? șopti Huck, albind de frică.
— Sst!... Acolo!... Auzi?
— Da!... Vai de mine! Hai să fugim!
— Stai liniștit! Nu mișca! Vin drept spre ușă.
Băieții se întinseră pe podea, cu ochii la găurile lăsate de noduri în scânduri, și așteptară, în chinurile spaimei.
— S-au oprit... Nu — vin... Uite-i. Nu mai șopti niciun cuvânt, Huck. Doamne, ce-aș vrea să fiu departe de-aici!
Intrară doi bărbați. Fiecare băiat își spuse în sinea lui: „Ăsta-i spaniolul bătrân, surd și mut, care-a fost de vreo două ori prin orășel în ultima vreme — pe celălalt nu l-am mai văzut niciodată.”
„Celălalt” era o făptură zdrențăroasă și neîngrijită, cu o față deloc plăcută. Spaniolul era înfășurat într-o pătură serape; avea favoriți albi și stufoși; păr lung și alb îi curgea de sub sombrero și purta ochelari verzi. Când intrară, „celălalt” vorbea cu glas scăzut; se așezară pe pământ, cu fața spre ușă și cu spatele la perete, iar vorbitorul își continuă spusele. Pe măsură ce vorbea, devenea mai puțin prevăzător, iar cuvintele i se auzeau mai limpede:
— Nu, spuse el, m-am gândit la toate și nu-mi place. E primejdios.
— Primejdios! mormăi spaniolul „surd și mut” — spre nespusa uimire a băieților. Papă-lapte!
Glasul acesta îi făcu pe băieți să-și piardă răsuflarea și să tremure. Era al lui Joe Indianul! Urmă o tăcere lungă. Apoi Joe spuse:
— Ce poate fi mai primejdios decât treaba aia de sus — și totuși n-am pățit nimic.
— Aia-i altceva. Atât de departe în susul fluviului și fără altă casă prin preajmă. Oricum, n-o să știe nimeni niciodată că am încercat, de vreme ce n-am izbutit.
— Păi, ce-i mai primejdios decât să venim aici ziua! — oricine ne-ar vedea ne-ar bănui.
— Știu. Da’ nu era alt loc mai la îndemână după treaba aia prostească. Vreau să plec din cocioaba asta. Voiam și ieri, numai că n-avea rost să încercăm să ieșim de-aici cu băieții ăia afurisiți jucându-se colo pe deal, chiar în văzul tuturor.
„Băieții ăia afurisiți” tremurară din nou la auzul acestor vorbe și se gândiră ce noroc avuseseră că-și amintiseră că era vineri și hotărâseră să mai aștepte o zi. În adâncul inimii ar fi vrut să fi așteptat un an.
Cei doi scoaseră niște mâncare și prânziră. După o tăcere lungă și gânditoare, Joe Indianul spuse:
— Ascultă, băiete — du-te înapoi în susul fluviului, acolo unde-ți e locul. Așteaptă acolo până primești vorbă de la mine. Eu am să-mi încerc norocul intrând încă o singură dată în orășelul ăsta, să mă uit. Facem treaba aia „primejdioasă” după ce iscodesc puțin și mi se pare că lucrurile arată bine. Și pe urmă, în Texas! O ștergem împreună!
Aceasta fu pe placul celuilalt. Curând amândoi începură să caște, iar Joe Indianul spuse:
— Mor de somn! E rândul tău să stai de pază.
Se ghemui în buruieni și curând începu să sforăie. Tovarășul lui îl înghionti o dată sau de două ori și el se liniști. După un timp, paznicul începu să picotească; capul i se lăsa tot mai jos; acum amândoi sforăiau.
Băieții traseră adânc aer în piept, recunoscători. Tom șopti:
— Acum e prilejul nostru — hai!
Huck spuse:
— Nu pot — aș muri dacă s-ar trezi.
Tom stăruia — Huck nu se lăsa înduplecat. În cele din urmă, Tom se ridică încet și fără zgomot și porni singur. Dar primul pas smulse podelei șubrede un scârțâit atât de cumplit, încât căzu la loc aproape mort de frică. Nu mai încercă a doua oară. Băieții rămaseră acolo, numărând clipele care se târau, până când li se păru că timpul trebuie să se fi sfârșit și veșnicia să fi început să încărunțească; apoi văzură cu recunoștință că, în sfârșit, soarele apunea.
Acum un sforăit încetă. Joe Indianul se ridică în șezut, privi în jur — zâmbi crunt spre tovarășul lui, al cărui cap se lăsase pe genunchi — îl înghionti cu piciorul și spuse:
— Hei! Bun paznic mai ești _tu_, nu-i așa! Da’ lasă — nu s-a întâmplat nimic.
— Doamne! Am dormit?
— A, puțin, puțin. Aproape că-i vremea să pornim, ortace. Ce facem cu puțina pradă care ne-a mai rămas?
— Nu știu — o lăsăm aici, ca întotdeauna, cred. N-are rost s-o luăm până nu pornim spre sud. Șase sute cincizeci în argint nu-s ușor de cărat.
— Păi — bine — n-o fi mare lucru să mai venim o dată aici.
— Nu — da’ eu aș zice să venim noaptea, cum veneam de obicei — e mai bine.
— Da; da’ ascultă: poate să treacă mult timp până găsesc prilejul bun pentru treaba aia; se pot întâmpla multe; nu-i într-un loc prea bun; o îngropăm de-a binelea — și-o îngropăm adânc.
— Bun gând, spuse tovarășul lui, care străbătu încăperea, îngenunche, ridică una dintre pietrele din fundul vetrei și scoase un sac care zăngăni plăcut. Luă din el douăzeci sau treizeci de dolari pentru sine și tot atâția pentru Joe Indianul, apoi îi dădu sacul acestuia, care acum stătea în genunchi într-un colț și săpa cu cuțitul lui Bowie.
Într-o clipă, băieții uitară toate spaimele, toate chinurile. Urmăreau fiecare mișcare cu ochi lacomi. Noroc! — strălucirea lui întrecea orice închipuire! Șase sute de dolari ajungeau să îmbogățească o jumătate de duzină de băieți! Iată o căutare de comori sub cele mai fericite auspicii — n-avea să mai fie nicio supărătoare îndoială asupra locului unde trebuia să sape. Se înghionteau mereu — ghionturi grăitoare și lesne de înțeles, căci însemnau numai: „Ei, nu te bucuri _acum_ că suntem aici!”
Cuțitul lui Joe lovi ceva.
— Ia te uită! spuse el.
— Ce-i? întrebă tovarășul lui.
— O scândură pe jumătate putredă — nu, cred că-i o ladă. Hai — dă o mână de ajutor, să vedem ce caută aici. Nu mai trebuie, am spart o gaură.
Băgă mâna înăuntru și-o scoase —
— Măi, sunt bani!
Cei doi cercetară pumnul de monede. Erau de aur. Băieții de sus erau tot atât de tulburați și tot atât de încântați ca ei.
Tovarășul lui Joe spuse:
— Terminăm repede treaba asta. E un târnăcop vechi și ruginit colo, printre buruieni, în colțul de dincolo de cămin — l-am văzut adineauri.
Alergă și aduse târnăcopul și lopata băieților. Joe Indianul luă târnăcopul, îl cercetă cu ochi critic, clătină din cap, mormăi ceva pentru sine și apoi începu să-l folosească. Lada fu scoasă curând. Nu era prea mare; era ferecată în fier și fusese foarte trainică înainte ca anii domoli s-o fi șubrezit. Cei doi contemplară comoara o vreme, într-o tăcere fericită.
— Ortace, aici sunt mii de dolari, spuse Joe Indianul.
— S-a tot spus că banda lui Murrel a umblat pe-aici într-o vară, observă străinul.
— Știu, spuse Joe Indianul, și-aș zice că asta-i dovada.
— Acum n-o să mai ai nevoie să faci treaba aia.
Metisul se încruntă. Spuse:
— Nu mă cunoști. Sau măcar nu știi tot despre treaba aia. Nu-i numai jaf — e _răzbunare_! Și o lumină rea îi arse în ochi. — Am să am nevoie de ajutorul tău. Când terminăm — atunci Texas. Du-te acasă, la Nance a ta și la copii, și așteaptă până primești vorbă de la mine.
— Bine — dacă zici tu; ce facem cu asta — o îngropăm iar?
— Da. [Încântare fără margini deasupra.] _Nu_! Pe Marele Sachem, nu! [Adâncă deznădejde deasupra.] Era să uit. Pe târnăcopul ăla era pământ proaspăt! [Într-o clipă, băieților li se făcu rău de spaimă.] Ce caută aici un târnăcop și o lopată? De ce au pământ proaspăt pe ele? Cine le-a adus aici — și unde s-a dus? Ai auzit pe cineva? — Ai văzut pe cineva? Cum! S-o îngropăm iar și să-i lăsăm să vină să vadă pământul răscolit? Nu chiar așa — nu chiar așa. O ducem la ascunzătoarea mea.
— Păi, sigur! Trebuia să ne gândim mai înainte. Zici la Numărul Unu?
— Nu — la Numărul Doi — sub cruce. Celălalt loc nu-i bun — prea umblat.
— Bine. Aproape că-i destul de întuneric să pornim.
Joe Indianul se ridică și trecu de la o fereastră la alta, uitându-se cu băgare de seamă afară. După un timp spuse:
— Cine-o fi adus uneltele alea aici? Crezi că pot să fie sus?
Băieților li se opri răsuflarea. Joe Indianul puse mâna pe cuțit, se opri o clipă, nehotărât, apoi se întoarse spre scară. Băieții se gândiră la debara, dar puterile îi părăsiseră. Pașii începură să scârțâie pe scară — chinul de neîndurat al situației trezi hotărârea amorțită a băieților — tocmai voiau să sară spre debara, când lemnăria putredă trosni și Joe Indianul ateriză pe pământ, printre resturile scării prăbușite. Se ridică înjurând, iar tovarășul lui spuse:
— Ei, ce rost au toate astea? Dacă-i cineva și-i acolo sus, lasă-l să _stea_ acolo — cui îi pasă? Dacă vrea să sară jos, acum, și să dea de belea, cine-l oprește? În cincisprezece minute o să fie întuneric — și-atunci să vină după noi, dacă vrea. Eu n-am nimic împotrivă. După mine, cine-a aruncat lucrurile alea aici ne-a zărit și ne-a luat drept stafii ori draci ori mai știu eu ce. Pun rămășag că fuge și acum.
Joe mai bombăni o vreme; apoi fu de acord cu prietenul său că lumina de zi care mai rămăsese trebuia folosită cu chibzuință la pregătirile de plecare. Puțin după aceea se strecurară afară din casă, în amurgul tot mai întunecat, și porniră spre fluviu cu prețioasa lor ladă.
Tom și Huck se ridicară, slăbiți, dar nespus de ușurați, și priviră în urma lor prin crăpăturile dintre bârnele casei. Să-i urmeze? Nici vorbă. Se mulțumeau să ajungă iar pe pământ fără să-și rupă gâtul și să apuce poteca spre orășel, peste deal. Nu prea vorbeau. Erau prea absorbiți să se urască pe ei înșiși — să urască ghinionul care-i făcuse să aducă acolo lopata și târnăcopul. Fără asta, Joe Indianul n-ar fi bănuit niciodată nimic. Ar fi ascuns argintul împreună cu aurul și le-ar fi lăsat acolo până ce-și împlinea „răzbunarea”, iar apoi ar fi avut nenorocul să descopere că banii dispăruseră. Amar, amar ghinion că uneltele fuseseră aduse vreodată acolo!
Hotărâră să-l pândească pe spaniol când avea să vină în orășel ca să iscodească prilejul potrivit pentru răzbunarea sa, și să-l urmărească până la „Numărul Doi”, oriunde ar fi fost. Atunci lui Tom îi veni un gând cumplit.
— Răzbunare? Dacă vrea să se răzbune _pe noi_, Huck!
— Vai, nu! spuse Huck, aproape leșinând.
Vorbiră pe toate fețele despre asta și, când intrară în orășel, se învoiră să creadă că poate avea în vedere pe altcineva — sau cel puțin că poate nu avea în vedere pe nimeni în afară de Tom, fiindcă numai Tom depusese mărturie.
Foarte, foarte puțină mângâiere era pentru Tom să fie singur în primejdie! O tovărășie ar fi adus o îmbunătățire simțitoare, socotea el.