O împrejurare solemnă — Se deschid subiecte grave — Joe Indianul dă lămuriri
În seara aceea, la nouă și jumătate, Tom și Sid fură trimiși la culcare, ca de obicei. Își spuseră rugăciunile, și Sid adormi curând. Tom rămase treaz și așteptă, într-o nerăbdare neastâmpărată. Când i se păru că trebuie să fie aproape ziuă, auzi ceasul bătând zece! Era deznădejde curată. S-ar fi răsucit și s-ar fi foit, cum îi cereau nervii, dar se temea să nu-l trezească pe Sid. Așa că zăcu nemișcat și privi în sus, în întuneric. Totul era cumplit de liniștit. După un timp, din liniște începură să se desprindă mici zgomote, abia simțite. Ticăitul ceasului începu să se facă băgat în seamă. Grinzile vechi începură să trosnească tainic. Scara scârțâia slab. Era limpede că umblau duhuri. Din odaia mătușii Polly venea un sforăit măsurat, înăbușit. Și acum începu țârâitul sâcâitor al unui greier pe care nicio iscusință omenească nu-l putea găsi. Apoi, în peretele de la capul patului, ticăitul sinistru al unui gândac „ceasornic al morții” îl făcu pe Tom să se cutremure: însemna că zilele cuiva erau numărate. Pe urmă, urletul unui câine îndepărtat se ridică în aerul nopții, și îi răspunse alt urlet, mai slab, de și mai departe. Tom era în agonie. În cele din urmă se încredință că timpul încetase și începuse veșnicia; fără voia lui, începu să moțăie; ceasul bătu unsprezece, dar el nu-l auzi. Atunci, amestecându-se cu visele pe jumătate închegate, veni un mieunat nespus de jalnic. Ridicarea unei ferestre vecine îl tulbură. Un strigăt: „Zât, diavole!”, și zgomotul unei sticle goale izbite de spatele șopronului de lemne al mătușii îl treziră de-a binelea; un minut mai târziu era îmbrăcat, ieșit pe fereastră și se târa în patru labe pe acoperișul aripii casei. Pe drum „mieună” cu băgare de seamă o dată ori de două ori; apoi sări pe acoperișul șopronului și de acolo, la pământ. Huckleberry Finn era acolo, cu pisica moartă. Băieții porniră și dispărură în beznă. După o jumătate de ceas înaintau prin iarba înaltă a cimitirului.
Era un cimitir de felul celor vechi din Vest. Se afla pe un deal, la vreo milă și jumătate de orășel. Îl înconjura un gard de scânduri hodorogit, care se apleca pe alocuri înăuntru și în rest, în afară, dar nu stătea drept nicăieri. Iarba și buruienile creșteau sălbatic peste întregul cimitir. Toate mormintele vechi se lăsaseră; nu se afla acolo nicio piatră funerară; scânduri cu vârful rotunjit, mâncate de cari, se clătinau deasupra mormintelor, aplecându-se după sprijin fără să-l găsească. „Întru amintirea sfântă a” cutăruia fusese cândva zugrăvit pe ele; acum însă, pe cele mai multe, nu s-ar mai fi putut citi nici dacă ar fi fost lumină.
Un vânt slab gemea prin copaci, și Tom se temea că ar putea fi duhurile morților, plângându-se că sunt tulburate. Băieții vorbeau puțin și numai în șoaptă: ceasul, locul, solemnitatea și liniștea pretutindeni stăpânitoare le apăsau sufletele. Găsiră movila proaspătă și ascuțită pe care o căutau și se cuibăriră la adăpostul a trei ulmi mari, crescuți laolaltă la câteva picioare de mormânt.
Apoi așteptară în tăcere ceea ce li se păru multă vreme. Numai strigătul unei bufnițe îndepărtate tulbura liniștea moartă. Gândurile lui Tom deveneau apăsătoare. Trebuia să stârnească o vorbă. Așa că spuse în șoaptă:
— Hucky, crezi că morților le place că suntem aici?
Huckleberry șopti:
— Aș vrea să știu. E tare solemn, așa, nu-i?
— Și încă cum.
Urmă o pauză destul de lungă, cât băieții cercetară problema în sinea lor. Apoi Tom șopti:
— Ascultă, Hucky, crezi că Hoss Williams ne aude vorbind?
— Sigur că ne aude. Cel puțin duhul lui.
Tom, după o pauză:
— Aș fi vrut să-i spun domnul Williams. Da’ n-am vrut să-i fac vreun rău. Toată lumea îi spune Hoss.
— Niciodată nu poți fi prea grijuliu cu felul cum vorbești de morții ăștia, Tom.
Asta le potoli avântul, și vorba muri din nou.
După un timp, Tom își prinse tovarășul de braț și spuse:
— Șșt!
— Ce-i, Tom?
Cei doi se agățară unul de altul, cu inimile bătând.
— Șșt! Iar! N-ai auzit?
— Eu…
— Uite! Acum auzi.
— Doamne, Tom, vin! Vin, sigur. Ce ne facem?
— Nu știu. Crezi că ne văd?
— Vai, Tom, ei văd pe întuneric, ca pisicile. Mai bine n-aș fi venit.
— Ei, nu te teme. Nu cred că se iau de noi. Nu facem niciun rău. Dacă stăm cu totul nemișcați, poate nici nu ne bagă în seamă.
— Am să încerc, Tom, da’, Doamne, tremur tot.
— Ascultă!
Băieții își apropiară capetele și abia mai răsuflau. Din capătul îndepărtat al cimitirului pluti spre ei un zvon înăbușit de glasuri.
— Uită-te! Vezi acolo? șopti Tom. Ce-i?
— E foc drăcesc. Vai, Tom, e îngrozitor.
Niște siluete neclare se apropiau prin întuneric, legănând un felinar vechi de tinichea, care presăra pământul cu nenumărate mici scânteieri de lumină. După un timp, Huckleberry șopti cu un fior:
— Sunt diavolii, sigur. Trei! Doamne, Tom, suntem pierduți! Știi să te rogi?
— Am să încerc, da’ nu te teme. N-o să ne facă rău. „Acum, când mă așez să dorm, eu…”
— Șșt!
— Ce-i, Huck?
— Sunt oameni! Cel puțin unul e. Unul are glasul bătrânului Muff Potter.
— Nu… doar nu-i așa?
— Sunt sigur că-l cunosc. Nu te mișca și nu te clinti. Nu-i destul de isteț ca să ne bage de seamă. O fi beat, ca de obicei — lua-l-ar naiba de ticălos bătrân!
— Bine, stau nemișcat. Acum s-au încurcat. Nu-l găsesc. Vin iar. Acum e cald. Iar rece. Iar cald. Fierbinte! De data asta merg drept. Ascultă, Huck, mai cunosc unul dintre glasuri: e Joe Indianul.
— Așa e, corcitura aia ucigașă! Mai bine să fi fost diavoli, de o mie de ori. Ce-or avea de gând?
Acum șoapta se stinse cu totul: cei trei oameni ajunseseră la mormânt și stăteau la câteva picioare de ascunzătoarea băieților.
— Aici e, spuse al treilea glas.
Stăpânul lui ridică felinarul, lăsând să se vadă fața tânărului doctor Robinson.
Potter și Joe Indianul duceau o targă, pe care erau o funie și două lopeți. Își aruncară povara jos și începură să deschidă mormântul. Doctorul puse felinarul la capul mormântului, apoi veni și se așeză cu spatele la unul dintre ulmi. Era atât de aproape, încât băieții l-ar fi putut atinge.
— Grăbiți-vă, oameni buni! spuse el cu glas scăzut. Luna poate să iasă în orice clipă.
Ei mormăiră un răspuns și săpară mai departe. O vreme nu se auzi decât hârșâitul lopeților care își descărcau încărcătura de pământ și pietriș. Era foarte monoton. În cele din urmă, o lopată izbi sicriul cu un sunet surd de lemn; după încă un minut ori două, oamenii îl scoseseră pe pământ. Desprinseră capacul cu lopețile, scoaseră trupul și îl trântiră fără menajamente la pământ. Luna alunecă de după nori și dezvălui fața palidă. Pregătiră targa, puseră mortul pe ea, îl acoperiră cu o pătură și îl legară la locul lui cu funia. Potter scoase un briceag mare cu arc, tăie capătul funiei care atârna și spuse:
— Acum blestemăția-i gata, Ciolănarule; mai scoți încă cinci, ori rămâne aici.
— Așa să vorbești! spuse Joe Indianul.
— Ia ascultați, ce înseamnă asta? spuse doctorul. Ați cerut plata înainte, și v-am plătit.
— Da, și-ai mai făcut și altele, spuse Joe Indianul, apropiindu-se de doctor, care acum stătea în picioare. Acum cinci ani m-ai gonit într-o noapte din bucătăria tatălui tău, când venisem să cer ceva de mâncare, și-ai spus că nu venisem acolo cu gând bun; când am jurat că am să mă răfuiesc cu tine, chiar dacă mi-ar trebui o sută de ani, tatăl tău m-a băgat la închisoare pentru vagabondaj. Ai crezut că uit? Nu degeaba am sânge de indian în mine. Și acum te-am prins, și trebuie să plătești, știi!
Îl amenința deja pe doctor, cu pumnul în fața lui. Doctorul lovi deodată și îl întinse pe ticălos la pământ. Potter își lăsă briceagul să cadă și strigă:
— Măi, nu-mi lovi tovarășul!
În clipa următoare se încleștase cu doctorul, și cei doi se luptau din răsputeri, călcând iarba și sfâșiind pământul cu călcâiele. Joe Indianul sări în picioare, cu ochii arzând de furie, înșfăcă briceagul lui Potter și începu să se strecoare, aplecat ca o pisică, în jurul luptătorilor, căutând un prilej. Deodată, doctorul se smulse, înșfăcă scândura grea de la capul mormântului lui Williams și îl doborî cu ea pe Potter; în aceeași clipă, metisul își văzu prilejul și înfipse briceagul până la mâner în pieptul tânărului. Acesta se clătină și căzu în parte peste Potter, scăldându-l în sângele lui; tot atunci, norii șterseră priveliștea cumplită, iar cei doi băieți speriați o rupseră la fugă prin întuneric.
După puțin timp, când luna ieși din nou, Joe Indianul stătea deasupra celor două trupuri și le privea. Doctorul murmură nedeslușit, trase o dată ori de două ori adânc aer în piept și rămase nemișcat. Metisul mormăi:
— Socoteala asta-i încheiată, fir-ai al naibii.
Apoi jefui trupul. După aceea puse briceagul ucigaș în mâna dreaptă deschisă a lui Potter și se așeză pe sicriul desfăcut. Trecură trei, patru, cinci minute; apoi Potter începu să se miște și să geamă. Mâna i se închise pe briceag; îl ridică, aruncă o privire la el și îl lăsă să cadă cu un fior. Apoi se ridică în capul oaselor, împingând trupul de pe el, și se uită buimac la mort, pe urmă în jur. Ochii i se întâlniră cu ai lui Joe.
— Doamne, ce-i asta, Joe? spuse el.
— O treabă murdară, spuse Joe, fără să se miște. De ce-ai făcut-o?
— Eu! Eu n-am făcut-o!
— Ia ascultă! Cu vorbe de-astea nu merge.
Potter tremură și se albi.
— Credeam că m-am trezit din beție. Nu trebuia să beau în noaptea asta. Da’ încă mi-e în cap, mai rău decât când am pornit încoace. Sunt cu totul zăpăcit; abia dacă îmi amintesc ceva. Spune-mi, Joe, cinstit acum, bătrâne, eu am făcut-o? Joe, n-am vrut… pe sufletul și pe cinstea mea, n-am vrut, Joe. Spune-mi cum a fost, Joe. Vai, e îngrozitor… și el așa tânăr și de viitor.
— Păi vă încăierați amândoi, și el ți-a dat una cu scândura de la capul mormântului și-ai căzut lat; apoi te-ai ridicat, tot clătinându-te și împleticindu-te, ai înșfăcat briceagul și l-ai înfipt în el, tocmai când el îți mai dădea o lovitură îngrozitoare; și-aici ai zăcut, mort ca un butuc, până acum.
— Vai, n-am știut ce făceam. Să mor în clipa asta dacă am știut. Cred că totul a fost de la whisky și de la înfierbântare. În viața mea n-am folosit o armă, Joe. M-am bătut, da’ niciodată cu arme. Toți or să spună asta. Joe, să nu spui! Spune că n-ai să spui, Joe, fii băiat bun. Întotdeauna mi-ai fost drag, Joe, și ți-am luat și apărarea. Nu-ți amintești? N-ai să spui, bine, Joe?
Biata făptură căzu în genunchi înaintea ucigașului nepăsător și își împreună mâinile rugătoare.
— Nu, întotdeauna ai fost cinstit și drept cu mine, Muff Potter, și n-am să te las baltă. Uite, mai cinstit de-atât nu poate să spună un om.
— Vai, Joe, ești un înger. Am să te binecuvântez pentru asta până în cea din urmă zi a vieții.
Potter începu să plângă.
— Hai, acum ajunge. Nu-i vremea de bocit. Tu ia-o pe-acolo, și eu mă duc pe-aici. Mișcă, și vezi să nu lași urme în urmă.
Potter porni la trap, care se schimbă repede în fugă. Metisul rămase privind după el. Mormăi:
— Dacă-i atât de amețit de lovitură și de zăpăcit de rom pe cât părea, n-o să-și amintească de briceag decât când o fi atât de departe, încât o să-i fie frică să se întoarcă singur după el într-un asemenea loc — inimă de găină!
Două ori trei minute mai târziu, omul ucis, mortul învelit în pătură, sicriul fără capac și mormântul deschis nu mai erau privite decât de lună. Și liniștea era iarăși deplină.