Amintiri despre eroii pierduți — Miezul tainei lui Tom
Dar în aceeași după-amiază liniștită de sâmbătă nu era nicio veselie în orășel. Familia Harper și familia mătușii Polly se îmbrăcau în doliu, cu multă durere și multe lacrimi. O tăcere neobișnuită stăpânea orășelul, deși, la drept vorbind, de obicei era destul de liniștit. Oamenii își vedeau de treburi cu o înfățișare absentă și vorbeau puțin; dar suspinau des. Ziua liberă de sâmbătă părea o povară pentru copii. Nu mai aveau inimă pentru jocuri și, încetul cu încetul, le părăsiră.
După-amiază, Becky Thatcher se pomeni rătăcind posomorâtă prin curtea pustie a școlii, foarte melancolică. Dar nu găsi acolo nimic care s-o mângâie. Vorbi singură:
— Vai, de-aș mai avea acum bumbul lui de alamă de la suportul pentru lemnele din vatră! Dar nu mai am nimic care să-mi aducă aminte de el.
Și își înăbuși un mic suspin.
Curând se opri și își spuse:
— Chiar aici a fost. Vai, dacă ar mai fi o dată, n-aș spune asta — n-aș spune-o pentru nimic în lume. Dar acum s-a dus; n-am să-l mai văd niciodată, niciodată, niciodată.
Gândul acesta o doborî și plecă rătăcind, cu lacrimile rostogolindu-i-se pe obraji. Apoi trecu pe acolo un grup destul de mare de băieți și fete — tovarășii de joacă ai lui Tom și ai lui Joe —, care se opriră să privească peste gardul de șipci și să vorbească, cu glasuri pline de respect, despre cum făcuse Tom cutare lucru ultima oară când îl văzuseră și cum spusese Joe cutare ori cutare nimic — încărcat de o profeție cumplită, după cum puteau vedea acum atât de ușor! —; fiecare arăta locul exact unde stătuseră băieții pierduți atunci, apoi adăuga ceva de felul: „Și eu stăteam chiar așa — cum stau acum, și ca și cum tu ai fi el — eram atât de aproape — și el a zâmbit chiar așa — și-atunci parcă m-a trecut ceva prin tot trupul — ceva cumplit, știi — și, firește, nu m-am gândit ce însemna, da’ acum văd!”
Apoi izbucni o ceartă despre cine îi văzuse pe băieții morți ultima oară în viață; mulți pretindeau această cinste sumbră și aduceau dovezi mai mult ori mai puțin măsluite de martor; când se hotărî în cele din urmă cine îi văzuse într-adevăr ultimul pe răposați și schimbase ultimele vorbe cu ei, norocoșii își luară un soi de însemnătate sacră, iar toți ceilalți îi priveau cu gura căscată și îi invidiau. Un biet băiat, care nu avea altă măreție de pus la înaintare, spuse cu o mândrie destul de vădită față de amintirea lui:
— Păi, Tom Sawyer m-a bătut o dată.
Dar această încercare de a dobândi glorie dădu greș. Cei mai mulți dintre băieți puteau spune asta, ceea ce ieftinea prea mult cinstea. Grupul se îndepărtă încet, evocând mai departe, cu glasuri înfiorate, amintiri despre eroii pierduți.
A doua zi dimineață, după ce se sfârși ceasul școlii de duminică, clopotul începu să bată a mort, în loc să sune ca de obicei. Era o duminică foarte liniștită, iar sunetul jalnic părea potrivit cu tăcerea gânditoare ce se așternuse peste natură. Oamenii din orășel începură să se adune, zăbovind o clipă în vestibul ca să vorbească în șoaptă despre întâmplarea tristă. În biserică însă nu se șoptea; numai foșnetul funebru al rochiilor femeilor care își ocupau locurile tulbura tăcerea. Nimeni nu-și amintea să mai fi fost vreodată bisericuța atât de plină. În cele din urmă se lăsă o pauză de așteptare, o muțenie încordată, apoi intră mătușa Polly, urmată de Sid și de Mary, iar în urma lor familia Harper, cu toții în negru deplin; întreaga adunare, până și bătrânul pastor, se ridică plină de respect și rămase în picioare până când îndoliații se așezară în banca din față. Urmă o altă tăcere de reculegere, ruptă din când în când de suspine înăbușite; apoi pastorul își întinse mâinile și se rugă. Se cântă un imn mișcător, după care urmă textul: „Eu sunt Învierea și Viața.”
Pe măsură ce slujba înainta, pastorul zugrăvi cu atâta putere darurile, purtările fermecătoare și marile speranțe pe care le dădeau băieții pierduți, încât fiecare suflet de acolo, crezând că le recunoaște în aceste tablouri, simți o înțepătură la amintirea că până atunci se orbise mereu față de ele și văzuse, cu aceeași stăruință, doar greșeli și cusururi în bieții băieți. Pastorul povesti și multe întâmplări mișcătoare din viețile răposaților, care le înfățișau firile blânde și generoase; acum oamenii vedeau lesne cât de nobile și de frumoase erau acele episoade și își aminteau cu durere că, pe vremea când se petrecuseră, li se păruseră ticăloșii fără seamăn, vrednice din plin de biciul de piele. Adunarea se înduioșa tot mai mult pe măsură ce istorisirea jalnică înainta, până când, în cele din urmă, toată lumea izbucni în plâns și se alătură îndoliaților într-un cor de suspine sfâșietoare; însuși predicatorul se lăsă pradă simțirii și plângea în amvon.
Se auzi un foșnet în galerie, pe care nimeni nu-l băgă în seamă; o clipă mai târziu, ușa bisericii scârțâi; pastorul își ridică ochii scăldați în lacrimi de deasupra batistei și rămase încremenit! Întâi o pereche de ochi, apoi alta urmăriră privirea pastorului, apoi, aproape dintr-o singură pornire, adunarea se ridică și privi uluită cum cei trei băieți morți înaintau pe culoar, cu Tom în frunte, Joe după el, iar Huck — o ruină de zdrențe atârnate — strecurându-se rușinat în urmă! Se ascunseseră în galeria nefolosită și își ascultaseră propria predică de înmormântare!
Mătușa Polly, Mary și cei din familia Harper se aruncară asupra celor regăsiți, îi înăbușiră cu sărutări și revărsară mulțumiri, în timp ce bietul Huck stătea rușinat și stingherit, fără să știe bine ce să facă ori unde să se ascundă de atâția ochi neprietenoși. Șovăi și începu să se furișeze afară, dar Tom îl prinse și spuse:
— Mătușă Polly, nu-i drept. Trebuie să se bucure cineva că-l vede pe Huck.
— Și-o să se bucure. Eu mă bucur că-l văd, bietul de el, fără mamă!
Iar dezmierdările iubitoare pe care mătușa Polly le revărsă asupra lui erau singurul lucru în stare să-l facă mai stingherit decât fusese înainte.
Deodată pastorul strigă din răsputeri:
— „Slăviți-L, tot ce-i bun El dă!” — Cântați! Și puneți-vă inima în cântare!
Și așa făcură. Melodia vechiului Psalm O Sută se înălță într-o izbucnire triumfală; pe când zguduia grinzile, Tom Sawyer Piratul se uită la copiii invidioși din jur și recunoscu în inima lui că acesta era ceasul cel mai mândru al vieții sale.
Când adunarea „păcălită” ieși în șiruri, oamenii spuseră că aproape ar fi fost gata să fie făcuți de râs încă o dată, ca să mai audă o dată melodia vechiului Psalm O Sută cântată astfel.
În ziua aceea, Tom primi mai multe palme și sărutări — după toanele schimbătoare ale mătușii Polly — decât își câștigase înainte într-un an; și abia dacă știa care dintre ele arătau mai multă recunoștință față de Dumnezeu și mai multă dragoste față de el.