Tinerii pirați — Spre locul de întâlnire — Tabăra — Vorbe în jurul focului
Acum Tom luase o hotărâre. Era întunecat și deznădăjduit. Era un băiat părăsit, fără niciun prieten, își spunea; nu-l iubea nimeni; când aveau să afle la ce-l împinseseră, poate că avea să le pară rău; el încercase să facă bine și să se împace cu lumea, dar nu-l lăsau; de vreme ce nu voiau decât să scape de el, așa să fie; și să dea vina tot pe el pentru urmări — de ce nu? Ce drept avea un om fără prieteni să se plângă? Da, până la urmă îl siliseră: avea să ducă o viață de nelegiuiri. Nu-i rămânea altă cale.
Ajunsese departe pe Meadow Lane, iar clopoțelul care chema copiii să „înceapă” școala îi răsună slab în urechi. Îl podidi plânsul la gândul că niciodată, niciodată nu avea să mai audă sunetul acela vechi și atât de cunoscut — era foarte greu, dar i se impunea; de vreme ce-l alungau în lumea rece, trebuia să se supună — însă el îi ierta. Apoi hohotele de plâns veniră dese și repezi.
Chiar atunci se întâlni cu tovarășul de suflet căruia îi jurase credință, Joe Harper — cu ochii împietriți și, vădit, cu un plan măreț și sumbru în inimă. Era limpede: aici se aflau „două suflete cu un singur gând”. Ștergându-și ochii cu mâneca, Tom începu să îngaime printre sughițuri de plâns ceva despre hotărârea de a scăpa de asprimea și lipsa de înțelegere de acasă, pornind să colinde lumea largă fără să se mai întoarcă vreodată; încheie cu speranța că Joe nu avea să-l uite.
Dar se dovedi că tocmai asta voia și Joe să-i ceară lui Tom, și de aceea venise să-l caute. Mama îl bătuse fiindcă băuse niște smântână pe care el nici n-o gustase și despre care nu știa nimic; era limpede că se săturase de el și voia să plece; dacă asta simțea, nu-i rămânea decât să se supună; spera să fie fericită și să nu-i pară niciodată rău că-și alungase bietul băiat în lumea fără inimă, să sufere și să moară.
Mergând astfel îndurerați, cei doi băieți încheiară un nou legământ: să fie alături unul de altul, să fie frați și să nu se despartă până când moartea avea să-i scape de necazuri. Apoi începură să-și facă planuri. Joe voia să fie pustnic, să trăiască din coji de pâine într-o peșteră îndepărtată și, cândva, să moară de frig, de lipsuri și de jale; dar, după ce-l ascultă pe Tom, recunoscu că viața de nelegiuiri avea câteva avantaje izbitoare și se învoi, așadar, să fie pirat.
La trei mile în jos de St. Petersburg, într-un loc unde fluviul Mississippi avea puțin peste o milă lățime, se afla o insulă lungă, îngustă și împădurită, cu un banc de nisip puțin adânc la capătul din amonte; era un loc foarte potrivit pentru întâlnire. Nu era locuită; se afla mult mai aproape de malul celălalt, în dreptul unei păduri dese și aproape cu totul pustii. Așa că aleseră Insula lui Jackson. Cine avea să cadă victimă pirateriilor lor era o chestiune care nu le trecu prin minte. Îl căutară apoi pe Huckleberry Finn, care li se alătură numaidecât, căci pentru el toate carierele erau totuna; îi era indiferent. Se despărțiră curând, ca să se întâlnească într-un loc singuratic de pe malul fluviului, la două mile în amonte de orășel, la ceasul lor de predilecție — miezul nopții. Acolo se afla o plută mică din bușteni, pe care aveau de gând s-o captureze. Fiecare avea să aducă cârlige și fire de pescuit și proviziile pe care izbutea să le fure în chipul cel mai întunecat și mai misterios — cum se cuvenea unor oameni certați cu legea. Iar până să se sfârșească după-amiaza, toți apucară să guste gloria dulce de a răspândi vestea că, în curând, orășelul avea să „audă ceva”. Toți cei cărora li se făcu această aluzie nedeslușită fură povățuiți să „tacă și să aștepte”.
Pe la miezul nopții, Tom sosi cu o șuncă fiartă și câteva mărunțișuri și se opri în desișul de pe o coastă mică și abruptă, deasupra locului de întâlnire. Era lumină de stele și o liniște adâncă. Fluviul uriaș se întindea ca un ocean odihnit. Tom ascultă o clipă, dar niciun sunet nu tulbură tăcerea. Atunci slobozi un fluierat încet și deslușit. I se răspunse de sub coastă. Tom mai fluieră de două ori; acestor semnale li se răspunse la fel. Apoi un glas prevăzător spuse:
— Cine-i acolo?
— Tom Sawyer, Răzbunătorul Negru al Mării Caraibilor. Spuneți-vă numele.
— Huck Finn Mână Însângerată și Joe Harper Spaima Mărilor.
Tom le dăduse aceste titluri, luate din cărțile lui preferate.
— Prea bine. Dați parola.
Două șoapte răgușite aruncară în aceeași clipă același cuvânt cumplit în noaptea adâncită în gânduri:
— Sânge!
Atunci Tom își rostogoli șunca peste coastă și coborî după ea, jupuindu-și pe ici, pe colo pielea și rupându-și hainele. De-a lungul malului, pe sub coastă, trecea o potecă ușoară și comodă, dar îi lipseau avantajele greutății și primejdiei, atât de prețuite de un pirat.
Spaima Mărilor adusese o halcă de slănină, și aproape își dăduse sufletul cărând-o până acolo. Finn Mână Însângerată furase o tigaie și niște frunze de tutun doar pe jumătate uscate și adusese și câțiva coceni, ca să-și facă pipe. Dar niciunul dintre pirați, în afară de el, nu fuma și nu „mesteca”. Răzbunătorul Negru al Mării Caraibilor spuse că nici nu se putea să plece fără foc. Era un gând înțelept; pe vremea aceea, acolo chibriturile erau aproape necunoscute. Văzură un foc mocnind pe o plută mare, la o sută de yarzi în amonte, se strecurară până acolo și își luară un tăciune. Făcură din asta o aventură impunătoare: din când în când spuneau „Sst!” și se opreau brusc, cu degetul la buze; înaintau cu mâinile pe mânerele unor pumnale închipuite; și porunceau în șoapte sumbre ca, dacă „dușmanul” mișca, „să i-l vâre până la prăsele”, fiindcă „morții nu spun povești”. Știau foarte bine că plutașii erau cu toții în orășel, să-și facă provizii ori să chefuiască, dar asta nu le dădea dreptul să facă treaba într-un chip nepirateresc.
Se desprinseră curând de mal, cu Tom la comandă, Huck la vâsla din pupa și Joe la cea din prova. Tom stătea în mijlocul navei, cu fruntea încruntată și brațele încrucișate, și își dădea ordinele într-o șoaptă joasă și aspră:
— Strânge vântul! Adu-o cu prova în vânt!
— Am înțeles, căpitane!
— Ține-o drept, dre-e-e-pt!
— O ținem drept, căpitane!
— Las-o să abată un cart!
— Un cart, căpitane!
Cum băieții împingeau pluta spre mijlocul fluviului într-un ritm neabătut și monoton, se înțelegea fără îndoială că aceste ordine erau date numai pentru „stil” și nu aveau de spus ceva anume.
— Ce vele poartă?
— Velele de jos, gabierii și focul zburător, căpitane.
— Ridicați zburătorii! Sus în arboradă, șase dintre voi — boneta gabierului trincă! Mișcați-vă!
— Am înțeles, căpitane!
— Desfășurați contragabierul mare! Scotele și brațele! Acum, voinicii mei!
— Am înțeles, căpitane!
— Cârma sub vânt — totul la babord! Gata s-o prindeți când se întoarce! Babord, babord! Acum, oameni buni! Cu putere! Dre-e-e-pt!
— O ținem drept, căpitane!
Pluta trecu de mijlocul fluviului; băieții îi îndreptară bine prova, apoi lăsară vâslele să se odihnească. Apele nu erau mari, așa că viteza curentului nu depășea două-trei mile pe oră. În următoarele trei sferturi de ceas abia dacă se rosti un cuvânt. Acum pluta trecea prin dreptul orășelului îndepărtat. Două-trei lumini slabe arătau unde se afla, adormit pașnic, dincolo de întinderea uriașă, nedeslușită, a apei presărate cu stele, fără să știe nimic despre întâmplarea colosală care se petrecea. Răzbunătorul Negru stătea nemișcat, cu brațele încrucișate, „privind pentru ultima oară” locul bucuriilor lui de altădată și al suferințelor mai noi și dorind ca „ea” să-l poată vedea acum pe marea sălbatică, înfruntând primejdia și moartea cu o inimă neînfricată, mergând spre pieire cu un zâmbet crunt pe buze. Nu-i trebui decât un mic efort de închipuire ca să mute Insula lui Jackson dincolo de raza privirilor din orășel, astfel că „privi pentru ultima oară” cu inima frântă și mulțumită. Și ceilalți pirați priveau pentru ultima oară; priviră cu toții atât de mult, încât aproape lăsară curentul să-i ducă dincolo de insulă. Dar văzură primejdia la timp și izbutiră s-o înlăture. Pe la două dimineața, pluta se împotmoli pe bancul de nisip aflat la două sute de yarzi în amonte de capătul insulei, și ei umblară încoace și încolo prin apă până își aduseră încărcătura pe uscat. Printre lucrurile de pe mica plută se afla și o velă veche, pe care o întinseră peste un ungher din tufișuri, drept cort pentru adăpostirea proviziilor; ei înșiși aveau să doarmă sub cerul liber când era vreme frumoasă, cum se cuvenea unor oameni certați cu legea.
Făcură focul lângă un buștean mare, la douăzeci ori treizeci de pași în adâncul întunecat al pădurii, apoi prăjiră niște slănină în tigaie pentru cină și isprăviră jumătate din turtele de mălai pe care le aduseseră. Li se părea o desfătare minunată să se ospăteze în felul acela sălbatic și liber, în pădurea virgină a unei insule necercetate și nelocuite, departe de sălașurile oamenilor, și spuseră că nu aveau să se mai întoarcă niciodată la civilizație. Flăcările înălțate le luminau fețele și își aruncau strălucirea roșiatică peste trunchiurile ca niște coloane ale templului lor de pădure, peste frunzișul lăcuit și peste vrejurile atârnate în ghirlande.
Când se isprăvi și ultima felie crocantă de slănină, iar ultima porție de turtă de mălai fu înghițită, băieții se întinseră pe iarbă, plini de mulțumire. Ar fi putut găsi un loc mai răcoros, dar nu voiau să se lipsească de un amănunt atât de romantic ca focul de tabără care te frigea.
— Nu-i grozav? spuse Joe.
— E o nebunie! spuse Tom. Ce-ar zice băieții dacă ne-ar vedea?
— Ce-ar zice? Ar muri să fie aici — așa-i, Hucky?
— Cam așa, spuse Huckleberry. În tot cazu’, mie-mi place. Mai bine de-atât nici nu vreau. De obicei nu mă satur niciodată de mâncare — și-aici nu pot veni să se lege de om și să-l hărțuiască atâta.
— Asta-i viața de mine, spuse Tom. Nu trebuie să te scoli dimineața, nu trebuie să te duci la școală, să te speli și toate prostiile alea afurisite. Vezi tu, Joe, un pirat, când e pe uscat, nu trebuie să facă nimic; da’ un pustnic trebuie să se roage o grămadă și, oricum, nu se distrează deloc, așa, singur.
— Da, așa-i, spuse Joe, da’ nu mă prea gândisem la asta, știi. Acum, că am încercat, îmi place mult mai mult să fiu pirat.
— Vezi tu, spuse Tom, oamenii nu mai țin azi așa mult la pustnici cum țineau pe vremuri, da’ un pirat e mereu respectat. Și un pustnic trebuie să doarmă pe locul cel mai tare pe care-l găsește, să-și pună sac și cenușă în cap, să stea afară în ploaie și…
— De ce-și pune sac și cenușă în cap? întrebă Huck.
— Habar n-am. Da’ trebuie. Pustnicii fac mereu așa. Și tu ar trebui să faci asta dacă ai fi pustnic.
— Al naibii să fiu dacă aș face-o, spuse Huck.
— Păi, ce-ai face?
— Nu știu. Da’ asta n-aș face.
— Da’ ar trebui, Huck. Cum ai putea scăpa?
— Păi, pur și simplu n-aș răbda. Aș fugi.
— Ai fugi! Păi, halal pustnic ai mai fi, trântor bătrân! Ai fi o rușine.
Mână Însângerată nu răspunse, fiind ocupat cu ceva mai bun. Isprăvise de scobit un cocean, îi potrivi acum o tulpină de buruiană, îl umplu cu tutun, puse un cărbune pe încărcătură și slobozi un nor de fum mirositor — era în deplina înflorire a unei mulțumiri desfătătoare. Ceilalți pirați îl invidiau pentru acest viciu maiestuos și se hotărâră în taină să-l dobândească în curând. După un timp, Huck spuse:
— Ce trebuie să facă pirații?
Tom spuse:
— Ei, se distrează grozav — iau corăbii și le ard, iau banii și-i îngroapă în locuri înfricoșătoare pe insula lor, unde sunt stafii și alte chestii care să-i păzească, și-i omoară pe toți de pe corăbii — îi pun să meargă pe o scândură.
— Și pe femei le duc pe insulă, spuse Joe. Pe femei nu le omoară.
— Nu, încuviință Tom, pe femei nu le omoară — sunt prea nobili. Și femeile sunt mereu frumoase.
— Și ce haine grozave poartă! Ia mai spune că nu! Numai aur și argint și diamante, spuse Joe cu însuflețire.
— Cine? spuse Huck.
— Păi, pirații.
Huck își cercetă hainele cu jale.
— Mi se pare că n-am haine potrivite de pirat, spuse el, cu un regret înduioșător în glas. Da’ altele n-am.
Dar ceilalți băieți îi spuseră că hainele frumoase aveau să vină destul de repede, după ce își începeau aventurile. Îl făcură să înțeleagă că, pentru început, bietele lui zdrențe erau de ajuns, deși pirații bogați obișnuiau să pornească la drum cu o garderobă cum se cade.
Încetul cu încetul, vorbele li se stinseră și somnul începu să se furișeze peste pleoapele micilor pribegi. Pipa alunecă din degetele lui Mână Însângerată, iar el dormi somnul celui cu cugetul curat și al celui ostenit. Spaima Mărilor și Răzbunătorul Negru al Mării Caraibilor adormiră mai greu. Își spuseră rugăciunile în gând și culcați, căci nu era acolo nimeni cu autoritatea de a-i pune să îngenuncheze și să le rostească tare; de fapt, ar fi avut chef să nu le mai spună deloc, dar se temeau să meargă până într-acolo, ca nu cumva să-și atragă din cer un trăsnet neașteptat și trimis anume pentru ei. Apoi ajunseră numaidecât și zăboviră chiar pe pragul somnului — dar veni acum un intrus care nu se lăsa „doborât”. Era cugetul. Începură să simtă o teamă nedeslușită că făcuseră rău fugind; pe urmă se gândiră la carnea furată, și atunci începu adevăratul chin. Încercară să-l alunge cu argumente, amintindu-i cugetului că șterpeliseră dulciuri și mere de zeci de ori; dar cugetul nu se lăsa împăcat cu temeiuri atât de șubrede; până la urmă li se păru că nu puteau ocoli faptul încăpățânat că a lua dulciuri însemna doar „a șterpeli”, pe când a lua slănină, șuncă și asemenea lucruri de preț era pur și simplu furt — iar în Biblie era o poruncă împotriva lui. Se hotărâră, așadar, în sinea lor ca, atâta vreme cât aveau să rămână în meserie, pirateriile lor să nu mai fie pângărite de nelegiuirea furtului. Atunci cugetul le acordă un armistițiu, iar acești pirați ciudat de inconsecvenți adormiră în pace.