Prietenii bătrânului Muff — Muff Potter la judecată — Muff Potter e salvat
În sfârșit, tihna somnoroasă fu tulburată — și încă zdravăn: începu procesul pentru omor. De îndată, acesta ajunse subiectul care acapara toate discuțiile din orășel. Tom nu putea scăpa de el. Orice pomenire a omorului îi trimitea un fior până în inimă, căci mustrările de cuget și spaima aproape îl încredințaseră că vorbele acestea erau aruncate în auzul lui ca să-i „sondeze” reacția; nu vedea cum l-ar fi putut cineva bănui că știa ceva despre omor, dar tot nu se putea simți în largul lui în mijlocul acestor discuții. Îl țineau într-un tremur rece necontenit. Îl duse pe Huck într-un loc singuratic, ca să stea de vorbă cu el. Avea să-i mai ușureze sufletul dacă-și dezlega limba pentru puțin timp; dacă împărțea povara chinului cu un alt năpăstuit. În plus, voia să se încredințeze că Huck își ținuse gura.
— Huck, ai spus vreodată cuiva despre — chestia aia?
— Care chestie?
— Știi tu care.
— A, sigur că n-am spus.
— Niciun cuvânt?
— Nici măcar unul singur, așa să-mi ajute Dumnezeu. De ce mă întrebi?
— Păi, mi-era frică.
— Măi Tom Sawyer, dacă s-ar afla, n-am mai trăi nici două zile. _Știi_ și tu asta.
Tom se simți mai liniștit. După o pauză:
— Huck, nimeni n-ar putea să te facă să spui, nu-i așa?
— Să mă facă să spun? Păi, dacă aș vrea să mă înece dracul ăla de corcitură, ar putea să mă facă să spun. Altfel, în niciun chip.
— Atunci e bine. Cred că suntem în siguranță câtă vreme ne ținem gura. Dar hai să mai jurăm o dată, oricum. E mai sigur așa.
— Mă învoiesc.
Și jurară din nou, cu înfricoșătoare solemnitate.
— Ce se mai vorbește, Huck? Eu am auzit o grămadă.
— Ce se vorbește? Păi, numai Muff Potter, Muff Potter, Muff Potter, tot timpul. Mă trec mereu toate sudorile, de-mi vine să mă ascund pe undeva.
— Tot așa vorbesc și pe lângă mine. Cred că-i pierdut. Nu ți-e milă de el câteodată?
— Mai tot timpul — mai tot timpul. Nu-i mare lucru de capul lui, da’ nici n-a făcut vreodată ceva ca să-i facă rău cuiva. Mai pescuiește câte puțin, să facă rost de bani de băutură — și trândăvește cam mult; da’, Doamne, toți facem asta — sau măcar cei mai mulți — predicatorii și alții de soiul lor. Da’ e bun la suflet, într-un fel — mi-a dat odată jumătate dintr-un pește, când nu era de-ajuns pentru doi; și de multe ori a cam ținut cu mine când mă urmărea ghinionul.
— Păi, mie mi-a cârpit zmeiele, Huck, și mi-a legat cârlige la undiță. Ce-aș vrea să putem să-l scoatem de-acolo!
— Ei, n-am putea să-l scoatem, Tom. Și-apoi, nici n-ar folosi la ceva; l-ar prinde iar.
— Da — așa ar face. Da’ nu pot suferi să-i aud ocărându-l ca pe dracu’, când el n-a făcut — chestia aia.
— Nici eu, Tom. Doamne, îi aud zicând că-i ticălosul cu mutra cea mai setoasă de sânge din tot ținutul și se miră că nu l-au spânzurat până acum.
— Da, așa vorbesc tot timpul. I-am auzit zicând că, dacă-l lasă liber, îl linșează.
— Și ar face-o.
Băieții vorbiră mult, dar nu găsiră prea multă mângâiere. Pe măsură ce se lăsa amurgul, se pomeniră dând târcoale micii închisori singuratice, poate cu o nădejde nelămurită că avea să se întâmple ceva care să le înlăture necazurile. Dar nu se întâmplă nimic; nu părea să fie vreun înger sau vreo zână care să se intereseze de nefericitul întemnițat.
Băieții făcură ce mai făcuseră adesea — se duseră la gratiile celulei și-i dădură lui Potter tutun și chibrituri. Celula lui era la parter și nu erau paznici.
Recunoștința lui pentru darurile lor le lovise întotdeauna conștiința — de data aceasta, îi răni mai adânc ca oricând. Se simțiră lași și trădători până la capăt când Potter spuse:
— Ați fost tare buni cu mine, băieți — mai buni decât oricine din orășelul ăsta. Și eu nu uit, nu uit. De multe ori îmi spun, zic așa: „Cârpeam zmeiele tuturor băieților, și alte alea, și le arătam locurile bune de pescuit și-i ajutam cum puteam, iar acum toți l-au uitat pe bătrânul Muff la necaz; da’ Tom nu, și Huck nu — _ei_ nu-l uită”, îmi zic, „și nici eu nu-i uit pe ei.” Ei, băieți, am făcut un lucru îngrozitor — eram beat și nebun atunci — numai așa pot să-mi explic — și acum trebuie să ajung în ștreang pentru el, și așa-i drept. Drept, și chiar _mai bine_, cred — sau măcar așa sper. Ei, nu mai vorbim despre asta. Nu vreau să vă amărăsc _pe voi_; mi-ați fost prieteni. Da’ ce vreau să vă spun e să nu vă îmbătați _voi_ niciodată — și-atunci n-o să ajungeți niciodată aici. Dați-vă oleacă mai spre apus — așa — asta e; mare mângâiere e să vezi fețe prietenoase când ești în așa mocirlă de necazuri, și aici nu vin altele decât ale voastre. Fețe bune, prietenoase — fețe bune, prietenoase. Urcați-vă unul în spinarea celuilalt, să le pot atinge. Așa. Dați mâna — ale voastre trec printre gratii, da’ a mea-i prea mare. Mânuțe mici și slabe — da’ mult l-au ajutat pe Muff Potter, și l-ar ajuta și mai mult, dacă ar putea.
Tom se duse acasă cu sufletul greu, iar visele lui din noaptea aceea fură pline de grozăvii. A doua zi și în ziua următoare dădu târcoale sălii de judecată, tras de o pornire aproape de neînvins să intre, dar silindu-se să rămână afară. Huck trecea prin același lucru. Se fereau cu grijă unul de altul. Din când în când, fiecare se îndepărta, dar aceeași atracție sumbră îi aducea curând înapoi. Tom ciulea urechile când gură-cască ieșeau agale din sala de judecată, dar auzea mereu vești apăsătoare — lațul se strângea tot mai neînduplecat în jurul bietului Potter. La sfârșitul celei de-a doua zile, în orășel se vorbea că mărturia lui Joe Indianul rămăsese neclintită și că nu mai încăpea nici cea mai mică îndoială asupra verdictului juraților.
În noaptea aceea, Tom rămase până târziu afară și intră în pat pe fereastră. Era nespus de tulburat. Trecură ceasuri până să adoarmă. În dimineața următoare, tot orășelul se îmbulzi la tribunal, căci aceasta avea să fie ziua cea mare. În publicul care umplea sala, amândouă sexele erau reprezentate cam deopotrivă. După o lungă așteptare, jurații intrară în șir și-și ocupară locurile; puțin după aceea, Potter, palid și tras la față, speriat și fără nădejde, fu adus în lanțuri și așezat unde toate privirile curioase se puteau holba la el; nu mai puțin în văzul tuturor era Joe Indianul, nepăsător ca întotdeauna. Urmă o altă pauză, apoi sosi judecătorul, iar șeriful proclamă deschiderea ședinței. Urmară obișnuitele șoapte dintre avocați și strângerea hârtiilor la un loc. Aceste amănunte, cu întârzierile ce le însoțeau, creau o atmosferă de pregătire pe cât de impunătoare, pe atât de captivantă.
Fu chemat acum un martor, care declară că-l găsise pe Muff Potter spălându-se în pârâu, dis-de-dimineață, în ziua când fusese descoperit omorul, și că acesta se furișase îndată de acolo. După alte câteva întrebări, avocatul acuzării spuse:
— Puteți interoga martorul.
Întemnițatul ridică o clipă ochii, dar îi coborî din nou când avocatul său spuse:
— Nu am întrebări să-i pun.
Martorul următor confirmă găsirea briceagului lângă cadavru. Avocatul acuzării spuse:
— Puteți interoga martorul.
— Nu am întrebări să-i pun, răspunse avocatul lui Potter.
Un al treilea martor jură că văzuse adesea briceagul la Potter.
— Puteți interoga martorul.
Avocatul lui Potter refuză să-i pună întrebări. Pe fețele celor din sală începu să se citească nemulțumirea. Avea de gând avocatul acesta să lase viața clientului său pradă pierzaniei fără să încerce nimic?
Mai mulți martori depuseră mărturie despre purtarea vinovată a lui Potter când fusese adus la locul omorului. Fură lăsați să părăsească locul martorilor fără ca apărarea să le pună întrebări.
Fiecare amănunt al împrejurărilor incriminatoare petrecute în cimitir în dimineața aceea, pe care toți cei de față și-o aminteau atât de bine, fu înfățișat de martori vrednici de crezare, dar avocatul lui Potter nu-i supuse pe niciunul unui interogatoriu. Nedumerirea și nemulțumirea sălii se făcură auzite în murmure și atraseră o mustrare din partea judecătorului. Avocatul acuzării spuse acum:
— Prin mărturiile sub jurământ ale unor cetățeni al căror simplu cuvânt este mai presus de orice bănuială, am dovedit, fără putință de tăgadă, că această crimă îngrozitoare a fost săvârșită de nefericitul acuzat din fața instanței. Acuzarea și-a încheiat expunerea.
Bietului Potter îi scăpă un geamăt, își ascunse fața în mâini și începu să se legene încet înainte și înapoi, în vreme ce în sala de judecată domnea o tăcere dureroasă. Mulți bărbați erau mișcați, iar mila multor femei se mărturisea prin lacrimi. Avocatul apărării se ridică și spuse:
— Domnule judecător, în cuvântul nostru de la deschiderea acestui proces am anunțat intenția de a dovedi că omul pe care îl apărăm a săvârșit fapta aceasta cumplită sub stăpânirea unui delir orb și iresponsabil, provocat de băutură. Ne-am schimbat părerea. Nu vom invoca această apărare. [Apoi, către grefier:] Chemați-l pe Thomas Sawyer!
Pe toate fețele din sală se trezi o uimire nedumerită, fără a o excepta nici pe a lui Potter. Toate privirile se ațintiră cu interes mirat asupra lui Tom când acesta se ridică și luă locul martorului. Băiatul avea o înfățișare aproape sălbatică, atât de rău se speriase. I se ceru să depună jurământul.
— Thomas Sawyer, unde te aflai pe șaptesprezece iunie, pe la miezul nopții?
Tom aruncă o privire spre fața de fier a lui Joe Indianul și limba nu-l mai ascultă. Publicul asculta cu răsuflarea tăiată, dar vorbele nu voiau să iasă. După câteva clipe însă, băiatul își mai veni în fire și izbuti să pună destulă putere în glas ca să-l audă o parte din sală:
— În cimitir!
— Puțin mai tare, te rog. Nu te teme. Erai —
— În cimitir.
Un zâmbet disprețuitor trecu pe fața lui Joe Indianul.
— Erai pe undeva în apropierea mormântului lui Hoss Williams?
— Da, domnule.
— Vorbește mai tare — numai un pic. Cât de aproape erai?
— Cât sunt de dumneavoastră.
— Erai ascuns sau nu?
— Eram ascuns.
— Unde?
— În spatele ulmilor de la marginea mormântului.
Joe Indianul tresări abia simțit.
— Era cineva cu tine?
— Da, domnule. M-am dus acolo cu —
— Stai — stai o clipă. Nu-i nevoie să pomenești numele însoțitorului tău. Îl vom aduce la timpul potrivit. Ai luat ceva cu tine acolo?
Tom șovăi și păru încurcat.
— Spune, băiete — nu te sfii. Adevărul e întotdeauna vrednic de respect. Ce-ai luat acolo?
— Numai o — o — pisică moartă.
Un val de veselie străbătu sala, dar judecătorul îl opri.
— Vom aduce scheletul acelei pisici. Acum, băiete, spune-ne tot ce s-a întâmplat — povestește cum știi tu — nu sări nimic și nu te teme.
Tom începu — șovăind la început, dar, pe măsură ce povestirea îl prindea, cuvintele îi curgeau tot mai lesne; în scurtă vreme, orice sunet se stinse, afară de glasul lui; toate privirile se ațintiră asupra sa; cu buzele întredeschise și răsuflarea oprită, publicul îi sorbea vorbele, uitând de timp, vrăjit de farmecul înfiorător al poveștii. Încordarea simțămintelor ținute în frâu ajunse la culme când băiatul spuse:
— Și când doctorul a dat cu scândura și Muff Potter a căzut, Joe Indianul a sărit cu briceagul și —
Zdrang! Iute ca fulgerul, metisul se repezi la o fereastră, își croi drum prin toți cei care încercau să-l oprească și pieri!