Un pastor folositor — În biserică — Punctul culminant
Pe la zece și jumătate, clopotul crăpat al bisericuței începu să sune, și în curând oamenii începură să se adune pentru predica de dimineață. Copiii de la școala de duminică se răspândiră prin biserică și ocupară băncile împreună cu părinții, ca să fie sub supraveghere. Veni mătușa Polly, iar Tom, Sid și Mary se așezară lângă ea; Tom fu pus lângă culoar, ca să fie cât mai departe de fereastra deschisă și de îmbietoarele priveliști de vară de afară. Lumea înainta în șir pe culoare: bătrânul și săracul diriginte al poștei, care cunoscuse zile mai bune; primarul și soția lui — căci, printre alte lucruri de prisos, aveau acolo și un primar; judecătorul de pace; văduva Douglas, frumoasă, isteață și în vârstă de patruzeci de ani, suflet darnic și bun, femeie cu stare, al cărei conac de pe deal era singurul palat al orășelului, cel mai ospitalier și de departe cel mai risipitor cu petrecerile dintre câte se putea lăuda St. Petersburg că are; maiorul cel gârbov și venerabil și doamna Ward; avocatul Riverson, noua notabilitate venită de departe; apoi frumusețea orășelului, urmată de o ceată de tinere frângătoare de inimi, în batist și împodobite cu panglici; pe urmă toți tinerii funcționari din orășel, în bloc — căci stătuseră în vestibul, sugându-și capetele bastoanelor, un zid împrejmuitor de admiratori pomădați și cu zâmbete afectate, până ce și ultima fată trecuse printre șirurile lor; iar la urmă de tot veni Băiatul Model, Willie Mufferson, îngrijindu-se de mama lui cu atâta luare-aminte, de parcă ar fi fost din cristal șlefuit. Își aducea întotdeauna mama la biserică și era mândria tuturor mamelor. Toți băieții îl urau: era prea cuminte. Pe deasupra, li se tot „dăduse de exemplu” până peste cap. Batista albă îi atârna din buzunarul de la spate, ca de obicei duminica — din întâmplare. Tom nu avea batistă și-i socotea snobi pe băieții care aveau.
Acum, când adunarea era întreagă, clopotul mai sună o dată ca să-i înștiințeze pe întârziați și pe cei rămași în urmă; apoi o liniște solemnă coborî asupra bisericii, tulburată numai de chicotelile și șoaptele corului din galerie. Corul chicotea și șușotea întotdeauna de-a lungul întregii slujbe. A fost odată un cor bisericesc care nu era prost-crescut, dar acum am uitat unde era. Au trecut mulți ani de atunci și abia dacă îmi mai amintesc ceva despre el; cred însă că era într-o țară străină.
Pastorul anunță cântarea și o citi de la cap la coadă cu voluptate, într-un stil aparte, foarte admirat prin partea aceea a țării. Glasul îi pornea pe un ton mijlociu și urca necontenit până ajungea într-un anumit punct, unde apăsa puternic pe cuvântul din vârf, apoi se arunca în jos, ca de pe o trambulină:
Să fiu pur-ta-at sus, în ce-er, pe flori, în moi cul-cușuri de tihnă, Când alții luptă pentru răsplată și trec prin mări însân- gerate?
Era socotit un cititor minunat. La „reuniunile” bisericești i se cerea întotdeauna să citească poezii; când isprăvea, doamnele își ridicau mâinile și le lăsau să cadă neputincioase în poală, își dădeau ochii peste cap și clătinau din cap, ca și cum ar fi spus: „Cuvintele nu pot arăta asta; e prea frumos, PREA frumos pentru acest pământ muritor.”
După ce se cântă imnul, reverendul domn Sprague se prefăcu în avizier și citi „anunțuri” despre întruniri, societăți și alte lucruri, până când păru că lista avea să se întindă până la trâmbița Judecății de Apoi — un obicei ciudat care se păstrează încă în America, chiar și în orașe, până aici, în epoca noastră plină de ziare. Adesea, cu cât un obicei tradițional are mai puține îndreptățiri, cu atât e mai greu să scapi de el.
Și acum pastorul se rugă. Era o rugăciune bună și generoasă, care intra în amănunte: se ruga pentru biserică și pentru copilașii bisericii; pentru celelalte biserici ale orășelului; pentru orășelul însuși; pentru comitat; pentru stat; pentru dregătorii statului; pentru Statele Unite; pentru bisericile Statelor Unite; pentru Congres; pentru președinte; pentru dregătorii guvernului; pentru bieții marinari, aruncați de colo-colo pe mări furtunoase; pentru milioanele de asupriți care gemeau sub călcâiul monarhiilor europene și al despotismelor orientale; pentru cei care au lumina și vestea cea bună, dar nu au ochi să vadă și nici urechi să audă; pentru păgânii din îndepărtatele insule ale mării; și încheia cu o cerere ca vorbele pe care urma să le rostească să afle har și bunăvoință și să fie ca sămânța semănată în pământ roditor, dând cu vremea un îmbelșugat seceriș de bine. Amin.
Se auzi un foșnet de rochii, și adunarea, care stătuse în picioare, se așeză. Băiatului a cărui istorie o povestește această carte nu-i plăcuse rugăciunea; doar o îndurase — dacă făcuse măcar atât. Fusese neastâmpărat de la un capăt la altul; ținea, fără să știe, socoteala amănuntelor rugăciunii — căci nu asculta, dar cunoștea de mult terenul și drumul obișnuit al pastorului prin el —; iar când era strecurat vreun fleac nou, urechea i-l prindea și întreaga lui făptură se răzvrătea; socotea adaosurile nedrepte și ticăloase. În toiul rugăciunii, o muscă se așezase pe spătarul băncii din fața lui și îi chinuia sufletul frecându-și liniștită mâinile, cuprinzându-și capul cu brațele și lustruindu-l cu atâta putere, încât aproape părea să-l despartă de trup, lăsând la vedere firul subțire al gâtului; își răzuia aripile cu picioarele din spate și le netezea pe trup ca pe niște cozi de frac; își făcea toată toaleta la fel de liniștită ca și cum ar fi știut că e în deplină siguranță. Și chiar era: oricât îl mâncau mâinile pe Tom s-o înhațe, nu îndrăzneau; credea că sufletul i-ar fi nimicit pe loc dacă ar face așa ceva în timpul rugăciunii. Dar, odată cu fraza de încheiere, mâna începu să i se curbeze și să înainteze pe furiș; în clipa în care se rosti „Amin”, musca deveni prizonier de război. Mătușa îi descoperi fapta și-l puse s-o lase să plece.
Pastorul anunță textul predicii și porni să bâzâie monoton o argumentație atât de seacă, încât, după o vreme, multe capete începură să moțăie — deși argumentația se ocupa de foc și pucioasă fără margini și împuțina numărul aleșilor predestinați până la o ceată atât de mică, încât aproape nu mai merita s-o mântuiești. Tom număra paginile predicii; după biserică știa întotdeauna câte fuseseră, dar rareori știa altceva din cuvântare. De data aceasta însă fu cu adevărat interesat pentru puțină vreme. Pastorul zugrăvi măreț și mișcător adunarea laolaltă a mulțimilor lumii la venirea împărăției de o mie de ani, când leul și mielul aveau să stea culcați împreună, iar un copilaș avea să-i conducă. Dar patetismul, învățătura și morala marelui spectacol trecură pe lângă băiat; el se gândea numai la cât de mult avea să iasă în evidență personajul principal înaintea popoarelor care priveau; chipul i se lumină la acest gând și își spuse că i-ar plăcea să fie el copilul acela — dacă leul era îmblânzit.
Când argumentația seacă fu reluată, el căzu iar în suferință. După puțin timp își aminti de o comoară pe care o avea și o scoase. Era un gândac mare și negru, cu fălci formidabile — îi spunea „gândac ciupitor”. Îl ținea într-o cutiuță de capse pentru pușcă. Primul lucru pe care îl făcu gândacul fu să-l apuce de deget. Urmă o smucitură firească; gândacul se duse de-a rostogolul pe culoar și căzu pe spate, iar degetul rănit intră în gura băiatului. Gândacul zăcea acolo, mișcându-și neputincios picioarele, fără să se poată întoarce. Tom îl privea și tânjea după el; dar era în siguranță, dincolo de puterea mâinii sale. Alți oameni, neinteresați de predică, găsiră alinare în gândac și îl priviră și ei. După o vreme apăru, hoinărind, un pudel rătăcitor, trist la inimă, moleșit de blândețea verii și de liniște, sătul de captivitate și suspinând după o schimbare. Zări gândacul; coada lăsată i se ridică și începu să se miște. Cercetă prada; se învârti în jurul ei; o mirosi de la o depărtare sigură; se mai învârti o dată; prinse curaj și o mirosi de mai aproape; apoi își ridică buza și încercă s-o înhațe cu băgare de seamă, ratând-o la mustață; mai încercă o dată și încă o dată; distracția începu să-i placă; se lăsă pe burtă, cu gândacul între labe, și își continuă experimentele; în cele din urmă obosi, apoi deveni nepăsător și distrat. Capul îi moțăia și, încetul cu încetul, bărbia coborî până atinse dușmanul, care o apucă. Se auzi un scheunat ascuțit, pudelul își smuci capul, iar gândacul căzu la doi yarzi depărtare, iarăși pe spate. Spectatorii din preajmă se scuturau de o bucurie blândă, lăuntrică; câteva fețe se ascunseră după evantaie și batiste, iar Tom era pe deplin fericit. Câinele arăta nătâng și probabil că așa se și simțea; dar în inimă avea și ciudă, și dorință de răzbunare. Se duse, așadar, la gândac și începu din nou să-l atace cu prudență: sărea spre el din toate punctele unui cerc, ateriza cu labele din față la un țol de făptură, încerca să-l înhațe cu dinții de și mai aproape și își smucea capul până îi fluturau urechile. După o vreme însă obosi din nou; încercă să se distreze cu o muscă, dar nu găsi alinare; urmări o furnică, cu nasul lipit de podea, și se plictisi repede și de asta; căscă, oftă, uită cu totul de gândac și se așeză pe el. Atunci se auzi un scheunat sălbatic de agonie, și pudelul porni ca o săgeată pe culoar; scheunăturile continuară, și câinele la fel; traversă biserica prin fața altarului; zbură pe celălalt culoar; trecu prin fața ușilor; urcă zgomotos ultima porțiune a circuitului; chinul îi sporea pe măsură ce înainta, până când nu mai fu decât o cometă lânoasă, mișcându-se pe orbita ei cu strălucirea și iuțeala luminii. În cele din urmă, suferindul scos din minți se abătu din drum și sări în poala stăpânului; acesta îl aruncă pe fereastră, iar glasul durerii se subție repede și se stinse în depărtare.
Acum toată biserica era roșie la față și se sufoca de râs înăbușit, iar predica se oprise cu totul. Cuvântarea fu reluată după puțin timp, dar mergea șchioapă, poticnită, și orice putință de a impresiona pierise; căci până și cele mai grave simțăminte erau întâmpinate mereu, din spatele vreunui spătar îndepărtat, de o izbucnire înăbușită de veselie nelegiuită, ca și cum bietul pastor ar fi spus o glumă nespus de hazlie. Întreaga adunare simți o adevărată ușurare când încercarea luă sfârșit și fu rostită binecuvântarea.
Tom Sawyer se întoarse acasă foarte vesel, gândindu-se că slujba dumnezeiască avea și ea ceva plăcut când se mai ivea puțină schimbare. Un singur gând îi umbrea bucuria: era bucuros să-l lase pe câine să se joace cu gândacul lui ciupitor, dar nu socotea cinstit din partea lui să-l ia cu el.