Capitolul XXXI

O expediție de cercetare — Încep necazurile — Pierduți în peșteră — Întuneric deplin — Găsiți, dar nu salvați

Să ne întoarcem acum la partea lui Tom și a lui Becky din picnic. Mergeau cu pas săltat pe culoarele întunecate, împreună cu ceilalți, cercetând minunile cunoscute ale peșterii — minuni botezate cu nume cam prea grăitoare, precum „Salonul”, „Catedrala”, „Palatul lui Aladin” și altele asemenea. Curând începu joaca de-a v-ați ascunselea, și Tom și Becky se prinseră în ea cu râvnă, până când alergătura începu să-i cam obosească; atunci porniră pe o galerie șerpuitoare, ținând lumânările sus și citind țesătura încâlcită de nume, date, adrese poștale și devize cu care pereții de stâncă fuseseră împodobiți cu fresce — în fum de lumânare. Tot mergând și vorbind, abia băgară de seamă că se aflau acum într-o parte a peșterii ai cărei pereți nu aveau fresce. Își scriseră cu fum numele sub o poliță de piatră ieșită în afară și merseră mai departe. Curând ajunseră într-un loc unde un firicel de apă, prelingându-se peste o margine de stâncă și purtând cu el depuneri de calcar, alcătuise, în veacurile care se târâseră încet, o Niagară cu dantele și volane, din piatră lucitoare și nepieritoare. Tom își strecură trupul mic în spatele ei, ca s-o lumineze spre încântarea lui Becky. Descoperi că ea ascundea, ca o perdea, un fel de scară naturală abruptă, prinsă între pereți înguști, și numaidecât îl cuprinse ambiția de a fi descoperitor.

Becky răspunse chemării lui; făcură un semn cu fum, ca să le slujească drept călăuză la întoarcere, și porniră în cercetare. Cotiră încoace și încolo, coborând mult în adâncurile tainice ale peșterii, făcură alt semn și apucară o galerie laterală, căutând noutăți despre care să povestească lumii de sus. Într-un loc găsiră o grotă încăpătoare, din al cărei tavan atârnau o mulțime de stalactite lucitoare, lungi și groase cât piciorul unui om; o străbătură în toate direcțiile, mirându-se și admirând, și curând ieșiră printr-unul dintre numeroasele culoare care dădeau în ea. Acesta îi duse, în scurtă vreme, la un izvor fermecător, al cărui bazin era încrustat cu o promoroacă de cristale sclipitoare; se afla în mijlocul unei grote ai cărei pereți erau sprijiniți de mulți stâlpi fantastici, formați prin unirea unor mari stalactite și stalagmite, rodul picurării neîncetate a apei, veac după veac. Sub boltă se îngrămădiseră ciorchini uriași de lilieci, mii la un loc; luminile tulburară făpturile și ele coborâră cu sutele, chițăind și repezindu-se furioase asupra lumânărilor. Tom le cunoștea obiceiurile și primejdia acestei purtări. O apucă pe Becky de mână și o trase în grabă în primul culoar care li se ivi; și nu prea devreme, căci un liliac îi stinse lumânarea lui Becky cu aripa, pe când ieșea din grotă. Liliecii îi urmăriră pe copii o bună bucată de drum; dar fugarii se aruncau în fiecare galerie nouă care li se deschidea, și până la urmă scăpară de făpturile primejdioase. Curând, Tom găsi un lac subteran, care-și întindea lungimea nedeslușită până când forma lui se pierdea în umbre. Voia să-i cerceteze malurile, dar hotărî că ar fi mai bine să se așeze întâi și să se odihnească puțin. Acum, pentru prima oară, liniștea adâncă a locului își puse mâna rece și umedă pe sufletele copiilor. Becky spuse:

— Păi, n-am băgat de seamă, da’ parcă a trecut o groază de vreme de când i-am auzit pe ceilalți.

— Dacă mă gândesc bine, Becky, suntem mult sub ei — și nu știu cât de departe spre nord, ori spre sud, ori spre răsărit, ori încotro o fi. N-am putea să-i auzim de-aici.

Becky începu să se neliniștească.

— Oare de cât timp suntem aici jos, Tom? Mai bine am porni înapoi.

— Da, cred că ar fi mai bine. Poate-ar fi mai bine.

— Poți găsi drumul, Tom? Mie totul mi se pare o încâlceală de cotituri.

— Cred că l-aș putea găsi — da’ mai sunt liliecii. Dacă ne sting amândouă lumânările, am dat de o belea cumplită. Hai să încercăm pe altă parte, ca să nu trecem pe-acolo.

— Bine. Da’ sper să nu ne rătăcim. Ar fi atât de îngrozitor! Și fata se înfioră la gândul lucrurilor cumplite care li se puteau întâmpla.

Porniră pe un culoar și-l străbătură în tăcere o bună bucată de drum, uitându-se la fiecare deschizătură nouă, să vadă dacă avea ceva cunoscut în înfățișarea ei; dar toate erau străine. De fiecare dată când Tom cerceta un loc, Becky îi urmărea fața, căutând un semn de încurajare, iar el spunea voios:

— A, e bine. Nu-i ăsta, da’ îndată dăm de el!

Dar cu fiecare încercare nereușită se simțea tot mai lipsit de speranță, iar curând începu să cotească pe galerii lăturalnice la întâmplare, cu nădejdea deznădăjduită de a o găsi pe cea dorită. Tot mai spunea că era „bine”, dar spaima îi apăsa inima ca plumbul, și cuvintele își pierduseră sunetul viu și răsunau de parcă ar fi spus: „Totul e pierdut!” Becky se ținea strâns lângă el, chinuită de frică, și se străduia să-și stăpânească lacrimile, dar ele tot veneau. În cele din urmă spuse:

— A, Tom, lasă liliecii, hai să ne întoarcem pe-acolo! Parcă tot timpul ne merge din ce în ce mai rău.

Tom se opri.

— Ascultă! spuse el.

Tăcere adâncă; o tăcere atât de adâncă, încât până și răsuflările lor ieșeau în evidență în liniște. Tom strigă. Chemarea se duse, din ecou în ecou, pe culoarele goale și se stinse în depărtare într-un sunet slab, asemănător cu un val de râs batjocoritor.

— A, nu mai face asta, Tom, e prea înfiorător, spuse Becky.

— E înfiorător, da’ ar fi mai bine să strig, Becky; poate ne aud, știi. Și strigă din nou.

Acel „poate” era o groază și mai rece decât râsul fantomatic, atât de limpede mărturisea o speranță care pierea. Copiii stătură nemișcați și ascultară; dar nu se auzi nimic. Tom o luă numaidecât înapoi și-și iuți pașii. Nu trecu mult până când o anumită nehotărâre din purtarea lui îi dezvălui lui Becky încă un adevăr înspăimântător — el nu putea găsi drumul înapoi!

— A, Tom, n-ai făcut semne!

— Becky, ce prost am fost! Ce prost! Nici nu m-am gândit că poate-o să vrem să ne întoarcem! Nu — nu pot găsi drumul. Totul e încâlcit.

— Tom, Tom, ne-am rătăcit! Ne-am rătăcit! N-o să mai putem ieși niciodată din locul ăsta îngrozitor! Ah, de ce _ne-am_ despărțit de ceilalți!

Se lăsă la pământ și izbucni într-un plâns atât de nestăpânit, încât Tom se înspăimântă la gândul că ar putea muri ori să-și piardă mințile. Se așeză lângă ea și-o cuprinse cu brațele; ea își ascunse fața la pieptul lui, se agăță de el, își vărsă spaimele și regretele zadarnice, iar ecourile îndepărtate le prefăceau pe toate în râsete batjocoritoare. Tom o rugă să-și recapete speranța, iar ea spuse că nu putea. Începu să se învinuiască și să se ocărască pentru că o adusese în starea aceasta nenorocită; asta avu un efect mai bun. Ea spuse că avea să încerce să spere din nou, să se ridice și să-l urmeze oriunde avea s-o ducă, numai să nu mai vorbească așa. Fiindcă el nu era mai vinovat decât ea, spunea.

Așa că porniră din nou — fără țintă — numai la întâmplare — tot ce puteau face era să meargă, să meargă mereu. O vreme, speranța dădu semne de înviere — fără vreun temei care s-o sprijine, ci numai fiindcă așa e firea ei, să învie când vârsta și obișnuința înfrângerilor nu i-au tocit arcul.

După un timp, Tom luă lumânarea lui Becky și-o stinse. Cât însemna această economie! Nu era nevoie de vorbe. Becky înțelese, și speranța ei muri din nou. Știa că Tom avea în buzunare o lumânare întreagă și trei sau patru bucăți — și totuși trebuia să le cruțe.

După un timp, oboseala începu să-și ceară drepturile; copiii încercau să nu le ia în seamă, căci era cumplit să te gândești să te așezi când timpul devenise atât de prețios; să mergi într-o direcție, în orice direcție, însemna măcar să înaintezi și putea da roade; dar să te așezi însemna să chemi moartea și să-i scurtezi urmărirea.

În cele din urmă, mădularele firave ale lui Becky nu mai voiră s-o ducă mai departe. Se așeză. Tom se odihni cu ea, și vorbiră despre casă, despre prietenii de acolo, despre paturile comode și, mai presus de toate, despre lumină! Becky plângea, iar Tom încerca să găsească un mijloc s-o mângâie, dar toate încurajările lui se roseseră rău de cât le folosise și sunau ca niște sarcasme. Oboseala o apăsa atât de greu pe Becky, încât fata ațipi. Tom fu recunoscător. Ședea privind fața ei trasă și o văzu netezindu-se și revenind la firesc sub înrâurirea viselor plăcute; apoi răsări un zâmbet și se opri acolo. Fața liniștită răsfrânse ceva din pacea și alinarea ei în sufletul lui, iar gândurile îi rătăciră spre vremuri apuse și amintiri visătoare. Pe când era adâncit în închipuiri, Becky se trezi cu un mic râs vioi — dar acesta îi muri pe buze și după el veni un geamăt.

— Ah, cum _am putut_ să dorm! Ce-aș vrea să nu mă fi trezit niciodată, niciodată! Nu! Nu, Tom, nu vreau! Nu te uita așa! N-am să mai spun.

— Mă bucur că ai dormit, Becky; acum ai să te simți odihnită și-o să găsim drumul afară.

— Putem încerca, Tom; da’ am văzut în visul meu un ținut atât de frumos. Cred că acolo ne ducem.

— Poate nu, poate nu. Curaj, Becky, hai să mai încercăm.

Se ridicară și rătăciră mai departe, ținându-se de mână, fără speranță. Încercară să socotească de cât timp erau în peșteră, dar tot ce știau era că păreau să fi trecut zile și săptămâni; și totuși era limpede că nu se putea, fiindcă încă nu li se terminaseră lumânările. Multă vreme după aceea — nu puteau spune câtă — Tom zise că trebuiau să meargă încet și să asculte după picături de apă — trebuiau să găsească un izvor. Curând găsiră unul, și Tom spuse că era vremea să se odihnească din nou. Amândoi erau cumplit de obosiți, dar Becky zise că parcă ar mai putea merge puțin. Fu surprinsă să-l audă pe Tom împotrivindu-se. Nu înțelegea. Se așezară, iar Tom lipi cu puțin lut lumânarea de peretele din fața lor. Curând gândurile se puseră pe lucru; o vreme nu se spuse nimic. Apoi Becky rupse tăcerea:

— Tom, mi-e atât de foame!

Tom scoase ceva din buzunar.

— Îți amintești de asta? spuse el.

Becky aproape zâmbi.

— E prăjitura noastră de nuntă, Tom.

— Da — ce-aș vrea să fie mare cât un butoi, fiindcă-i tot ce avem.

— Am păstrat-o de la picnic, ca să visăm cu ea, Tom, cum fac oamenii mari cu prăjitura de nuntă — da’ pentru noi o să fie —

Își lăsă vorbele neterminate. Tom împărți prăjitura, și Becky mâncă cu poftă, în vreme ce el ciugulea din jumătatea lui. Aveau apă rece din belșug cu care să încheie ospățul. După un timp, Becky propuse să pornească din nou. Tom tăcu o clipă. Apoi spuse:

— Becky, poți îndura dacă-ți spun ceva?

Fața lui Becky păli, dar ea credea că putea.

— Atunci, Becky, trebuie să rămânem aici, unde avem apă de băut. Bucățica asta e ultima noastră lumânare!

Becky dădu frâu liber lacrimilor și tânguirilor. Tom făcu tot ce putea s-o mângâie, dar fără prea multă izbândă. În cele din urmă, Becky spuse:

— Tom!

— Ce-i, Becky?

— Au să ne simtă lipsa și-au să ne caute!

— Da, au să ne caute! Sigur că au să ne caute!

— Poate ne caută chiar acum, Tom.

— Păi, cred că poate ne caută. Sper că ne caută.

— Când or să ne simtă lipsa, Tom?

— Când se întorc la vapor, cred.

— Tom, atunci s-ar putea să fie întuneric — or să vadă că n-am venit?

— Nu știu. Da’ oricum, mama ta o să-ți simtă lipsa îndată ce ajung acasă.

Privirea înspăimântată de pe fața lui Becky îl aduse pe Tom la realitate și el văzu că făcuse o greșeală. Becky nu trebuia să se ducă acasă în noaptea aceea! Copiii tăcură și căzură pe gânduri. După o clipă, o nouă izbucnire de durere din partea lui Becky îi arătă lui Tom că gândul din mintea lui îi venise și ei — că dimineața de duminică putea fi pe jumătate trecută înainte ca doamna Thatcher să descopere că Becky nu era la doamna Harper.

Copiii își ațintiră ochii asupra bucățicii de lumânare și o priviră cum se topea încet și fără milă; văzură jumătatea de țol de fitil rămasă în sfârșit singură; văzură flacăra slabă înălțându-se și coborând, urcând pe coloana subțire de fum, zăbovind o clipă în vârful ei, și apoi — domni groaza întunericului deplin!

Niciunul nu putea spune cât timp trecuse până când Becky își dădu seama încet că plângea în brațele lui Tom. Tot ce știau era că, după ceea ce păruse un răstimp nesfârșit, se treziseră amândoi din toropeala moartă a somnului și-și reluaseră chinurile. Tom spuse că poate era acum duminică — ori luni. Încercă s-o facă pe Becky să vorbească, dar durerile ei erau prea apăsătoare, toate speranțele i se stinseseră. Tom spuse că trebuiau să le fi simțit lipsa de mult și că fără îndoială îi căutau. Avea să strige, și poate venea cineva. Încercă; dar în întuneric ecourile îndepărtate sunau atât de cumplit, încât nu mai încercă.

Ceasurile se scurgeau fără folos, și foamea veni să-i chinuie din nou pe prizonieri. Mai rămăsese o parte din jumătatea de prăjitură a lui Tom; o împărțiră și o mâncară. Dar parcă le era mai foame decât înainte. Biata îmbucătură nu făcuse decât să le ațâțe pofta.

După un timp, Tom spuse:

— SST! Ai auzit?

Amândoi își ținură răsuflarea și ascultară. Se auzi ceva ca cel mai slab strigăt, de foarte departe. Tom răspunse numaidecât și, ducând-o pe Becky de mână, începu să înainteze pe pipăite pe culoar, în direcția sunetului. Curând ascultă iar; iar se auzi sunetul, parcă puțin mai aproape.

— Sunt ei! spuse Tom. — Vin! Hai, Becky — acum suntem scăpați!

Bucuria prizonierilor era aproape copleșitoare. Totuși, înaintau încet, fiindcă gropile erau destul de dese și trebuiau să se ferească de ele. Curând ajunseră la una și fură nevoiți să se oprească. Putea fi adâncă de trei picioare ori de o sută — în orice caz, nu se putea trece peste ea. Tom se culcă pe burtă și întinse mâna în jos cât putu. Niciun fund. Trebuiau să rămână acolo și să aștepte să vină căutătorii. Ascultară; era limpede că strigătele îndepărtate se depărtau și mai mult! Încă o clipă sau două și se stinseră cu totul. Ce deznădejde care frângea inima! Tom strigă până răguși, dar nu folosi la nimic. Îi vorbi lui Becky cu speranță; însă trecu un veac de așteptare înfrigurată și nu se mai auzi niciun sunet.

Copiii găsiră pe pipăite drumul înapoi la izvor. Timpul obositor se târa; adormiră din nou și se treziră înfometați și zdrobiți de durere. Tom credea că acum trebuia să fie marți.

Acum îi veni o idee. Prin apropiere erau câteva galerii laterale. Mai bine să cerceteze unele dintre ele decât să îndure fără să facă nimic povara timpului apăsător. Scoase din buzunar o sfoară de zmeu, o legă de un colț de stâncă ieșit în afară și porni cu Becky, el în frunte, desfășurând sfoara pe măsură ce înainta pe pipăite. După douăzeci de pași, culoarul se sfârși într-un loc „de sărit în gol”. Tom se puse în genunchi și pipăi în jos, apoi după colț, cât putu ajunge lesne cu mâinile; făcu un efort să se întindă puțin mai departe spre dreapta, și în clipa aceea, la nici douăzeci de yarzi, apăru de după o stâncă o mână de om, ținând o lumânare! Tom scoase un strigăt răsunător de bucurie, și numaidecât după mână se ivi trupul căruia îi aparținea — al lui Joe Indianul! Tom era încremenit; nu se putea mișca. În clipa următoare fu nespus de mulțumit să-l vadă pe „spaniol” luând-o la fugă și pierind din vedere. Tom se miră că Joe nu-i recunoscuse glasul și nu venise să-l omoare fiindcă depusese mărturie la judecată. Dar ecourile trebuie să-i fi schimbat glasul. Fără îndoială, asta era, socotea el. Spaima lui Tom îi slăbi fiecare mușchi din trup. Își spuse că, dacă avea destulă putere să ajungă înapoi la izvor, avea să rămână acolo și nimic nu-l va ispiti să riște o nouă întâlnire cu Joe Indianul. Avu grijă să-i ascundă lui Becky ce văzuse. Îi spuse că strigase numai „pentru noroc”.

Dar cu vremea, foamea și chinul întrec spaima. Încă o așteptare nesfârșită la izvor și încă un somn lung aduseră schimbări. Copiii se treziră chinuiți de o foame năprasnică. Tom credea că acum trebuia să fie miercuri sau joi, ori chiar vineri sau sâmbătă, și că se renunțase la căutare. Propuse să cerceteze alt culoar. Se simțea gata să riște întâlnirea cu Joe Indianul și toate celelalte grozăvii. Dar Becky era foarte slăbită. Se cufundase într-o nepăsare sumbră și nu putea fi trezită din ea. Spuse că acum avea să aștepte acolo unde era și să moară — nu mai era mult. Îi spuse lui Tom să se ducă cu sfoara de zmeu și să cerceteze, dacă voia; dar îl imploră să se întoarcă din când în când și să-i vorbească; și-l făcu să-i făgăduiască că, atunci când avea să vină ceasul îngrozitor, va rămâne lângă ea și o va ține de mână până se va sfârși totul.

Tom o sărută, simțind un nod în gât, și se prefăcu încrezător că avea să-i găsească pe căutători sau o ieșire din peșteră; apoi luă sfoara de zmeu în mână și porni pe pipăite într-unul dintre culoare, în patru labe, chinuit de foame și bolnav de presimțirile pieirii ce se apropia.