Tom spune adevărul
Tom ajunse acasă posomorât, iar primele vorbe ale mătușii îi arătară că își adusese necazurile într-un târg care nu promitea nimic bun:
— Tom, îmi vine să te jupoi de viu!
— Mătușico, ce-am făcut?
— Păi, ai făcut destule. Mă duc eu la Sereny Harper, ca o bătrână nătângă, crezând că am s-o fac să creadă toate prostiile acelea despre vis, și, când colo, ia te uită: ea aflase de la Joe că tu ai fost aici și-ai auzit toate vorbele noastre din noaptea aceea. Tom, nu știu ce-o să se aleagă de un băiat care se poartă așa. Mă doare atât de tare să mă gândesc că ai putut să mă lași să mă duc la Sereny Harper și să mă fac așa de râs, fără să spui o vorbă.
Acesta era un chip nou de a vedea lucrurile. Până atunci, istețimea lui de dimineață i se păruse lui Tom o glumă bună și foarte iscusită. Acum nu mai părea decât urâtă și josnică. Își plecă fruntea și, o clipă, nu-i veni în minte nimic de spus. Apoi zise:
— Mătușico, mi-aș dori să n-o fi făcut — da’ nu m-am gândit.
— Vai, copile, tu nu te gândești niciodată. Nu te gândești la nimic, numai la egoismul tău. Ai putut să te gândești să vii tocmai de pe Insula lui Jackson, noaptea, ca să râzi de necazurile noastre; și-ai putut să te gândești să mă păcălești cu o minciună despre un vis; dar niciodată n-ai putut să te gândești să-ți fie milă de noi și să ne scapi de durere.
— Mătușico, acum știu că m-am purtat rău, da’ n-am vrut să fiu rău. N-am vrut, pe cuvânt. Și, pe deasupra, în noaptea aceea n-am venit aici ca să râd de voi.
— Atunci pentru ce-ai venit?
— Să vă spun să nu vă neliniștiți pentru noi, fiindcă nu ne înecaserăm.
— Tom, Tom, aș fi sufletul cel mai recunoscător de pe lume dacă aș putea crede că ai avut vreodată un gând atât de bun; dar tu știi că n-ai avut — și eu știu, Tom.
— Ba am avut, chiar am avut, mătușico — să nu mă mai mișc din loc dacă n-am avut.
— Vai, Tom, nu minți — n-o face. Nu faci decât să înrăutățești totul de-o sută de ori.
— Nu-i minciună, mătușico; e adevărul. Am vrut să nu te mai întristezi — numai de-asta am venit.
— Aș da lumea întreagă ca să cred asta — ar acoperi o mulțime de păcate, Tom. Aproape m-aș bucura că ai fugit și te-ai purtat atât de rău. Dar nu-i de crezut; căci de ce nu mi-ai spus, copile?
— Păi, vezi, mătușico, când ați început să vorbiți despre înmormântare, m-am umplut cu totu’ de gându’ că am putea veni și să ne ascundem în biserică și parcă n-am mai putut să-l stric. Așa că mi-am pus scoarța înapoi în buzunar și-am tăcut.
— Ce scoarță?
— Scoarța pe care scrisesem ca să vă spun că plecaserăm la piraterie. Acum tare-aș vrea să te fi trezit când te-am sărutat — chiar aș vrea, pe cuvânt.
Trăsăturile aspre de pe chipul mătușii se îmblânziră și o duioșie neașteptată i se ivi în ochi.
— M-ai sărutat, Tom?
— Păi, da, te-am sărutat.
— Ești sigur că m-ai sărutat, Tom?
— Păi, da, mătușico — sigur de tot.
— De ce m-ai sărutat, Tom?
— Fiindcă te iubeam așa de mult, și tu stăteai acolo gemând, și mie mi-era așa de milă.
Vorbele sunau a adevăr. Bătrâna nu putu ascunde tremurul din glas când spuse:
— Mai sărută-mă o dată, Tom! Și acum du-te la școală și nu mă mai sâcâi.
De îndată ce plecă, ea alergă la un dulap și scoase jacheta făcută ferfeniță în care Tom plecase la piraterie. Apoi se opri, cu ea în mână, și își spuse:
— Nu, nu îndrăznesc. Bietul băiat, pesemne că a mințit — dar e o minciună binecuvântată, binecuvântată, atâta mângâiere mi-a adus. Sper că Domnul… știu că Domnul o să-l ierte, fiindcă din atâta bunătate de inimă a spus-o. Dar nu vreau să aflu că-i minciună. N-am să mă uit.
Puse jacheta la loc și rămase un minut pe gânduri. De două ori întinse mâna s-o ia din nou și de două ori se stăpâni. Mai îndrăzni o dată, și acum se întări cu gândul: „E o minciună bună — e o minciună bună — n-am s-o las să mă întristeze.” Așa că pipăi buzunarul jachetei. O clipă mai târziu citea bucata de scoarță a lui Tom prin lacrimile care îi curgeau și spunea: „Acum l-aș putea ierta pe băiat chiar dacă ar fi făcut un milion de păcate!”