Se încheie un tratat — Primele lecții — O greșeală
Cu cât încerca Tom mai tare să-și țintuiască mintea asupra cărții, cu atât gândurile îi rătăceau mai mult. În cele din urmă, cu un oftat și un căscat, renunță. I se părea că pauza de amiază nu avea să mai vină niciodată. Aerul era cu totul mort. Nicio adiere nu-l mișca. Era cea mai somnoroasă dintre zilele somnoroase. Murmurul adormit al celor douăzeci și cinci de școlari care învățau mângâia sufletul cu vraja zumzetului de albine. Departe, în lumina înflăcărată a soarelui, dealul Cardiff își ridica povârnișurile verzi și blânde prin vălul tremurător al arșiței, colorat de purpura depărtării; câteva păsări pluteau sus, în văzduh, cu aripi leneșe; alte vietăți nu se vedeau decât niște vaci, și acelea dormeau. Inima lui Tom tânjea dureros după libertate ori măcar după ceva interesant cu care să treacă vremea mohorâtă. Mâna îi rătăci în buzunar, și fața i se lumină de o recunoștință care era rugăciune, deși el nu știa. Apoi cutiuța de capse ieși pe furiș. Eliberă căpușa și o puse pe pupitrul lung și neted. Probabil că și făptura aceasta strălucea în clipa aceea de o recunoștință cât o rugăciune; dar era prea devreme: când porni să plece plină de mulțumire, Tom o abătu cu un ac și o puse să ia altă direcție.
Prietenul de suflet al lui Tom ședea lângă el, suferind întocmai ca Tom până atunci; într-o clipă se arătă adânc și recunoscător interesat de distracția aceasta. Prietenul de suflet era Joe Harper. Cei doi băieți erau prieteni jurați toată săptămâna și dușmani înarmați sâmbăta. Joe scoase un ac din rever și începu să ajute la punerea prizonierului în mișcare. Jocul devenea tot mai interesant, clipă de clipă. În curând, Tom spuse că se încurcau unul pe altul și că niciunul nu se bucura pe deplin de căpușă. Puse, așadar, tăblița lui Joe pe pupitru și trase o linie prin mijloc, de sus până jos.
— Acum, zise el, câtă vreme e de partea ta, poți s-o miști și eu o las în pace; da’ dacă o lași să scape și să ajungă pe partea mea, trebuie s-o lași în pace cât pot eu s-o țin să nu treacă dincolo.
— Bine, dă-i drumul; pune-o în mișcare.
După puțin timp, căpușa scăpă de Tom și trecu ecuatorul. Joe o hărțui o vreme, apoi ea scăpă și trecu din nou în partea cealaltă. Schimbarea aceasta a bazei de operațiuni se repeta adesea. Cât unul dintre băieți chinuia căpușa cu un interes care îl absorbea cu totul, celălalt privea cu un interes tot atât de puternic; cele două capete erau aplecate împreună deasupra tăbliței, iar cele două suflete, moarte pentru orice altceva. În cele din urmă, norocul păru să se statornicească la Joe. Căpușa încercă un drum, altul și încă altul și deveni tot atât de agitată și de neliniștită ca băieții; dar, de fiecare dată, tocmai când avea victoria în mână, ca să zicem așa, iar degetele lui Tom fremătau de nerăbdare să înceapă, acul lui Joe îi tăia drumul cu îndemânare și păstra posesia. Până la urmă, Tom nu mai putu îndura. Ispita era prea mare. Întinse mâna și dădu și el o mână de ajutor cu acul lui. Joe se supără pe loc. Zise:
— Tom, las-o în pace.
— Vreau doar s-o mișc puțin, Joe.
— Nu, domnule, nu-i cinstit; las-o în pace.
— Bat-o vina, n-am s-o mișc mult.
— Las-o în pace, îți spun.
— Nu vreau!
— Ba ai s-o lași; e de partea mea a liniei.
— Ia ascultă, Joe Harper, a cui e căpușa asta?
— Nu-mi pasă a cui e căpușa; e de partea mea a liniei și n-ai s-o atingi.
— Ei, pun rămășag c-am s-o ating. E căpușa mea și-am să fac cu ea ce vreau eu, fir-ar să fie, ori mor!
O lovitură năprasnică se abătu pe umerii lui Tom, și o copie a ei, pe ai lui Joe; timp de două minute, praful continuă să zboare din cele două haine, iar toată școala, să se bucure de priveliște. Băieții fuseseră prea absorbiți ca să observe liniștea care se furișase peste școală cu puțin înainte, când învățătorul coborâse prin odaie în vârful picioarelor și se oprise deasupra lor. Privise o bună parte din reprezentație înainte să-i adauge și el mica lui schimbare.
Când școala se întrerupse la amiază, Tom zbură spre Becky Thatcher și îi șopti la ureche:
— Pune-ți boneta și fă-te că te duci acasă; când ajungi la colț, scapă de ceilalți, ia-o pe ulicioară și întoarce-te. Eu mă duc în partea cealaltă și-i păcălesc tot așa.
Așa că unul plecă împreună cu un grup de școlari, iar celălalt, cu altul. După puțin timp, cei doi se întâlniră la capătul ulicioarei și, când ajunseră la școală, o aveau numai pentru ei. Se așezară împreună, cu o tăbliță în față; Tom îi dădu lui Becky creionul și îi ținu mâna într-a lui, călăuzind-o, astfel că mai făcu o casă uimitoare. Când interesul pentru artă începu să scadă, cei doi se puseră pe vorbă. Tom înota în fericire. Spuse:
— Îți plac șobolanii?
— Nu! Îi urăsc!
— Păi și eu — pe cei vii. Da’ eu zic de cei morți, de-i învârtești cu o sfoară în jurul capului.
— Nu, oricum nu-mi prea plac șobolanii. Mie îmi place guma de mestecat.
— O, și încă cum! Ce-aș vrea să am acum!
— Chiar vrei? Eu am. Te las s-o mesteci puțin, dar trebuie să mi-o dai înapoi.
Învoiala era mulțumitoare; mestecară pe rând și își legănară picioarele lângă bancă, într-un prisos de mulțumire.
— Ai fost vreodată la circ? întrebă Tom.
— Da, și tata o să mă mai ducă odată, dacă sunt cuminte.
— Eu am fost la circ de trei sau patru ori — de o mulțime de ori. Biserica-i nimica toată pe lângă circ. La circ se întâmplă ceva tot timpul. Când cresc mare, am să fiu clovn la circ.
— Vai, chiar așa! O să fie frumos. Sunt așa drăguți, plini de buline.
— Da, așa e. Și câștigă grămezi de bani — aproape un dolar pe zi, zice Ben Rogers. Ascultă, Becky, ai fost vreodată logodită?
— Ce-i asta?
— Păi logodită ca să te măriți.
— Nu.
— Ți-ar plăcea?
— Cred că da. Nu știu. Cum e?
— Cum e? Păi nu-i cine știe ce. Îi spui unui băiat că n-ai să iei pe nimeni altul decât pe el, niciodată, niciodată, niciodată, apoi vă sărutați și asta-i tot. Oricine poate s-o facă.
— Vă sărutați? De ce vă sărutați?
— Păi asta, știi, e ca să… ei, așa se face întotdeauna.
— Toată lumea?
— Păi da, toți cei care se iubesc. Îți amintești ce-am scris pe tăbliță?
— Da… da.
— Ce era?
— N-am să-ți spun.
— Să-ți spun eu?
— Da… da… dar altădată.
— Nu, acum.
— Nu, acum nu… mâine.
— Ba nu, acum. Te rog, Becky, am să-ți șoptesc, am să-ți șoptesc tare încet.
Cum Becky șovăia, Tom luă tăcerea drept încuviințare, îi petrecu brațul pe după mijloc și îi șopti povestea nespus de încet, cu gura lângă ureche. Apoi adăugă:
— Acum șoptește-mi și tu, la fel.
Ea se împotrivi o vreme, apoi zise:
— Întoarce fața, ca să nu poți vedea, și atunci am s-o spun. Da’ să nu spui nimănui niciodată, bine, Tom? N-ai să spui, bine?
— Nu, pe cuvânt, pe cuvânt că n-am să spun. Hai, Becky.
El întoarse fața. Ea se aplecă sfios până când răsuflarea îi mișcă buclele și șopti: „Eu… te… iubesc!”
Apoi sări într-o parte și alergă în cerc printre pupitre și bănci, cu Tom după ea, până se adăposti într-un colț, cu șorțulețul alb peste față. Tom o cuprinse pe după gât și o rugă:
— Hai, Becky, e gata tot; nu mai lipsește decât sărutul. Nu te teme de asta, nu-i nimic de tot. Te rog, Becky.
Și trase de șorț și de mâinile ei.
După o vreme, ea cedă și își lăsă mâinile jos; fața, toată aprinsă de luptă, se ridică și se supuse. Tom îi sărută buzele roșii și spuse:
— Acum e gata tot, Becky. Și de-acum înainte, știi, n-ai să mai iubești pe nimeni decât pe mine și n-ai să te măriți cu nimeni decât cu mine, niciodată și în vecii vecilor. Bine?
— Nu, n-am să iubesc niciodată pe nimeni decât pe tine, Tom, și n-am să mă mărit cu nimeni decât cu tine; și nici tu n-ai să te însori vreodată cu nimeni decât cu mine.
— Sigur. Firește. Asta face parte din treabă. Și când venim la școală ori când ne ducem acasă, trebuie să mergi cu mine dacă nu ne vede nimeni; la petreceri, tu mă alegi pe mine și eu te aleg pe tine, fiindcă așa se face când ești logodit.
— E tare frumos. N-am mai auzit de asta.
— Vai, e grozav de vesel! Păi eu și Amy Lawrence…
Ochii mari îi arătară lui Tom greșeala, și el se opri încurcat.
— Vai, Tom! Atunci eu nu sunt prima cu care te-ai logodit!
Copila începu să plângă. Tom spuse:
— Vai, nu plânge, Becky, nu-mi mai pasă de ea.
— Ba îți pasă, Tom, știi bine că îți pasă.
Tom încercă să-i petreacă brațul pe după gât, dar ea îl împinse, își întoarse fața la perete și continuă să plângă. Tom încercă iar, cu vorbe liniștitoare pe buze, și fu din nou respins. Atunci mândria i se răzvrăti, iar el plecă cu pași mari și ieși afară. Stătu o vreme prin preajmă, neastâmpărat și neliniștit, aruncând din când în când o privire spre ușă, în speranța că ei îi va părea rău și va veni să-l caute. Dar ea nu veni. El începu atunci să se simtă prost și să se teamă că greșise. Îi era greu acum să încerce iar o apropiere, dar își adună curajul și intră. Ea stătea tot în colțul din spate, suspinând, cu fața la perete. Pe Tom îl mustră inima. Se duse la ea și rămase o clipă acolo, fără să știe prea bine ce să facă. Apoi zise șovăitor:
— Becky, mie… mie nu-mi pasă de nimeni decât de tine.
Niciun răspuns, numai suspine.
— Becky… o rugă. Becky, nu vrei să spui ceva?
Alte suspine.
Tom scoase cea mai de preț nestemată a lui, un bumb de alamă din vârful unui suport pentru lemnele din vatră, și i-l întinse printr-o parte, ca să-l poată vedea, spunând:
— Te rog, Becky, nu vrei să-l iei?
Ea îl izbi de podea. Atunci Tom ieși din clădire și plecă peste dealuri, departe, ca să nu se mai întoarcă la școală în ziua aceea. După un timp, Becky începu să bănuiască. Alergă la ușă; el nu se vedea; zbură în curtea de joacă; nu era nici acolo. Atunci strigă:
— Tom! Întoarce-te, Tom!
Ascultă încordată, dar nu veni niciun răspuns. Nu-i țineau tovărășie decât tăcerea și singurătatea. Se așeză, așadar, să plângă din nou și să se mustre; până atunci, școlarii începură să se adune iar, și ea trebui să-și ascundă durerile, să-și potolească inima frântă și să ia asupra ei crucea unei după-amiezi lungi, mohorâte și dureroase, fără ca între străinii din jurul ei să fie cineva cu care să-și împartă suferințele.