Ispite puternice — Manevre strategice — Nevinovații sunt păcăliți
Venise sâmbătă dimineața, și întreaga lume a verii era luminoasă, proaspătă și plină ochi de viață. În fiecare inimă răsuna un cântec; iar dacă inima era tânără, cântecul îi venea și pe buze. Toate chipurile erau vesele, toți pașii sprinteni. Salcâmii înfloriseră, și mireasma florilor umplea văzduhul. Dealul Cardiff, de dincolo de orășel, ridicat deasupra lui, înverzise și se afla la depărtarea potrivită ca să pară un Tărâm al Desfătării, visător, tihnit și îmbietor.
Tom apăru pe trotuar cu o găleată de var și o bidinea cu coadă lungă. Cercetă gardul; toată veselia îl părăsi, și o adâncă melancolie îi cuprinse sufletul. Treizeci de yarzi de gard de scânduri, înalt de nouă picioare. Viața i se părea deșartă, iar existența, o povară. Oftând, își muiă bidineaua și o trecu peste scândura de sus; repetă mișcarea; o mai făcu o dată; compară dâra neînsemnată de var cu nesfârșitul continent de gard nevăruit și se așeză descurajat pe lădița de scânduri din jurul unui copac. Jim ieși țopăind pe poartă, cu o găleată de tablă, și cânta „Buffalo Gals”. Până atunci, căratul apei de la pompa orășelului fusese întotdeauna, în ochii lui Tom, o treabă nesuferită; acum însă nu i se mai părea așa. Își aminti că la pompă găseai tovărășie. Băieți și fete albi, mulatri și negri așteptau mereu acolo să le vină rândul, se odihneau, făceau schimb de jucării, se certau, se băteau și se hârjoneau. Și își aminti că, deși pompa era la numai o sută cincizeci de yarzi, Jim nu se întorcea niciodată cu o găleată de apă în mai puțin de un ceas — și chiar și atunci, de obicei, trebuia să se ducă cineva după el. Tom zise:
— Ascultă, Jim, mă duc eu după apă, dacă dai tu puțin cu var.
Jim clătină din cap și spuse:
— Nu pot, conașule Tom. Cucoana mi-a zis să mă duc să iau apa și să nu mă opresc la prostii cu nimeni. A zis că se-așteaptă să-mi ceri să văruiesc, conașule Tom, așa că mi-a spus să-mi văd de drum și de treaba mea — de văruit a zis că are ea grijă.
— Ei, nu te uita tu la ce-a zis, Jim. Așa vorbește ea mereu. Dă-mi găleata — într-un minut sunt înapoi. Ea n-o să afle niciodată.
— Vai, n-am curaj, conașule Tom. Cucoana îmi rupe capul. Pe cuvânt că mi-l rupe.
— Ea! Nu bate niciodată pe nimeni — îți dă-n cap cu degetarul, și-aș vrea să știu cui îi pasă de asta. Vorbește ea urât, da’ vorbele nu dor — adică nu dor dacă nu plânge. Jim, îți dau o bilă. Îți dau o bilă albă de alabastru!
Jim începu să șovăie.
— Una albă de alabastru, Jim! Și-i grozavă de tras cu ea.
— Măi, ce bilă frumoasă, n-am ce zice! Da’, conașule Tom, mi-e tare frică de cucoana…
— Și, dacă vrei, îți arăt și degetul meu cel bolnav de la picior.
Jim era și el om — ispita aceasta era prea mare pentru el. Lăsă găleata jos, luă bila albă și se aplecă asupra degetului cu un interes care îl sorbea cu totul, în vreme ce bandajul era desfăcut. În clipa următoare, zbura pe stradă cu găleata lui și cu șezutul usturând, Tom văruia de zor, iar mătușa Polly se retrăgea de pe câmpul de luptă cu un papuc în mână și triumful în priviri.
Dar avântul lui Tom nu ținu mult. Începu să se gândească la distracțiile pe care și le plănuise pentru ziua aceea, și necazurile i se înmulțiră. Curând, băieții care erau liberi aveau să treacă pe acolo, săltând spre tot felul de expediții încântătoare, și să-l ia în râs fără milă fiindcă trebuia să muncească — numai gândul îl ardea ca focul. Își scoase averea lumească și o cercetă: bucățele de jucării, bile și fleacuri; poate destule ca să cumpere un schimb de muncă, dar nici pe jumătate destule ca să cumpere măcar o jumătate de ceas de libertate deplină. Își puse, așadar, înapoi în buzunar sărăcăcioasele mijloace și renunță la gândul de a-i cumpăra pe băieți. În acea clipă întunecată și fără speranță, îl străfulgeră o inspirație! Nici mai mult, nici mai puțin decât o inspirație măreață, minunată.
Își luă bidineaua și se puse liniștit pe treabă. În curând apăru Ben Rogers — tocmai băiatul de a cărui batjocură se temuse cel mai mult. Ben venea în sărituri și țopăieli — dovadă destulă că avea inima ușoară și așteptări mari. Mânca un măr și, din când în când, scotea un chiot lung, melodios, urmat de un ding-dong-dong, ding-dong-dong grav: făcea pe vaporul. Când se apropie, încetini, trecu în mijlocul străzii, se înclină mult spre tribord și se întoarse greoi, cu o măreție solemnă și anevoioasă — fiindcă îl întruchipa pe Big Missouri și socotea că avea un pescaj de nouă picioare. Era deopotrivă vapor, căpitan și clopote de comandă ale mașinilor; așa că trebuia să se închipuie pe propria punte de sus, dând poruncile și îndeplinindu-le:
— Opriți mașina, domnule! Ting-a-ling-ling!
Înaintarea aproape se opri, și el se apropie încet de trotuar.
— Pregătiți mersul înapoi! Ting-a-ling-ling!
Își întinse brațele, înțepenindu-le de-a lungul trupului.
— Înapoi la tribord! Ting-a-ling-ling! Șou! Ș-șou-ou! Șou!
Între timp, mâna dreaptă descria cercuri maiestuoase: înfățișa o roată de patruzeci de picioare.
— Înapoi la babord! Ting-a-ling-ling! Șou-ș-șou-șou!
Mâna stângă începu să descrie cercuri.
— Opriți tribordul! Ting-a-ling-ling! Opriți babordul! Înainte la tribord! Opriți! Roata din afară, încet! Ting-a-ling-ling! Șou-ou-ou! Dați parâma din prova! Mai iute! Hai, dați șpringul — ce tot faceți acolo? Treceți bucla pe după butucul ăla! Fiți gata la pasarelă — lăsați-o! Ajunge cu mașinile, domnule! Ting-a-ling-ling! FȘT! FȘT! FȘT!
(Încerca robinetele de control.)
Tom văruia mai departe — nu băga vaporul în seamă. Ben se uită la el o clipă, apoi spuse:
— Ei-hei! Ai cam încurcat-o, așa-i?
Niciun răspuns. Tom își cercetă ultima trăsătură cu ochi de artist, apoi își mai plimbă o dată bidineaua ușor și cercetă iarăși rezultatul. Ben se trase alături de el. Lui Tom îi lăsa gura apă după măr, dar își vedea de treabă. Ben zise:
— Salut, bătrâne! Trebuie să muncești, ai?
Tom se întoarse deodată și spuse:
— A, tu erai, Ben! Nici nu te băgasem de seamă.
— Ascultă, eu mă duc la scăldat, uite-așa. Nu ți-ar plăcea și ție? Da’ sigur că tu mai bine muncești, nu-i așa? Sigur că da!
Tom îl privi puțin pe băiat și zise:
— Ce numești tu muncă?
— Păi asta nu-i muncă?
Tom se apucă din nou de văruit și răspunse nepăsător:
— Păi, poate că e, poate că nu e. Atâta știu: lui Tom Sawyer îi place.
— Hai, las-o! Doar n-ai să spui că-ți place!
Bidineaua se mișca mai departe.
— Că-mi place? Păi nu văd de ce să nu-mi placă. Are un băiat în fiecare zi prilejul să văruiască un gard?
Asta punea lucrurile într-o lumină nouă. Ben nu mai ronțăi din măr. Tom își plimba bidineaua cu gingășie încoace și încolo — se dădea un pas înapoi ca să vadă efectul — mai adăuga o tușă ici și colo — cerceta din nou efectul cu ochi critic; Ben îi urmărea fiecare mișcare, din ce în ce mai interesat, din ce în ce mai absorbit. În cele din urmă spuse:
— Ascultă, Tom, lasă-mă și pe mine să văruiesc puțin.
Tom chibzui, era gata să încuviințeze, dar se răzgândi:
— Nu… nu… nu prea cred că se poate, Ben. Vezi tu, mătușa Polly e tare pretențioasă cu gardul ăsta — fiindcă-i aici, la stradă, știi —; dacă ar fi gardul din spate, n-aș avea nimic împotrivă și nici ea. Da, e tare pretențioasă cu gardul ăsta; trebuie făcut cu mare grijă; cred că nici unul dintr-o mie de băieți, poate chiar din două mii, nu-l poate face așa cum trebuie.
— Nu mai spune! Chiar așa? Hai, lasă-mă măcar să încerc. Numai puțin de tot — eu te-aș lăsa, dacă aș fi în locul tău, Tom.
— Ben, aș vrea, pe cinstea mea de indian; da’ mătușa Polly… ei, Jim a vrut să-l facă și nu l-a lăsat; Sid a vrut să-l facă și nici pe Sid nu l-a lăsat. Nu vezi în ce încurcătură sunt? Dacă te-ai apuca de gard și s-ar întâmpla ceva cu el…
— Ei, aș! O să fiu la fel de atent. Hai, lasă-mă să încerc. Ascultă, îți dau cotorul mărului meu.
— Păi, uite… Nu, Ben, mai bine nu. Mi-e frică…
— Îți dau tot mărul!
Tom cedă bidineaua cu părere de rău pe chip, dar cu bucurie în inimă. Și, în vreme ce fostul vapor Big Missouri muncea și asuda în soare, artistul retras din activitate stătea pe un butoi la umbră, în apropiere, își legăna picioarele, ronțăia mărul și plănuia măcelărirea altor nevinovați. Materia primă nu lipsea: la fiecare câteva clipe mai apărea câte un băiat; veneau să râdă și rămâneau să văruiască. Până să se istovească Ben, Tom îi vânduse următorul rând lui Billy Fisher în schimbul unui zmeu în stare bună; iar când acela nu mai putu, Johnny Miller cumpără dreptul cu un șobolan mort și o sfoară de care să-l învârtească — și tot așa, ceas după ceas. Pe la mijlocul după-amiezii, Tom, care dimineața fusese un băiat sărac lipit pământului, se scălda literalmente în bogății. Pe lângă lucrurile pomenite, avea douăsprezece bile, o parte dintr-o drâmbă, un ciob albastru de sticlă prin care să privească, un tun făcut dintr-un mosor, o cheie care nu descuia nimic, o bucățică de cretă, dopul de sticlă al unei carafe, un soldățel de tinichea, doi mormoloci, șase petarde, un pisoi cu un singur ochi, un mâner de ușă din alamă, o zgardă de câine — dar niciun câine —, mânerul unui cuțit, patru bucăți de coajă de portocală și o cercevea veche, hodorogită.
În tot acest timp, o dusese bine și frumos, lenevise în voie, cu tovărășie din belșug — iar gardul avea trei straturi de var! Dacă nu i s-ar fi terminat varul, i-ar fi adus la sapă de lemn pe toți băieții din orășel.
Tom își spuse că lumea nu era, la urma urmei, chiar atât de deșartă. Descoperise, fără să știe, o mare lege a purtării omenești: ca să faci un om sau un băiat să râvnească la un lucru, nu trebuie decât să faci lucrul acela greu de dobândit. Dacă ar fi fost un filozof mare și înțelept, ca autorul acestei cărți, ar fi înțeles acum că Munca este tot ceea ce omul e silit să facă, iar Joaca, tot ceea ce nu e silit să facă. Asta l-ar fi ajutat să înțeleagă de ce confecționarea florilor artificiale sau învârtitul unei roți cu picioarele sunt muncă, pe când jocul de popice ori urcușul pe Mont Blanc sunt doar distracție. În Anglia sunt domni bogați care, vara, conduc diligențe de călători cu patru cai, câte douăzeci ori treizeci de mile pe o cursă zilnică, fiindcă privilegiul acesta îi costă bani buni; dar dacă li s-ar oferi plată pentru acest serviciu, atunci ar deveni muncă, și ei și-ar da demisia.
Băiatul mai cugetă o vreme la schimbarea însemnată petrecută în starea lui materială, apoi se îndreptă spre cartierul general ca să raporteze.