Cercetare de sine — Stomatologie — Descântecul de la miezul nopții — Vrăjitoare și diavoli — Apropieri prudente — Ceasuri fericite
Luni dimineața îl găsi pe Tom Sawyer nenorocit. Luni dimineața îl găsea întotdeauna așa: începea încă o săptămână de suferință lentă la școală. De obicei, își începea ziua dorindu-și să nu fi fost nicio zi liberă la mijloc; aceasta făcea întoarcerea în robie și în lanțuri cu atât mai nesuferită.
Tom zăcea și se gândea. După un timp îi veni ideea că ar vrea să fie bolnav; atunci ar fi putut rămâne acasă, fără școală. Se întrezărea o posibilitate. Își cercetă organismul. Nu găsi nicio boală și îl cercetă din nou. De data aceasta crezu că poate desluși semne de colici și începu să le încurajeze cu speranțe destul de mari. Dar ele slăbiră curând și, după puțin timp, pieriră cu totul. Mai cugetă. Deodată descoperi ceva. Un dinte de sus, din față, i se clătina. Asta era noroc; tocmai voia să înceapă să geamă, „ca să pornească treaba”, cum zicea el, când îi trecu prin minte că, dacă s-ar înfățișa la judecată cu argumentul acesta, mătușa i l-ar scoate, și asta ar durea. Hotărî, așadar, să păstreze deocamdată dintele în rezervă și să caute mai departe. O vreme nu se ivi nimic; apoi își aminti că îl auzise pe doctor vorbind despre ceva care țintuia un bolnav la pat două ori trei săptămâni și amenința să-l lase fără un deget. Băiatul își scoase cu grabă de sub cearșaf degetul bolnav de la picior și îl ridică să-l cerceteze. Acum însă nu știa simptomele necesare. Totuși, părea că merita din plin să încerce, așa că se puse să geamă cu mult avânt.
Sid însă dormea mai departe, fără să știe nimic.
Tom gemu mai tare și își închipui că începe să simtă durere în deget.
Niciun rezultat din partea lui Sid.
Acum Tom gâfâia de atâta strădanie. Se odihni puțin, apoi se umflă și scoase un șir de gemete admirabile.
Sid sforăia mai departe.
Tom se supără. Zise: „Sid, Sid!” și îl scutură. Metoda dădu rezultate bune, și Tom începu din nou să geamă. Sid căscă, se întinse, apoi se ridică într-un cot cu un fornăit și începu să se uite la Tom. Tom gemea mai departe. Sid zise:
— Tom! Ascultă, Tom!
(Niciun răspuns.)
— Măi, Tom! TOM! Ce-i cu tine, Tom?
Și îl scutură, privindu-l neliniștit în față.
Tom se tângui:
— Vai, lasă, Sid. Nu mă zgâlțâi.
— Păi ce-i cu tine, Tom? Trebuie s-o chem pe mătușica.
— Nu… lasă. Poate c-o să treacă după un timp. Nu chema pe nimeni.
— Dar trebuie! Nu mai geme așa, Tom, e îngrozitor. De când ești așa?
— De ceasuri întregi. Au! Vai, nu te mai mișca așa, Sid, mă omori.
— Tom, de ce nu m-ai trezit mai devreme? Of, Tom, nu! Mi se face pielea de găină când te aud. Tom, ce-i cu tine?
— Îți iert totul, Sid. (Geamăt.) Tot ce mi-ai făcut vreodată. Când n-oi mai fi…
— Vai, Tom, doar nu mori? Nu, Tom… vai, nu. Poate…
— Îi iert pe toți, Sid. (Geamăt.) Spune-le, Sid. Și, Sid, cerceveaua mea și pisoiul meu cu un ochi să i le dai fetei celei noi care-a venit în oraș și să-i spui…
Dar Sid își înșfăcase hainele și plecase. Tom suferea acum cu adevărat, atât de frumos îi lucra închipuirea, așa că gemetele lui căpătaseră un ton foarte sincer.
Sid zbură în jos pe scară și spuse:
— Vai, mătușă Polly, vino! Tom moare!
— Moare!
— Da, mătușico. Nu mai sta, vino repede!
— Prostii! Nu cred!
Totuși, alergă sus, cu Sid și Mary pe urmele ei. Și fața i se albi, iar buza îi tremură. Când ajunse lângă pat, spuse gâfâind:
— Măi, Tom! Tom, ce-ai pățit?
— Vai, mătușico, eu…
— Ce-ai pățit… ce-ai pățit, copile?
— Vai, mătușico, degetul meu bolnav a făcut cangrenă!
Bătrâna se lăsă pe un scaun și râse puțin, apoi plânse puțin, apoi le făcu pe amândouă deodată. Asta o aduse în fire, și spuse:
— Tom, ce sperietură mi-ai tras! Acum lasă prostiile astea și dă-te jos din pat.
Gemetele încetară, și durerea dispăru din deget. Băiatul se simți cam caraghios și zise:
— Mătușă Polly, părea că a făcut cangrenă și mă durea așa tare, că nici n-am mai băgat dintele în seamă.
— Dintele, auzi! Ce-i cu dintele tău?
— Unul mi se clatină și mă doare de nu mai pot.
— Ei, ei, nu te mai apuca de gemut. Deschide gura. Păi… dintele chiar ți se clatină, dar n-ai să mori din asta. Mary, adu-mi un fir de mătase și un tăciune aprins din bucătărie.
Tom spuse:
— Vai, te rog, mătușico, nu mi-l scoate. Nu mă mai doare. Să nu mă mai mișc în veci dacă mă doare. Te rog, mătușico. Nu vreau să rămân acasă și să lipsesc de la școală.
— A, nu vrei, așa-i? Deci tot tărăboiul ăsta fiindcă te-ai gândit că poți rămâne acasă în loc să mergi la școală și să te duci la pescuit? Tom, Tom, atât de mult te iubesc, și tu parcă încerci în toate felurile să-mi frângi inima asta bătrână cu obrăzniciile tale.
Între timp, instrumentele dentare erau gata. Bătrâna prinse un capăt al firului de mătase cu un laț de dintele lui Tom, iar pe celălalt îl legă de stâlpul patului. Apoi înșfăcă tăciunele și îl împinse deodată aproape în fața băiatului. Acum dintele atârna, legănându-se, de stâlpul patului.
Dar toate încercările își au răsplățile. Când Tom porni spre școală după micul dejun, era invidiat de fiecare băiat pe care îl întâlnea, fiindcă golul dintre dinții de sus îi îngăduia să scuipe într-un chip nou și admirabil. Adună o întreagă suită de băieți interesați de demonstrație; iar unul care își tăiase degetul și fusese până atunci centrul fascinației și al omagiilor se pomeni deodată fără niciun adept și despuiat de glorie. Avea inima grea și spuse, cu un dispreț pe care nu-l simțea, că nu era mare lucru să scuipi ca Tom Sawyer; dar alt băiat spuse: „Acri-s strugurii!”, și el plecă, erou detronat.
În curând, Tom îl întâlni pe paria cel tânăr al orășelului, Huckleberry Finn, fiul bețivului locului. Huckleberry era urât din inimă și temut de toate mamele din oraș, fiindcă era leneș, nesupus, grosolan și rău — și fiindcă toți copiii lor îl admirau atât de mult, se desfătau în tovărășia lui interzisă și își doreau să aibă curajul de a fi ca el. Tom semăna cu ceilalți băieți din familii respectabile: îl invidia pe Huckleberry pentru strălucitoarea lui stare de proscris și avea poruncă aspră să nu se joace cu el. Așa că se juca cu el de câte ori prindea prilejul. Huckleberry era îmbrăcat întotdeauna în haine lepădate de oameni în toată firea, într-o înflorire veșnică și fluturând de zdrențe. Pălăria lui era o ruină uriașă, cu o semilună lată tăiată din boruri; haina, când purta una, îi atârna aproape până la călcâie și avea nasturii din spate mult în jos pe spinare; pantalonii îi erau ținuți de o singură bretea; turul atârna jos, ca un sac gol, iar cracii franjurați se târau prin țărână când nu erau suflecați.
Huckleberry venea și pleca după voia lui. Pe vreme bună dormea pe praguri, iar pe vreme umedă, în butoaie mari și goale; nu trebuia să meargă la școală ori la biserică, nici să-i spună vreunei făpturi „stăpân”, nici să asculte de nimeni; putea merge la pescuit sau la scăldat când și unde voia și putea rămâne cât îi plăcea; nimeni nu-i interzicea să se bată; putea sta treaz cât poftea; era întotdeauna primul băiat care umbla desculț primăvara și ultimul care își punea iar încălțările de piele toamna; nu trebuia niciodată să se spele ori să-și pună haine curate; înjura minunat. Într-un cuvânt, băiatul acela avea tot ce face viața prețioasă. Așa gândea fiecare băiat respectabil, hărțuit și îngrădit din St. Petersburg.
Tom îl salută pe romanticul proscris:
— Salut, Huckleberry!
— Salută-te singur și vezi cum îți place.
— Ce ai acolo?
— O pisică moartă.
— Ia s-o văd, Huck. Măi, da’ tare-i țeapănă! De unde o ai?
— Am cumpărat-o de la un băiat.
— Ce-ai dat pe ea?
— Un bilet albastru și o bășică pe care-am luat-o de la abator.
— De unde ai luat biletul albastru?
— L-am cumpărat de la Ben Rogers acum două săptămâni, pe un băț de împins cercul.
— Ascultă, la ce sunt bune pisicile moarte, Huck?
— La ce sunt bune? Să vindeci negii cu ele.
— Nu mai spune! Chiar așa? Eu știu ceva mai bun.
— Pun rămășag că nu știi. Ce anume?
— Păi apa de buturugă.
— Apă de buturugă! N-aș da doi bani pe apa de buturugă.
— N-ai da, așa-i? Ai încercat-o vreodată?
— Nu, eu nu. Da’ Bob Tanner a încercat-o.
— Cine ți-a spus?
— Păi el i-a spus lui Jeff Thatcher, și Jeff i-a spus lui Johnny Baker, și Johnny i-a spus lui Jim Hollis, și Jim i-a spus lui Ben Rogers, și Ben i-a spus unui negrotei, și negroteiul mi-a spus mie. Uite-așa!
— Păi, și ce dacă? Toți mint. Adică toți, afară de negrotei. Pe el nu-l cunosc. Da’ n-am văzut niciun negrotei care să nu mintă. Ei, aș! Acum spune-mi cum a făcut Bob Tanner, Huck.
— Păi și-a băgat mâna într-o buturugă putredă, unde era apă de ploaie.
— Ziua?
— Sigur.
— Cu fața la buturugă?
— Da. Adică așa cred.
— A spus ceva?
— Nu cred c-a spus. Nu știu.
— Aha! Auzi, să vindeci negii cu apă de buturugă în chipul ăsta de prost! Păi n-are cum să-ți folosească la ceva. Trebuie să te duci singur-singurel în mijlocul pădurii, unde știi că-i o buturugă cu apă, și, tocmai când e miezul nopții, să te dai cu spatele spre buturugă, să-ți vâri mâna înăuntru și să spui:
„Bob de orz, bob de orz, tărâțe de porumb, Apă de buturugă, înghite-mi negii-acum!”
— Pe urmă pleci repede, unsprezece pași, cu ochii închiși, apoi te învârtești de trei ori și te duci acasă fără să vorbești cu nimeni. Fiindcă, dacă vorbești, s-a dus descântecul.
— Păi așa pare o metodă bună; da’ Bob Tanner n-a făcut așa.
— Nicidecum, poți fi sigur că n-a făcut așa, fiindcă-i băiatul cu cei mai mulți negi din oraș; și n-ar avea niciunul dacă ar ști cum să folosească apa de buturugă. Eu mi-am scos mii de negi de pe mâini așa, Huck. Mă joc atât de mult cu broaștele, că mereu am o mulțime de negi. Uneori îi scot cu un bob de fasole.
— Da, fasolea-i bună. Am făcut și eu așa.
— Ai făcut? Tu cum faci?
— Iei și despici bobul, și tai negul ca să scoți puțin sânge, apoi pui sângele pe una dintre jumătățile bobului, sapi o groapă și îl îngropi pe la miezul nopții, la răspântie, când nu se vede luna; pe urmă arzi restul bobului. Vezi tu, bucata cu sânge o să tot tragă și-o să tragă, încercând s-o aducă pe cealaltă la ea; așa ajută sângele să tragă negul, și în curând cade.
— Da, așa e, Huck, așa e; numai că, dacă spui când îl îngropi „Fasole, în pământ; negule, jos; nu mă mai necăji!”, e mai bine. Așa face Joe Harper, și el a fost până aproape de Coonville și mai peste tot. Da’ ia zi, cum îi vindeci cu pisici moarte?
— Păi îți iei pisica și te duci în cimitir pe la miezul nopții, după ce-a fost îngropat cineva care-a fost rău; când e miezul nopții, vine un diavol, sau poate doi ori trei, da’ nu-i poți vedea, auzi doar ceva ca vântul, ori poate îi auzi vorbind; când îl iau pe omul ăla, arunci pisica după ei și spui: „Diavolul după mort, pisica după diavol, negii după pisică, am scăpat de voi!” Asta scoate orice neg.
— Pare să fie bine. Ai încercat vreodată, Huck?
— Nu, da’ mi-a spus baba Hopkins.
— Păi atunci cred că așa e. Fiindcă se spune că-i vrăjitoare.
— Auzi! Tom, eu știu că e. L-a vrăjit pe tata. Tata spune cu gura lui. Trecea pe-acolo într-o zi și-a văzut că-l vrăjește, așa că a luat o piatră și, dacă nu s-ar fi ferit ea, o nimerea. Ei, chiar în noaptea aia s-a rostogolit de pe un șopron unde zăcea beat și și-a rupt brațul.
— Păi asta-i îngrozitor. Cum a știut că-l vrăjește?
— Doamne, tata își dă seama ușor. Tata spune că, dacă se uită țintă la tine, fără să se miște, te vrăjesc. Mai ales dacă mormăie. Fiindcă, atunci când mormăie, spun Tatăl nostru pe dos.
— Ascultă, Hucky, când ai să încerci pisica?
— La noapte. Cred că la noapte vin după bătrânul Hoss Williams.
— Da’ l-au îngropat sâmbătă. Nu l-au luat sâmbătă noaptea?
— Ia te uită cum vorbești! Cum să le meargă descântecele înainte de miezul nopții? Și atunci e duminică. Nu cred că diavolii umblă prea mult de colo-colo duminica.
— La asta nu m-am gândit. Așa e. Mă lași să vin cu tine?
— Sigur, dacă nu ți-e frică.
— Frică! Nici vorbă. Ai să miauni?
— Da, și tu să-mi răspunzi tot cu un mieunat, dacă poți. Data trecută m-ai ținut mieunând prin preajmă până când bătrânul Hays a început să dea cu pietre în mine și să zică: „Lua-o-ar naiba de pisică!” Așa că i-am aruncat o cărămidă prin fereastră; da’ să nu spui.
— N-o să spun. În noaptea aia n-am putut mieuna, fiindcă mătușica era cu ochii pe mine, da’ de data asta am să miaun. Ia zi, ce-i asta?
— Doar o căpușă.
— De unde o ai?
— Din pădure.
— Ce vrei pe ea?
— Nu știu. Nu vreau s-o vând.
— Bine. Oricum, e tare mică.
— Ei, oricine poate să vorbească de rău o căpușă care nu-i a lui. Eu sunt mulțumit de ea. Pentru mine e o căpușă destul de bună.
— Ei, aș, căpușe sunt destule. Aș putea avea o mie, dacă aș vrea.
— Păi de ce n-ai? Fiindcă știi prea bine că nu poți. Asta-i o căpușă tare timpurie, cred eu. E prima pe care-am văzut-o anul ăsta.
— Ascultă, Huck, îți dau dintele meu pe ea.
— Ia să-l văd.
Tom scoase o bucățică de hârtie și o desfăcu atent. Huckleberry privi dintele cu jind. Ispita era foarte puternică. În cele din urmă spuse:
— E adevărat?
Tom își ridică buza și arătă golul.
— Păi bine, spuse Huckleberry, facem schimbul.
Tom închise căpușa în cutiuța de capse care fusese de curând închisoarea gândacului ciupitor, iar băieții se despărțiră, fiecare simțindu-se mai bogat decât înainte.
Când ajunse la școala mică și singuratică, clădită din lemn, Tom intră cu pas vioi, cu aerul unuia care venise cât putuse de repede, cinstit. Își atârnă pălăria într-un cui și se aruncă pe locul lui cu grabă de om pus pe treabă. Învățătorul, tronând sus în fotoliul lui mare, cu șezut împletit din fâșii de lemn, moțăia, legănat de zumzetul somnoros al învățăturii. Întreruperea îl trezi.
— Thomas Sawyer!
Tom știa că, atunci când numele îi era rostit întreg, însemna bucluc.
— Domnule!
— Vino aici. Acum, domnule, de ce ai întârziat iar, ca de obicei?
Tom era gata să se adăpostească într-o minciună, când văzu două cozi lungi de păr galben coborând pe un spate pe care îl recunoscu prin afinitatea electrică a dragostei; iar lângă acea făptură se afla singurul loc liber din partea fetelor. Spuse numaidecât:
— M-am oprit să vorbesc cu Huckleberry Finn!
Pulsul învățătorului se opri, și el privi neputincios. Zumzetul învățăturii încetă. Elevii se întrebau dacă băiatul acesta nechibzuit își pierduse mințile. Învățătorul spuse:
— Tu… tu ce ai făcut?
— M-am oprit să vorbesc cu Huckleberry Finn.
Cuvintele nu puteau fi răstălmăcite.
— Thomas Sawyer, aceasta este cea mai uluitoare mărturisire pe care am auzit-o vreodată. O simplă lovire cu rigla nu ajunge pentru o asemenea abatere. Scoate-ți haina.
Brațul învățătorului își făcu treaba până obosi, iar rezerva de nuiele se micșoră simțitor. Apoi urmă porunca:
— Acum, domnule, du-te și stai cu fetele! Și să-ți fie învățătură de minte.
Chicoteala care undui prin odaie părea să-l rușineze pe băiat; în adevăr însă, asta se datora mai curând respectului înfiorat cu care își adora idolul necunoscut și plăcerii înspăimântătoare ascunse în marele său noroc. Se așeză la capătul băncii de pin, iar fata se trase mai departe de el, smucindu-și capul. Înghionteli, semne din ochi și șoapte străbăteau odaia, dar Tom ședea nemișcat, cu brațele pe pupitrul lung și scund din fața lui, și părea că își studiază cartea.
După un timp nu mai fu băgat în seamă, iar murmurul obișnuit al școlii se ridică din nou în aerul stătut. Băiatul începu să-i arunce fetei priviri pe furiș. Ea observă, „se strâmbă” la el și îi întoarse ceafa pentru un minut. Când se întoarse iar, cu băgare de seamă, în fața ei era o piersică. O împinse la o parte. Tom o puse ușor înapoi. Ea o împinse din nou, dar cu mai puțină dușmănie. Tom o readuse răbdător la loc. Atunci fata o lăsă acolo. Tom mâzgăli pe tăbliță: „Te rog, ia-o; mai am.” Fata se uită la cuvinte, dar nu dădu niciun semn. Băiatul începu apoi să deseneze ceva pe tăbliță, ascunzându-și lucrul cu mâna stângă. O vreme, fata refuză să bage de seamă; dar curiozitatea ei omenească începu curând să se arate prin semne abia simțite. Băiatul lucra mai departe, fără să observe, în aparență. Fata încercă, într-un fel care să n-o trădeze, să vadă, dar băiatul nu lăsă să se înțeleagă că observase. În cele din urmă ea cedă și șopti șovăitor:
— Lasă-mă să văd.
Tom descoperi în parte o caricatură jalnică de casă cu două frontoane și cu un tirbușon de fum ieșind din coș. Interesul fetei începu să se agațe de lucrare, și ea uită de toate celelalte. Când desenul fu gata, îl privi o clipă, apoi șopti:
— E frumos; fă un om.
Artistul înălță în curtea din față un om care semăna cu o macara. Ar fi putut păși peste casă; dar fata nu era prea cusurgie; monstrul o mulțumi, și ea șopti:
— E un om minunat; acum fă-mă și pe mine venind pe acolo.
Tom desenă o clepsidră cu lună plină și cu membre de paie și înarmă degetele răsfirate cu un evantai colosal. Fata spuse:
— E tare frumos; aș vrea să pot desena și eu.
— E ușor, șopti Tom, te învăț eu.
— Vai, chiar vrei? Când?
— La amiază. Te duci acasă să mănânci?
— Rămân dacă rămâi și tu.
— Bine, ne-am înțeles. Cum te cheamă?
— Becky Thatcher. Pe tine? A, știu. Thomas Sawyer.
— Așa mă cheamă când mă bat. Când sunt cuminte, sunt Tom. Tu să-mi spui Tom, bine?
— Bine.
Tom începu acum să mâzgălească ceva pe tăbliță, ascunzând cuvintele de fată. Dar de data aceasta ea nu mai stătu în cumpănă. Îl rugă s-o lase să vadă. Tom zise:
— Ei, nu-i nimic.
— Ba e.
— Ba nu-i. Nu vrei tu să vezi.
— Ba vreau, chiar vreau. Te rog, lasă-mă.
— Ai să spui.
— N-am să spun; pe cuvânt și pe cuvânt și pe cuvânt de două ori, n-am să spun.
— N-ai să spui nimănui? Niciodată, cât ai să trăiești?
— Nu, n-am să spun niciodată nimănui. Acum lasă-mă.
— Ei, tu nu vrei să vezi!
— Dacă te porți așa cu mine, atunci chiar am să văd.
Își puse mâna mică peste a lui, și urmă o mică luptă: Tom se prefăcea că se împotrivește de-a binelea, dar își lăsa mâna să alunece încetul cu încetul, până ce ieșiră la iveală cuvintele: „Te iubesc.”
— Vai, răule!
Îl lovi zdravăn peste mână, dar roși și, cu toate acestea, păru mulțumită.
Chiar în acea clipă, băiatul simți cum o strânsoare lentă și fatală i se închide pe ureche, însoțită de o forță care îl ridica necontenit. Astfel fu purtat prin odaie și depus pe propriul loc, sub tirul de chicoteli al întregii școli. Apoi învățătorul stătu deasupra lui câteva clipe îngrozitoare și, în cele din urmă, se îndreptă spre tron fără să spună un cuvânt. Dar, deși urechea lui Tom ustura, inima îi jubila.
Când școala se liniști, Tom făcu o încercare cinstită de a învăța, dar zbuciumul dinăuntru era prea mare. Când îi veni rândul, luă parte la lecția de citire și o făcu de oaie; apoi la cea de geografie prefăcu lacurile în munți, munții în râuri și râurile în continente, până ce se întoarse haosul; apoi, la lecția de ortografie, fu „dat mai jos” de un șir de cuvinte pentru prunci, până ce ajunse la coadă și trebui să predea medalia de cositor pe care o purtase cu ostentație luni de zile.