Tom povestește cum au scăpat — Dușmanul lui Tom într-un loc sigur
Sosi după-amiaza de marți și se stinse spre amurg. Orășelul St. Petersburg încă jelea. Copiii pierduți nu fuseseră găsiți. Se înălțaseră rugăciuni obștești pentru ei și nenumărate rugăciuni în taină, în care cei ce le rosteau își puneau toată inima; dar din peșteră tot nu venea nicio veste bună. Cei mai mulți dintre căutători renunțaseră și se întorseseră la îndeletnicirile lor zilnice, spunând că era limpede că nu aveau să-i găsească niciodată pe copii. Doamna Thatcher era foarte bolnavă și, mare parte din timp, delira. Oamenii spuneau că ți se rupea inima s-o auzi strigându-și copila, ridicând capul și ascultând câte un minut întreg, apoi lăsându-l obosit la loc, cu un geamăt. Mătușa Polly se cufundase într-o tristețe statornică, iar părul ei cărunt se făcuse aproape alb. În noaptea de marți, orășelul se duse la odihnă trist și fără nădejde.
Târziu, în toiul nopții, clopotele orășelului izbucniră într-un dangăt năvalnic, și într-o clipă străzile se umplură de oameni înnebuniți, pe jumătate îmbrăcați, care strigau: „Ieșiți! Ieșiți! I-au găsit! I-au găsit!” Tigăi de tinichea și goarne se adăugară zarvei, populația se strânse laolaltă și porni spre fluviu, întâmpină copiii care veneau într-o trăsură deschisă, trasă de cetățeni ce strigau, se îmbulzi în jurul ei, se alătură drumului ei spre casă și se revărsă măreț pe strada principală, răcnind urale peste urale!
Orășelul fu luminat; nimeni nu se mai duse la culcare; era cea mai mare noapte pe care o trăise vreodată micul târg. În prima jumătate de ceas, un alai de oameni trecu în șir prin casa judecătorului Thatcher, îi înșfăcă pe cei salvați și-i sărută, strânse mâna doamnei Thatcher, încercă să vorbească, dar nu putu — și se scurse afară, plouând cu lacrimi peste tot.
Fericirea mătușii Polly era deplină, iar a doamnei Thatcher aproape deplină. Avea să fie însă întreagă de îndată ce omul trimis cu vestea cea mare la peșteră avea să-i înștiințeze soțul. Tom zăcea pe o canapea, cu un auditoriu nerăbdător în jur, și povestea minunata aventură, adăugând multe lucruri izbitoare ca s-o împodobească; și încheie descriind cum o lăsase pe Becky și pornise într-o expediție de cercetare; cum urmase două galerii până unde-i ajungea sfoara de zmeu; cum o urmase pe a treia până la toată lungimea sforii și tocmai voia să se întoarcă atunci când zărise, departe, un punct care semăna cu lumina zilei; lăsase sfoara și înaintase pe pipăite spre el, își împinsese capul și umerii printr-o găurică și văzuse largul Mississippi curgând pe lângă el!
Și dacă s-ar fi nimerit să fie noapte, n-ar fi văzut punctul acela de lumină și n-ar mai fi cercetat galeria! Povesti cum se întorsese după Becky și-i spusese vestea cea bună, iar ea îl rugase să n-o mai necăjească cu asemenea lucruri, fiindcă era obosită, știa că avea să moară și voia să moară. Descrise cum stăruise pe lângă ea și o încredințase; și cum ea aproape murise de bucurie când ajunsese pe pipăite în locul de unde văzuse cu adevărat punctul albastru al luminii de zi; cum el se strecurase afară prin gaură și o ajutase apoi și pe ea să iasă; cum șezuseră acolo și plânseseră de fericire; cum trecuseră niște oameni într-o barcă și Tom îi strigase și le spusese în ce stare erau și cât erau de înfometați; cum oamenii nu crezuseră la început povestea de necrezut, „fiindcă”, spuneau ei, „sunteți la cinci mile în josul fluviului de valea unde se află peștera” — apoi îi luaseră în barcă, vâsliseră până la o casă, le dăduseră de cină, îi lăsaseră să se odihnească până la două sau trei ceasuri după lăsarea întunericului, apoi îi aduseseră acasă.
Înainte de zori, judecătorul Thatcher și mâna de căutători aflați cu el fură găsiți în peșteră după firele de sfoară pe care le lăsaseră în urma lor și înștiințați despre vestea cea mare.
Trei zile și nopți de trudă și foame în peșteră nu puteau fi alungate dintr-odată, cum descoperiră curând Tom și Becky. Rămaseră în pat toată miercurea și joia și păreau să fie tot mai obosiți și mai istoviți. Tom se mișcă puțin joi, ajunse în centrul orășelului vineri și sâmbătă era aproape la fel de zdravăn ca întotdeauna; dar Becky nu ieși din odaia ei până duminică, și atunci arăta de parcă trecuse printr-o boală care-o topise.
Tom află că Huck era bolnav și se duse să-l vadă vineri, dar nu fu primit în odaia lui; nici sâmbătă, nici duminică. După aceea fu primit zilnic, dar i se ceru să nu pomenească aventura și să nu aducă vorba despre lucruri tulburătoare. Văduva Douglas rămânea de față, ca să vadă că asculta. Acasă, Tom află despre întâmplarea de pe dealul Cardiff; și că trupul „omului zdrențăros” fusese găsit în cele din urmă în fluviu, lângă debarcaderul bacului; poate că se înecase încercând să scape.
Cam la două săptămâni după ce Tom fusese salvat din peșteră, porni să-l viziteze pe Huck, care se făcuse acum îndeajuns de puternic ca să audă povești tulburătoare, iar Tom avea una care credea că l-ar fi interesat. Casa judecătorului Thatcher se afla în drumul lui, și el se opri s-o vadă pe Becky. Judecătorul și câțiva prieteni îl făcură pe Tom să povestească, și cineva îl întrebă ironic dacă nu i-ar plăcea să se ducă iar la peșteră. Tom spuse că nu credea să aibă ceva împotrivă. Judecătorul spuse:
— Păi, mai sunt și alții ca tine, Tom, n-am nici cea mai mică îndoială. Da’ am avut noi grijă de asta. Nimeni n-o să se mai piardă în peștera aceea.
— De ce?
— Fiindcă acum două săptămâni am pus să-i îmbrace ușa cea mare în tablă de fier pentru cazane și s-o încuie cu trei încuietori — și cheile sunt la mine.
Tom se făcu alb ca varul.
— Ce-i cu tine, băiete! Hei, să fugă cineva! Aduceți un pahar cu apă!
Apa fu adusă și aruncată în fața lui Tom.
— A, acum ești bine. Ce-a fost cu tine, Tom?
— Ah, domnule judecător, Joe Indianul e în peșteră!