Sunt cercetate simțămintele lui Tom — Un vis minunat — Becky Thatcher e pusă în umbră — Tom devine gelos — Răzbunare neagră
Aceasta fusese marea taină a lui Tom — planul de a se întoarce acasă cu frații lui pirați și de a lua parte la propria lor înmormântare. Sâmbătă, pe înserate, trecuseră pe un buștean, vâslind, la malul din Missouri, și ieșiseră la cinci ori șase mile în jos de orășel; dormiseră în pădure, la marginea orășelului, până aproape de ziuă, apoi se strecuraseră pe ulițele și aleile din dos și își isprăviseră somnul în galeria bisericii, într-un haos de bănci scoase din serviciu.
Luni dimineață, la micul dejun, mătușa Polly și Mary se purtară foarte iubitor cu Tom și cu mare grijă față de dorințele lui. Se vorbi neobișnuit de mult. În cursul vorbelor, mătușa Polly spuse:
— Păi, nu zic că n-a fost o glumă frumoasă, Tom, să-i ții pe toți în suferință aproape o săptămână, în vreme ce voi, băieții, vă distrați; dar e păcat că ai putut fi așa fără inimă încât să mă lași să sufăr atâta. Dacă ați putut trece pe un buștean ca să vă duceți la înmormântarea voastră, puteai trece și ca să-mi dai de știre cumva că nu erați morți, ci doar fugiserăți.
— Da, puteai face asta, Tom, spuse Mary. Și eu cred că ai fi făcut-o dacă ți-ar fi trecut prin minte.
— Ai fi făcut-o, Tom? spuse mătușa Polly, cu fața luminându-i-se de speranță. Spune, ai fi făcut-o dacă te-ai fi gândit?
— Eu… păi, nu știu. Ar fi stricat totul.
— Tom, speram că mă iubești măcar atât, spuse mătușa Polly, cu un glas îndurerat care îl stingheri pe băiat. Ar fi fost și asta ceva, să-ți fi păsat destul cât să te gândești, chiar dacă n-ai fi făcut-o.
— Hai, mătușico, nu-i nicio răutate în asta, stărui Mary. E numai firea zănatică a lui Tom — e mereu atât de grăbit, că nu se gândește la nimic.
— Cu atât mai mare păcat. Sid s-ar fi gândit. Și Sid ar fi venit și ar fi făcut-o. Tom, într-o zi o să te uiți în urmă, când o să fie prea târziu, și-o să-ți dorești să-ți fi păsat puțin mai mult de mine, când te-ar fi costat atât de puțin.
— Da’, mătușico, știi că țin la tine, spuse Tom.
— Aș ști mai bine dacă ai și arăta-o mai mult.
— Acum mi-aș dori să mă fi gândit, spuse Tom pe un ton căit. Da’ te-am visat, oricum. Și asta-i ceva, nu?
— Nu-i mare lucru — atât face și un motan — dar e mai bine decât nimic. Ce-ai visat?
— Păi, miercuri noaptea am visat că ședeai acolo lângă pat, Sid ședea lângă lada cu lemne și Mary lângă el.
— Păi, așa ședeam. Așa ședem mereu. Mă bucur că visele tale și-au dat măcar atâta osteneală pentru noi.
— Și-am visat că mama lui Joe Harper era aici.
— Păi, era aici! Ai mai visat ceva?
— O, o grămadă. Da’ acum e așa de nedeslușit.
— Păi, încearcă să-ți amintești — nu poți?
— Parcă mi se pare că vântu’… vântu’ a mișcat… a…
— Mai încearcă, Tom! Vântul chiar a mișcat ceva. Hai!
Tom își apăsă degetele pe frunte vreme de un minut, neliniștit, apoi spuse:
— Acum știu! Acum știu! A făcut să pâlpâie lumânarea!
— Doamne, ai milă de noi! Spune mai departe, Tom — spune!
— Și mi se pare c-ai spus: „Ia te uită, cred că ușa aceea…”
— Spune mai departe, Tom!
— Lasă-mă numai să mă gândesc o clipă — numai o clipă. A, da — ai spus că tu crezi că ușa-i deschisă.
— Așa să fie, cum șed eu aici, chiar am spus! Nu, Mary? Spune mai departe!
— Și-apoi… și-apoi… păi, nu zic că-s sigur, da’ parcă mi se pare că l-ai pus pe Sid să se ducă și să…
— Ei? Ei? Ce l-am pus să facă, Tom? Ce l-am pus să facă?
— L-ai pus… tu… A, l-ai pus s-o închidă.
— Păi, pentru numele lui Dumnezeu! N-am mai auzit asemenea lucru în toate zilele mele! Să nu-mi mai spună nimeni că nu-i nimic în vise. Sereny Harper o să afle asta înainte să mai treacă un ceas. Tare-aș vrea s-o văd cum ocolește asta cu prostiile ei despre superstiție. Spune mai departe, Tom!
— Acum totu’ se face limpede ca lumina zilei. Pe urmă ai spus că nu eram rău, doar ștrengar și zburdalnic, și că n-aveam mai multă judecată decât… decât… cred c-a fost un mânz ori ceva.
— Și chiar așa a fost! Păi, Doamne Dumnezeule! Spune mai departe, Tom!
— Și-apoi ai început să plângi.
— Așa am făcut. Așa am făcut. Și nici nu era prima oară. Și-apoi…
— Pe urmă doamna Harper a început să plângă și-a zis că Joe era întocmai la fel și că-i pare rău că-l bătuse fiindcă luase smântâna, când ea însăși o aruncase…
— Tom! Duhul era asupra ta! Proroceai — asta făceai! Doamne sfinte, spune mai departe, Tom!
— Pe urmă Sid a spus… a spus…
— Nu cred c-am spus ceva, zise Sid.
— Ba da, Sid, ai spus, zise Mary.
— Închideți gura și lăsați-l pe Tom să spună! Ce-a spus, Tom?
— A spus… cred c-a spus că speră să-mi fie mai bine acolo unde m-am dus, da’ dacă aș fi fost mai bun câteodată…
— Na, auziți? Întocmai astea au fost vorbele lui!
— Și tu l-ai făcut să tacă numaidecât.
— Pun rămășag că da! Trebuie să fi fost un înger acolo. Era un înger acolo, pe undeva!
— Și doamna Harper a povestit cum a speriat-o Joe cu o petardă, și tu ai povestit despre Peter și Ucigașul Durerii…
— Așa-i, cum sunt eu vie!
— Și-apoi a fost o grămadă de vorbă despre cum căutau pe fundu’ fluviului după noi și despre înmormântarea de duminică; apoi tu și bătrâna doamnă Harper v-ați luat în brațe și-ați plâns, și ea a plecat.
— Întocmai așa s-a întâmplat! Întocmai așa, pe cât de sigur șed eu în locul ăsta. Tom, nici dacă ai fi văzut n-ai fi putut povesti mai potrivit! Și-apoi ce? Spune mai departe, Tom!
— Pe urmă mi s-a părut că te rugai pentru mine — și te vedeam și auzeam fiecare vorbă. Și te-ai culcat, și mie mi-a părut așa de rău, că m-am apucat și-am scris pe o bucată de scoarță de platan: „Nu suntem morți — suntem doar plecați să fim pirați” și-am pus-o pe masă, lângă lumânare; și-apoi arătai așa de bună, culcată acolo și dormind, că mi s-a părut că m-am dus, m-am aplecat și te-am sărutat pe buze.
— Ai făcut asta, Tom, ai făcut-o? Îți iert totul pentru asta!
Și îl strânse într-o îmbrățișare zdrobitoare, care îl făcu să se simtă cel mai vinovat dintre ticăloși.
— A fost foarte drăguț, chiar dacă n-a fost decât un… vis, spuse Sid pentru sine, destul cât să fie auzit.
— Taci, Sid! Omul face în vis întocmai ce-ar face dacă ar fi treaz. Uite un măr mare Milum, pe care l-am păstrat pentru tine, Tom, dacă aveai să mai fii găsit vreodată — acum du-te la școală. Îi mulțumesc bunului Dumnezeu și Tată al nostru, al tuturor, că te-am căpătat înapoi; El e îndelung răbdător și milostiv cu cei care cred în El și-I păzesc cuvântul, deși Dumnezeu știe că eu nu sunt vrednică; dar, dacă numai cei vrednici ar primi binecuvântările Lui și mâna Lui ca să-i ajute peste locurile grele, puțini ar mai zâmbi aici ori ar mai intra vreodată în odihna Lui când vine noaptea cea lungă. Duceți-vă, Sid, Mary, Tom — luați-vă de-aici — destul m-ați împiedicat.
Copiii plecară la școală, iar bătrâna să o viziteze pe doamna Harper și să-i învingă realismul cu visul minunat al lui Tom. Sid avea prea multă judecată ca să rostească gândul din mintea lui când ieși din casă. Iată-l: „Cam subțire — un vis așa lung și fără nicio greșeală!”
Ce erou devenise acum Tom! Nu sălta și nu țopăia, ci mergea cu o fală demnă, cum se cuvenea unui pirat care simțea că ochii lumii erau asupra lui. Și chiar erau; încerca să pară că nu vede privirile și nu aude vorbele în timp ce trecea, dar ele îi erau hrană și băutură. Băieții mai mici se îmbulzeau pe urmele lui, mândri să fie văzuți cu el și îngăduiți de el, de parcă ar fi fost toboșarul din fruntea unei parade ori elefantul care aducea o menajerie în orășel. Băieții de seama lui se prefăceau că nici nu știau că fusese plecat; totuși îi mistuia invidia. Ar fi dat orice ca să aibă pielea lui oacheșă, arsă de soare, și celebritatea lui sclipitoare; iar Tom nu s-ar fi despărțit de niciuna nici în schimbul unui circ.
La școală, copiii le dădură atâta însemnătate lui Tom și lui Joe și le revărsară din ochi o admirație atât de elocventă, încât cei doi eroi nu întârziară să devină nesuferit de „înfumurați”. Începură să-și povestească aventurile ascultătorilor flămânzi — dar numai începură; cu închipuiri ca ale lor, care să furnizeze materialul, lucrul acesta nu era sortit să aibă sfârșit. Iar în cele din urmă, când își scoaseră pipele și umblară trăgând liniștiți fum, atinseră chiar culmea gloriei.
Tom hotărî că acum putea să nu mai depindă de Becky Thatcher. Gloria îi era de ajuns. Avea să trăiască pentru glorie. Acum, că ajunsese vestit, poate că ea avea să dorească să „se împace”. Păi, n-avea decât — avea să vadă că și el putea fi la fel de nepăsător ca alte persoane. Curând ea sosi. Tom se prefăcu că n-o vede. Se îndepărtă, se alătură unui grup de băieți și fete și începu să vorbească. Observă curând că ea alerga veselă încoace și încolo, cu fața îmbujorată și cu ochii jucăuși, prefăcându-se prinsă cu fugărirea colegilor și țipând de râs când prindea pe cineva; dar băgă de seamă că își făcea mereu capturile în apropierea lui și că, în asemenea clipe, părea să arunce și o privire cu înțeles în direcția lui. Asta îi măguli toată vanitatea răutăcioasă; și astfel, în loc să-l câștige, nu făcu decât să-l „umfle” și mai mult și să-l facă și mai grijuliu să nu trădeze că știa că ea era pe acolo. Curând fata renunță la joacă și începu să umble nehotărâtă, suspinând o dată ori de două ori și aruncând priviri furișe și pline de dor spre Tom. Apoi observă că acum Tom vorbea mai ales cu Amy Lawrence. Simți o înțepătură ascuțită și se tulbură, neliniștită, numaidecât. Încercă să plece, dar picioarele îi erau trădătoare și o duseră, dimpotrivă, spre grup. Îi spuse unei fete aflate aproape lângă cotul lui Tom, cu o vioiciune prefăcută:
— Ia te uită, Mary Austin! Fată rea ce ești, de ce n-ai venit la școala de duminică?
— Am venit — nu m-ai văzut?
— Păi, nu! Ai venit? Unde ai stat?
— Eram în clasa domnișoarei Peters, unde merg mereu. Eu te-am văzut.
— M-ai văzut? Ciudat că eu nu te-am văzut. Voiam să-ți spun despre picnic.
— O, ce frumos! Cine-l dă?
— Mama o să mă lase să dau unul.
— O, minunat! Sper că o să mă lase să vin și eu.
— Păi, o să te lase. Picnicul e al meu. O să lase să vină pe oricine vreau eu, și eu te vreau.
— Ce drăguț! Când o să fie?
— Mai încolo. Poate pe la vacanță.
— O, ce-o să ne mai distrăm! O să-i chemi pe toți băieții și fetele?
— Da, pe toți cei care-mi sunt prieteni — ori vor să-mi fie.
Și îi aruncă lui Tom o privire nespus de furișă; dar el îi vorbea mai departe lui Amy Lawrence despre furtuna cumplită de pe insulă și despre cum fulgerul făcuse marele platan „bucățele”, în timp ce el „stătea la mai puțin de trei picioare de el”.
— O, pot să vin și eu? spuse Grace Miller.
— Da.
— Și eu? spuse Sally Rogers.
— Da.
— Și eu? spuse Susy Harper. Și Joe?
— Da.
Și tot așa, cu bătăi vesele din palme, până ce toți din grup, în afară de Tom și de Amy, ceruseră să fie invitați. Atunci Tom se întoarse nepăsător, vorbind mai departe, și o luă pe Amy cu el. Buzele lui Becky tremurară și ochii i se umplură de lacrimi; ascunse aceste semne sub o veselie silită și continuă să sporovăiască, dar acum picnicul își pierduse viața, și toate celelalte la fel; plecă de îndată ce putu, se ascunse și avu parte de ceea ce femeile numesc „un plâns zdravăn”. Apoi șezu posomorâtă, cu mândria rănită, până sună clopoțelul. Acum se scutură de amorțeală, cu o licărire răzbunătoare în ochi, își scutură cozile împletite și spuse că ea știa ce avea de făcut.
În recreație, Tom își continuă flirtul cu Amy, jubilând de mulțumire de sine. Și umbla mereu încoace și încolo ca s-o găsească pe Becky și s-o sfâșie cu spectacolul. În cele din urmă o zări, dar coloana lui de mercur coborî deodată. Ea ședea la largul ei pe o băncuță din dosul școlii, uitându-se într-o carte cu poze împreună cu Alfred Temple — și erau atât de absorbiți, cu capetele atât de apropiate deasupra cărții, încât păreau să nu știe de nimic altceva pe lume. Gelozia îi curgea prin vine lui Tom ca focul. Începu să se urască fiindcă aruncase prilejul de împăcare pe care i-l oferise Becky. Se făcu prost și își spuse toate vorbele grele la care se putu gândi. Îi venea să plângă de ciudă. Amy sporovăia fericită în timp ce mergeau, căci inima ei cânta, dar limba lui Tom își pierduse funcția. Nu auzea ce spunea Amy și, ori de câte ori ea se oprea așteptând un răspuns, el nu putea decât să îngaime o încuviințare stângace, tot atât de des nepotrivită pe cât de potrivită. Se tot întorcea în dosul școlii, iar și iar, ca să-și ardă ochii cu priveliștea urâtă de acolo. Nu se putea opri. Și îl scotea din minți să vadă — cum credea el că vede — că Becky Thatcher nu bănuia măcar o dată că el mai era printre cei vii. Dar ea îl vedea, totuși; și știa și că își câștiga bătălia și se bucura să-l vadă suferind cum suferise ea.
Sporovăiala fericită a lui Amy deveni de nesuportat. Tom făcu aluzie la treburi de care trebuia să se ocupe; treburi care trebuiau făcute; iar timpul zbura. Dar degeaba — fata ciripea mai departe. Tom se gândi: „Of, lua-o-ar naiba, n-am să mai scap niciodată de ea?” În cele din urmă trebuia să se ducă la treburile acelea — și ea îi spuse, cu nevinovăție, că avea să fie „pe-aproape” când se termina școala. El se grăbi să plece, urând-o pentru asta.
„Oricare alt băiat! se gândi Tom, scrâșnind din dinți. Oricare băiat din tot orășelu’, da’ nu filfizonu’ ăla din Saint Louis, care crede că-i așa frumos îmbrăcat și că-i aristocrat! Bine, domnule, te-am bătut în prima zi când ai văzut orășelu’ ăsta și-am să te bat iar! Așteaptă numai să te prind afară! M-apuc și…”
Și făcu toate mișcările de a bate un băiat închipuit — lovea cu pumnii aerul, dădea cu picioarele și înfigea degetele în ochi.
— Așa faci, ai? Strigi că-i destul, ai? Na, să-ți fie învățătură!
Și astfel bătaia închipuită se încheie spre mulțumirea lui.
La prânz, Tom fugi acasă. Cugetul lui nu mai putea îndura fericirea recunoscătoare a lui Amy, iar gelozia nu mai putea răbda celălalt chin. Becky își reluă cercetarea pozelor cu Alfred; dar, pe măsură ce minutele se târau și Tom nu venea să sufere, triumful ei începu să se întunece și își pierdu interesul; urmară seriozitatea și gândurile rătăcite, apoi melancolia; de două ori ori de trei ori își ascuți auzul la un pas, dar era o speranță falsă; Tom nu venea. În cele din urmă deveni cu totul nenorocită și își dori să nu fi mers atât de departe. Când bietul Alfred, văzând că o pierdea fără să știe cum, continua să exclame: „O, uite una frumoasă! Uită-te la asta!”, ea își pierdu până la urmă răbdarea și spuse: „Nu mă mai sâcâi! Nu-mi pasă de ele!”; izbucni în lacrimi, se ridică și plecă.
Alfred veni lângă ea și voia să încerce s-o mângâie, dar ea spuse:
— Du-te și lasă-mă în pace, nu poți? Te urăsc!
Atunci băiatul se opri, întrebându-se ce putuse să facă — ea doar spusese că avea să privească poze în toată pauza de prânz —, iar ea merse mai departe, plângând. Apoi Alfred intră, pe gânduri, în școala pustie. Era umilit și supărat. Ghici ușor adevărul — fata se folosise de el doar ca să-și verse ciuda asupra lui Tom Sawyer. Gândul acesta nu-l făcu nicidecum să-l urască pe Tom mai puțin. Își dorea o cale de a-l băga pe băiatul acela în bucluc fără prea multă primejdie pentru sine. Cartea de ortografie a lui Tom îi căzu sub ochi. Iată prilejul lui. O deschise cu recunoștință la lecția de după-amiază și vărsă cerneală pe pagină.
Becky, care în clipa aceea se uita pe o fereastră din spatele lui, văzu fapta și merse mai departe fără să se arate. Porni acum spre casă, cu gând să-l găsească pe Tom și să-i spună; Tom avea să-i fie recunoscător și necazurile lor aveau să se vindece. Dar înainte să ajungă la jumătatea drumului se răzgândise. Amintirea felului în care o tratase Tom când vorbea despre picnic se întoarse arzătoare și o umplu de rușine. Hotărî să-l lase să ia bătaie pentru cartea de ortografie stricată și, pe deasupra, să-l urască de-a pururi.