Îndoieli de lămurit — Tinerii detectivi
Aventura zilei îi chinui cumplit visele lui Tom în noaptea aceea. De patru ori puse mâna pe comoara cea bogată și de patru ori i se mistui printre degete, prefăcându-se în nimic, când somnul îl părăsea și trezia îi aducea înapoi realitatea aspră a nenorocului său. Stând întins în zori și amintindu-și întâmplările marii sale aventuri, băgă de seamă că păreau ciudat de șterse și de îndepărtate — oarecum ca și când s-ar fi petrecut în altă lume ori într-o vreme demult apusă. Atunci îi veni gândul că însăși marea aventură trebuia să fie un vis! Era un argument foarte puternic în sprijinul acestei idei — și anume că grămada de monede pe care o văzuse era prea mare ca să fie adevărată. Până atunci nu văzuse niciodată nici măcar cincizeci de dolari la un loc și, ca toți băieții de vârsta și de condiția lui, își închipuia că toate pomenirile de „sute” și „mii” erau numai înflorituri ale vorbirii și că asemenea sume nu existau cu adevărat pe lume. Nici măcar o clipă nu se gândise că o sumă atât de mare ca o sută de dolari s-ar putea afla, în bani adevărați, la cineva. Dacă i s-ar fi cercetat închipuirile despre comori ascunse, s-ar fi descoperit că erau alcătuite dintr-un pumn de monede adevărate de zece cenți și un bușel de dolari nelămuriți, splendizi și cu neputință de apucat.
Dar, pe măsură ce le tot frământa în minte, întâmplările aventurii lui căpătau vădit contur și limpezime, așa că în curând se pomeni înclinând spre părerea că, la urma urmei, poate nu fusese un vis. Îndoiala aceasta trebuia alungată. Avea să înghită în grabă micul dejun și să se ducă să-l caute pe Huck.
Huck ședea pe copastia unei bărci cu fundul plat, bălăcindu-și fără chef picioarele în apă, cu o înfățișare foarte melancolică. Tom hotărî să-l lase pe Huck să aducă vorba despre cele întâmplate. Dacă n-o făcea, atunci avea să fie dovedit că aventura fusese numai un vis.
— Bună, Huck!
— Bună și ție.
O clipă de tăcere.
— Tom, dacă lăsam uneltele alea afurisite la copacul uscat, am fi pus mâna pe bani. Vai, ce grozăvie!
— Atunci nu-i un vis, nu-i un vis! Parcă aproape că mi-aș dori să fie. Al naibii să fiu dacă nu, Huck.
— Ce nu-i un vis?
— A, treaba de ieri. Aproape că începusem să cred că-i vis.
— Vis! Dacă nu se rupea scara aia, ai fi văzut tu cât era de vis! Am avut destule vise toată noaptea — cu dracul ăla de spaniol cu petic pe ochi, care se lua după mine în toate — putrezi-i-ar oasele!
— Nu, nu să-i putrezească oasele. Să-l _găsim_! Să dăm de urma banilor!
— Tom, n-o să-l găsim niciodată. Un om n-are decât un singur prilej să pună mâna pe o grămadă ca aia — și pe ăla l-am pierdut. Oricum, m-ar apuca tare tremuratul dacă l-aș vedea.
— Păi, și pe mine; da’ tot aș vrea să-l văd — și să-l urmăresc — până la Numărul Doi al lui.
— Numărul Doi — da, asta e. M-am gândit la asta. Da’ nu pot să înțeleg nimic. Tu ce crezi că-i?
— Nu știu. E prea încâlcit. Ascultă, Huck — poate-i numărul unei case!
— Grozav!... Nu, Tom, nu-i asta. Dacă-i, nu-i în târgușorul ăsta prăpădit. Aici nu sunt numere.
— Păi, așa e. Lasă-mă să mă gândesc o clipă. Uite — e numărul unei camere — de la un han, înțelegi!
— A, asta-i! Nu-s decât două hanuri. Aflăm repede.
— Tu stai aici, Huck, până mă întorc.
Tom plecă numaidecât. Nu ținea să fie văzut cu Huck în locurile publice. Lipsi o jumătate de ceas. Află că la hanul cel mai bun camera numărul 2 era ocupată de mult de un avocat tânăr și că acesta stătea încă acolo. La hanul mai puțin arătos, numărul 2 era un mister. Băiatul hangiului spunea că era mereu încuiată și că nu văzuse pe nimeni intrând sau ieșind decât noaptea; nu știa vreo pricină anume pentru această stare de lucruri; fusese puțin curios, dar nu prea tare; scosese din mister tot ce se putea, distrându-se cu gândul că odaia era „bântuită”; observase că în noaptea trecută fusese lumină înăuntru.
— Asta am aflat, Huck. Cred că-i chiar numărul 2 pe care-l căutăm noi.
— Cred că-i, Tom. Și-acum ce-ai să faci?
— Lasă-mă să mă gândesc.
Tom se gândi mult. Apoi spuse:
— Îți spun eu. Ușa din spate de la numărul 2 dă în ulicioara aia îngustă dintre han și prăpăditul ăla de magazin din cărămidă. Acum tu pune mâna pe toate cheile de uși pe care le găsești, iar eu le șterpelesc pe toate ale mătușii, și în prima noapte întunecoasă ne ducem acolo și le încercăm. Și fii cu ochii pe Joe Indianul, fiindcă a spus că are să mai vină o dată în orășel ca să iscodească un prilej de răzbunare. Dacă-l vezi, ia-te după el; și, dacă nu se duce la numărul 2, înseamnă că nu-i locul pe care-l căutăm.
— Doamne, nu vreau să mă iau după el singur!
— Păi, sigur o să fie noapte. Poate nici nu te vede — și, dacă te vede, poate nici nu bănuiește nimic.
— Păi, dacă-i destul de întuneric, cred că am să-l urmăresc. Nu știu — nu știu. Am să încerc.
— Îți spun eu că-l urmăresc dacă-i întuneric, Huck. Păi, poate a aflat că nu poate să se răzbune și se duce drept după bani.
— Așa e, Tom, așa e. Am să-l urmăresc; am să-l urmăresc, zău așa!
— Așa mai _zic_ și eu! Să nu te lași niciodată, Huck, și nici eu n-am să mă las.