O nouă rânduială — Bietul Huck — Se plănuiesc noi aventuri
Cititorul poate fi încredințat că norocul neașteptat al lui Tom și Huck stârni mare vâlvă în sărăcăciosul târg St. Petersburg. O sumă atât de uriașă, toată în bani peșin, părea aproape de necrezut. Se vorbi despre ea, lumea se desfătă cu gândul la ea, fu ridicată în slăvi, până când mintea multor cetățeni începu să se clatine sub apăsarea acestei tulburări nesănătoase. Fiecare casă „bântuită” din St. Petersburg și din satele învecinate fu disecată scândură cu scândură, iar temeliile îi fură săpate și răscolite în căutare de comori ascunse — și asta de oameni mari, nu de băieți — unii dintre ei oameni chiar foarte serioși și lipsiți de romantism. Oriunde apăreau Tom și Huck, li se făcea curte, erau admirați, lumea se holba la ei. Băieții nu-și puteau aminti ca vorbele lor să fi avut vreo greutate înainte; dar acum spusele le erau prețuite și repetate; tot ce făceau părea să fie socotit, într-un fel sau altul, vrednic de luare-aminte; își pierduseră, pesemne, putința de a face și de a spune lucruri de rând; mai mult, trecutul le fu scormonit și se descoperi că purta semnele unei originalități izbitoare. Ziarul târgului publică schițe biografice ale băieților.
Văduva Douglas puse banii lui Huck la dobândă de șase la sută, iar judecătorul Thatcher făcu la fel cu banii lui Tom, la rugămintea mătușii Polly. Acum fiecare băiat avea un venit de-a dreptul nemaipomenit — câte un dolar pentru fiecare zi de lucru din an și pentru jumătate dintre duminici. Era tocmai cât primea pastorul — nu, era cât i se făgăduia — de obicei nu izbutea să-i încaseze. Un dolar și un sfert pe săptămână ajungeau, în vremurile acelea vechi și simple, să hrănești un băiat, să-i dai adăpost și să-l trimiți la școală — și să-l îmbraci și să-l speli, la urma urmei.
Judecătorul Thatcher își făcuse o părere foarte înaltă despre Tom. Spunea că un băiat de rând n-ar fi izbutit niciodată să-i scoată fiica din peșteră. Când Becky îi povesti tatălui ei, în cea mai mare taină, cum luase Tom bătaia în locul ei la școală, judecătorul fu vădit mișcat; și când ea ceru îndurare pentru minciuna uriașă pe care o spusese Tom ca să mute bătaia de pe umerii ei pe ai lui, judecătorul izbucni măreț, spunând că era o minciună nobilă, generoasă, mărinimoasă — o minciună vrednică să-și țină capul sus și să străbată istoria, piept la piept cu lăudatul Adevăr al lui George Washington despre toporișcă! Lui Becky i se păru că tatăl ei nu arătase niciodată atât de înalt și de minunat ca atunci când umbla prin odaie, bătea din picior și spunea aceste lucruri. Se duse drept la Tom și-i povesti.
Judecătorul Thatcher nădăjduia să-l vadă într-o zi pe Tom un mare avocat sau un mare ostaș. Spunea că avea de gând să se îngrijească de primirea lui Tom la Academia Militară Națională, iar apoi de pregătirea lui la cea mai bună școală de drept din țară, ca să fie gata pentru oricare dintre cele două cariere sau pentru amândouă.
Averea lui Huck Finn și faptul că se afla acum sub ocrotirea văduvei Douglas îl introduseră în societate — nu, îl târâră în ea, îl azvârliră în ea — și suferințele lui erau aproape mai mari decât putea îndura. Servitorii văduvei îl țineau curat și îngrijit, pieptănat și periat, și în fiecare seară îl culcau în cearșafuri neprietenoase, care n-aveau nici măcar o pată mică ori o urmă de murdărie pe care s-o poată strânge la piept și s-o simtă prietenă. Trebuia să mănânce cu cuțitul și furculița; trebuia să folosească șervet, ceașcă și farfurie; trebuia să-și învețe lecțiile, trebuia să meargă la biserică; trebuia să vorbească atât de cuviincios, încât vorbele îi ajunseseră fără gust în gură; oriîncotro se întorcea, zăbrelele și cătușele civilizației îl închideau și-l legau de mâini și de picioare.
Își îndură vitejește chinurile trei săptămâni, apoi, într-o bună zi, se constată că dispăruse. Vreme de patruzeci și opt de ore, văduva îl căută pretutindeni, foarte tulburată. Lumea era adânc îngrijorată; îl căutară în sus și-n jos, răscoliră fundul fluviului ca să-i găsească trupul. Devreme, în a treia dimineață, Tom Sawyer avu înțelepciunea să se ducă să scotocească printre niște butoaie mari, vechi și goale, din spatele abatorului părăsit, și într-unul din ele îl găsi pe fugar. Huck dormise acolo; tocmai mâncase de dimineață câteva resturi de hrană furate și acum stătea întins în voie, cu pipa lui. Era neîngrijit, nepieptănat și îmbrăcat în aceeași veche ruină de zdrențe care-l făcuse pitoresc în zilele când era liber și fericit. Tom îl scoase de acolo, îi spuse ce necaz pricinuise și-l îndemnă să se ducă acasă. Fața lui Huck își pierdu mulțumirea liniștită și căpătă o înfățișare tristă. El spuse:
— Nu mai vorbi de asta, Tom. Am încercat și nu merge; nu merge, Tom. Nu-i de mine; nu-s obișnuit. Văduva e bună cu mine și-mi e prietenă; da’ nu pot să sufăr obiceiurile alea. Mă pune să mă scol la aceeași oră în fiecare dimineață; mă pune să mă spăl, mă piaptănă de mă ia naiba; nu mă lasă să dorm în șopron; trebuie să port hainele alea afurisite care mă înăbușă, Tom; parcă nu trece deloc aerul prin ele, nu știu cum; și-s așa de scârbos de frumoase, că nu pot să șed, nici să mă întind, nici să mă tăvălesc nicăieri; n-am mai lunecat pe-o ușă de pivniță de — ei, parcă de ani de zile; trebuie să mă duc la biserică și să asud și să tot asud — urăsc predicile alea păcătoase! Nu pot să prind o muscă acolo, nu pot să mestec tutun. Trebuie să port pantofi toată duminica. Văduva mănâncă la clopoțel; se culcă la clopoțel; se scoală la clopoțel — toate-s așa de groaznic de regulate, că omul nu poate să le sufere.
— Păi, toată lumea face așa, Huck.
— Tom, n-are a face. Eu nu-s toată lumea, și nu pot să sufăr. E groaznic să fii legat așa. Și hrana vine prea ușor — nu mă mai interesează mâncarea, în felul ăsta. Trebuie să cer voie să mă duc la pescuit; trebuie să cer voie să mă duc la scăldat — să mă ia naiba dacă nu trebuie să cer voie pentru orice. Ei, ajunsesem să vorbesc atât de frumos, că nu mai aveam nicio mulțumire — trebuia să mă duc în pod și să trag câte-o porție de înjurături în fiecare zi, ca să-mi mai simt un gust în gură, altfel aș fi murit, Tom. Văduva nu mă lăsa să fumez; nu mă lăsa să strig, nu mă lăsa să casc, nici să mă întind, nici să mă scarpin, în fața lumii —
Apoi, cu o izbucnire deosebită de ciudă și obidă:
— Și, arz-o focul, se ruga tot timpul! N-am mai văzut asemenea femeie! Trebuia s-o șterg, Tom — n-aveam încotro. Și, pe deasupra, școala aia o să se deschidă, și-ar fi trebuit să mă duc — ei, asta n-aș fi suferit-o, Tom. Ia ascultă, Tom, să fii bogat nu-i cum se laudă lumea. E numai grijă și iar grijă, și sudoare și iar sudoare, și să-ți dorești tot timpul să fii mort. Acum, hainele astea-mi sunt bune și butoiul ăsta-mi e bun, și n-o să mă mai lepăd niciodată de ele. Tom, n-aș fi dat de toate necazurile astea dacă n-ar fi fost banii; acum ia tu partea mea împreună cu a ta și dă-mi din când în când câte-o monedă de zece cenți — nu prea des, fiindcă pe mine nu mă interesează un lucru dacă nu-i destul de greu de căpătat — și du-te și roag-o pe văduvă să mă lase în pace.
— A, Huck, știi că nu pot face asta. Nu-i drept; și, pe deasupra, dacă mai încerci numai puțin, o să ajungă să-ți placă.
— Să-mi placă! Da — cum mi-ar plăcea o sobă încinsă dacă aș ședea pe ea destul. Nu, Tom, eu nu vreau să fiu bogat și nu vreau să stau în casele alea afurisite care te înăbușă. Mie-mi plac pădurea și fluviul și butoaiele, și de ele o să mă țin. Lua-le-ar naiba pe toate! Tocmai acum, când aveam puști și-o peșteră și toate pregătite să ne-apucăm de tâlhărie, trebuia să vină prostia asta afurisită și să strice tot!
Tom își văzu prilejul —
— Ia ascultă, Huck, pe mine bogăția n-o să mă oprească să mă fac tâlhar.
— Nu! A, să fie într-un ceas bun; chiar vorbești serios de tot, Tom?
— La fel de serios cum stau aici. Da’ Huck, nu te putem primi în bandă dacă nu ești respectabil, înțelegi.
Bucuria lui Huck se stinse.
— Nu mă puteți primi, Tom? Nu m-ați lăsat să fiu pirat?
— Ba da, da’ asta-i altceva. Un tâlhar e mai de neam decât un pirat — de obicei. În cele mai multe țări sunt nobili tare mari — duci și de-ăștia.
— Acum, Tom, n-ai fost tu mereu prieten cu mine? N-o să mă lași pe dinafară, ai, Tom? N-o să faci asta, nu-i așa, Tom?
— Huck, n-aș vrea, și nici nu vreau — da’ ce-ar spune lumea? Păi, ar spune: «Hm! Banda lui Tom Sawyer! Cam prăpădiți oameni are în ea!» La tine s-ar gândi, Huck. Ție nu ți-ar plăcea, și nici mie.
Huck tăcu o vreme, purtând o luptă în mintea lui. În cele din urmă spuse:
— Ei, mă întorc la văduvă o lună, și mă pun pe treabă și văd dacă pot ajunge să sufăr, dacă mă lași să intru în bandă, Tom.
— Bine, Huck, e grozav! Hai, prietene, și-o s-o rog pe văduvă să te mai slăbească puțin, Huck.
— O faci, Tom — zău c-o faci? Asta-i bine. Dacă mă mai slăbește cu câteva din lucrurile cele mai grele, o să fumez pe ascuns și-o să înjur pe ascuns, și-o să răzbat ori o să crăp. Când ai să faci banda și ne-apucăm de tâlhărie?
— A, numaidecât. Îi strângem pe băieți și facem inițierea poate chiar în seara asta.
— Facem ce?
— Facem inițierea.
— Ce-i aia?
— Adică jurăm să ne ținem unul de altul și să nu spunem niciodată tainele bandei, chiar dacă ne-ar tăia în bucățele, și să omorâm pe oricine face rău unuia din bandă, cu toată familia lui.
— Asta-i frumos — tare frumos, Tom, îți spun eu.
— Păi, mai încape vorbă. Și toate jurămintele astea trebuie făcute la miezul nopții, în locul cel mai pustiu și mai înfricoșător pe care-l poți găsi — o casă bântuită e cea mai bună, da’ acum sunt toate desfăcute.
— Ei, miezul nopții tot e bun, Tom.
— Da, așa e. Și trebuie să juri pe un sicriu și să semnezi cu sânge.
— Ei, asta mai zic și eu! Păi, e de-un milion de ori mai strașnic decât să fii pirat. O să stau la văduvă până putrezesc, Tom; și dacă ajung un tâlhar strașnic de tot și vorbește toată lumea despre mine, socot c-o să fie mândră că m-a tras de-afară din ploaie.
Încheiere
Astfel se încheie această cronică. Fiind numai și numai povestea unui băiat, trebuie să se oprească aici; povestea n-ar putea merge mult mai departe fără să ajungă povestea unui bărbat. Când scrii un roman despre oameni mari, știi exact unde să te oprești — adică la o căsătorie; dar când scrii despre cei mici, trebuie să te oprești unde poți mai bine.
Cele mai multe dintre personajele care joacă în această carte trăiesc încă și sunt înstărite și fericite. Într-o zi poate că va merita să reluăm povestea celor mai tineri și să vedem ce fel de bărbați și de femei au ajuns; de aceea, cel mai înțelept va fi să nu dezvăluim deocamdată nimic din acea parte a vieții lor.