Acrobații ale minții — La școala de duminică — Directorul — „Datul în spectacol” — Tom, în centrul admirației
Soarele răsări peste o lume liniștită și își revărsă razele asupra pașnicului orășel ca o binecuvântare. După micul dejun, mătușa Polly ținu slujba familiei: începu cu o rugăciune clădită din temelii în șiruri trainice de citate din Scriptură, legate cu un mortar subțire de originalitate; iar din vârful ei rosti, ca de pe Sinai, un capitol sumbru din Legea lui Moise.
Apoi Tom își încinse mijlocul, ca să zicem așa, și se puse să-și „învețe versetele”. Sid își învățase lecția cu zile înainte. Tom își adună toate puterile ca să țină minte cinci versete și alese o parte din Predica de pe Munte, fiindcă nu găsea versete mai scurte. După o jumătate de ceas, avea o idee generală, vagă, despre lecție, dar atât: mintea lui străbătea întregul câmp al gândirii omenești, iar mâinile erau ocupate cu distracții care îl abăteau de la treabă. Mary îi luă cartea ca să-l asculte, și el încercă să-și găsească drumul prin ceață:
— Fericiți cei… ă… ă…
— Săraci…
— Da, săraci; fericiți cei săraci… ă… ă…
— Cu duhul…
— Cu duhul; fericiți cei săraci cu duhul, căci… căci…
— A lor…
— Căci a lor. Fericiți cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăția cerurilor. Fericiți cei ce plâng, căci ei… ei…
— Vo…
— Căci ei… ă…
— V, O…
— Căci ei V, O… Ei, nu știu cum e!
— Vor!
— A, vor! Căci ei vor… căci ei vor… ă… ă… vor plânge… ă… ă… fericiți cei ce vor… cei ce… ă… cei ce vor plânge, căci ei vor… ă… vor ce? De ce nu-mi spui, Mary? De ce vrei să fii așa rea?
— Of, Tom, biet căpățânos, nu te necăjesc. N-aș face eu asta. Trebuie să te duci să mai înveți o dată. Nu te descuraja, Tom, ai să izbutești; și dacă izbutești, îți dau ceva tare frumos. Hai, fii băiat cuminte.
— Bine! Ce anume, Mary? Spune-mi ce anume.
— Lasă, Tom. Știi că, dacă eu spun că-i frumos, atunci e frumos.
— Sigur că așa e, Mary. Bine, mai încerc o dată.
Și chiar „mai încercă o dată”; sub îndoita apăsare a curiozității și a câștigului făgăduit, se apucă de treabă cu atâta avânt, încât dobândi un succes strălucit. Mary îi dădu un briceag „Barlow” nou-nouț, în valoare de doisprezece cenți și jumătate; convulsia de încântare care îi străbătu făptura îl zgudui din temelii. Ce-i drept, briceagul nu tăia nimic, dar era un Barlow „adevărat”, și în asta se ascundea o măreție de neînchipuit — deși de unde le venise vreodată băieților din Vest ideea că o asemenea armă ar putea fi falsificată spre paguba ei rămâne o taină impunătoare și poate că va rămâne întotdeauna. Tom izbuti să cresteze dulapul cu el și tocmai se pregătea să înceapă și cu comoda, când fu chemat să se îmbrace pentru școala de duminică.
Mary îi dădu un lighean de tablă cu apă și o bucată de săpun. El ieși pe ușă și puse ligheanul pe o băncuță de afară; apoi muiă săpunul în apă și-l lăsă jos; își suflecă mânecile; vărsă apa pe pământ, cu binișorul; după care intră în bucătărie și începu să-și șteargă fața conștiincios cu prosopul din spatele ușii. Dar Mary îi luă prosopul și spuse:
— Nu ți-e rușine, Tom? Nu trebuie să fii așa rău. Apa n-o să-ți facă nimic.
Tom fu puțin descumpănit. Ligheanul se umplu din nou; de data asta, el stătu o vreme deasupra lui, adunându-și hotărârea; trase adânc aer în piept și începu. Când intră apoi în bucătărie, cu amândoi ochii închiși și pipăind cu mâinile după prosop, de pe fața lui picura o mărturie onorabilă de apă și clăbuci. Dar, când ieși de sub prosop, tot nu era mulțumitor: teritoriul curat se oprea la bărbie și la fălci, ca o mască; mai jos și dincolo de această linie se întindea o suprafață întunecată de pământ neudat, coborând în față și înconjurându-i gâtul prin spate. Mary îl luă în primire, și când isprăvi cu el, era om și frate, fără deosebire de culoare; părul ud îi era periat frumos, iar buclele scurte orânduite într-un ansamblu drăgălaș și simetric. (Pe ascuns, își netezi buclele cu trudă și greutate și își lipi părul de cap; socotea buclele femeiești, și ale lui îi umpleau viața de amărăciune.) Apoi Mary îi scoase un rând de haine pe care, de doi ani, nu le purta decât duminica — le spuneau pur și simplu „celelalte haine”; de aici știm și cât de mare îi era garderoba. După ce se îmbrăcă, fata îl „puse la punct”: îi încheie până sub bărbie jacheta scurtă și îngrijită, îi răsfrânse gulerul uriaș al cămășii peste umeri, îl perie și îl încunună cu pălăria pestriță de paie. Arăta acum mult mai bine și nespus de stingher. Era chiar atât de stingher pe cât părea: hainele întregi și curățenia aveau ceva constrângător care îl sâcâia. Spera că Mary va uita de pantofi, dar speranța îi fu spulberată: ea îi unse temeinic cu seu, după obicei, și îi aduse. El își ieși din fire și spuse că tot timpul era silit să facă tot ce nu voia să facă. Dar Mary îi spuse, cu glas înduplecător:
— Te rog, Tom… fii băiat cuminte.
Așa că își încălță pantofii mârâind. Mary fu în curând gata, iar cei trei copii porniră spre școala de duminică — un loc pe care Tom îl ura din toată inima; lui Sid și lui Mary însă le plăcea.
Școala de duminică ținea de la nouă până la zece și jumătate; urma slujba bisericească. Doi dintre copii rămâneau întotdeauna la predică de bunăvoie, iar celălalt rămânea și el întotdeauna — din motive mai puternice. Băncile bisericii, cu spătare înalte și fără perne, puteau primi vreo trei sute de oameni; clădirea era mică și simplă, cu un fel de lădiță din scânduri de pin, ca cele din jurul copacilor, cocoțată deasupra drept clopotniță. La ușă, Tom rămase cu un pas în urmă și opri un tovarăș îmbrăcat de duminică:
— Ascultă, Billy, ai vreun bilet galben?
— Da.
— Ce vrei pe el?
— Ce-mi dai?
— O bucată de lemn-dulce și un cârlig de undiță.
— Ia să le văd.
Tom le arătă. Erau mulțumitoare, și bunurile își schimbară stăpânul. Apoi Tom dădu două bile albe de alabastru pe trei bilete roșii și cine știe ce fleac pe două albastre. Le aținu calea și altor băieți care soseau și mai cumpără încă zece ori cincisprezece minute bilete de felurite culori. Intră apoi în biserică, într-un roi de băieți și fete curați și gălăgioși, se duse la locul lui și începu să se certe cu primul băiat care îi căzu la îndemână. Învățătorul, un om serios, în vârstă, interveni; apoi se întoarse o clipă cu spatele, iar Tom trase de păr un băiat din banca vecină și se cufundă în carte când acela se întoarse; mai târziu înțepă alt băiat cu un ac, ca să-l audă zicând „Au!”, și primi o nouă mustrare de la învățător. Toată clasa lui Tom era de același soi: neastâmpărată, gălăgioasă și supărătoare. Când le veni rândul să-și spună lecțiile, niciunul nu-și știa versetele fără greș; trebuiau ajutați tot timpul. Totuși, se târâră până la capăt, și fiecare își primi răsplata: mici bilete albastre, fiecare cu un pasaj din Scriptură; un bilet albastru era plata pentru două versete recitate. Zece bilete albastre făceau cât unul roșu și puteau fi schimbate pe el; zece bilete roșii făceau cât unul galben; pentru zece bilete galbene, directorul îi dădea elevului o Biblie cu o legătură foarte simplă, în valoare de patruzeci de cenți în acele vremuri de trai ieftin. Câți dintre cititorii mei ar avea hărnicia și stăruința să învețe pe de rost două mii de versete, fie și pentru o Biblie ilustrată de Doré? Și totuși Mary dobândise două Biblii în acest chip — muncă răbdătoare de doi ani —, iar un băiat cu părinți germani câștigase patru ori cinci. Acela recitase odată trei mii de versete fără oprire; dar încordarea minții fusese prea mare și, din ziua aceea, rămăsese aproape idiot — o mare nenorocire pentru școală, fiindcă, la ocazii deosebite, în fața oaspeților, directorul îl scotea întotdeauna în față și-l punea, cum zicea Tom, „să ne-arate ce poate”. Numai elevii mai mari izbuteau să-și păstreze biletele și să stăruie în munca plicticoasă destul ca să capete o Biblie; de aceea, înmânarea unui asemenea premiu era un eveniment rar și însemnat; elevul biruitor era atât de măreț și atrăgea atâtea priviri în ziua aceea, încât în inima fiecărui școlar se aprindea pe loc o nouă ambiție, care ținea adesea două săptămâni. Se poate ca stomacul mintal al lui Tom să nu fi flămânzit niciodată cu adevărat după unul dintre aceste premii; fără îndoială însă, întreaga lui făptură tânjise zile în șir după gloria și strălucirea care veneau odată cu el.
La vremea cuvenită, directorul se ridică în fața amvonului, cu o carte de cântări închisă în mână și cu degetul arătător strecurat între file, și ceru atenție. Când un director de școală de duminică își ține obișnuita cuvântare, cartea de cântări din mână este tot atât de necesară ca inevitabila foaie de muzică din mâna cântărețului care vine în față pe estradă și cântă un solo la concert — deși pricina rămâne o taină: nici cartea, nici partitura nu sunt vreodată consultate de cel în suferință. Directorul acesta era o făptură subțirică de treizeci și cinci de ani, cu un cioc gălbui și păr scurt de aceeași culoare; purta un guler tare, ridicat, cu marginea de sus ajungându-i aproape la urechi și cu vârfurile ascuțite curbate înainte, în dreptul colțurilor gurii — un gard care îl silea să privească drept în față și să-și întoarcă tot trupul când trebuia să vadă într-o parte; bărbia îi era proptită într-o cravată desfăcută larg, tot atât de lată și de lungă ca o bancnotă, cu capetele franjurate; vârfurile ghetelor îi erau întoarse mult în sus, după moda zilei, ca tălpile unei sănii — un efect pe care tinerii îl obțineau cu trudă și răbdare, stând ceasuri întregi cu vârfurile picioarelor apăsate de un perete. Domnul Walters avea o înfățișare foarte serioasă și o inimă foarte sinceră și cinstită; venera atât de mult lucrurile și locurile sfinte și le despărțea atât de hotărât de treburile lumești, încât, fără să-și dea seama, glasul lui de la școala de duminică dobândise o intonație aparte, cu totul absentă în zilele de lucru. Începu cam așa:
— Acum, copii, vreau să stați cu toții cât puteți de drept și de frumos și să-mi dați toată atenția pentru un minut ori două. Așa, așa e bine. Așa trebuie să facă băiețeii și fetițele cuminți. Văd o fetiță care se uită pe fereastră — mi-e teamă că își închipuie că sunt undeva afară, poate într-un copac, ținându-le o cuvântare păsărelelor. (Chicoteli aprobatoare.) Vreau să vă spun cât de mult mă bucură să văd atâtea fețișoare luminoase și curate adunate într-un asemenea loc, învățând să facă bine și să fie bune.
Și așa mai departe, și tot așa. Nu e nevoie să așternem și restul cuvântării. Era după un tipar care nu se schimbă; prin urmare, ne este tuturor cunoscută.
Ultima treime a cuvântării fu tulburată de reluarea bătăilor și a altor distracții între unii dintre băieții răi, precum și de foieli și șoapte care se răspândiră în lung și în lat, spălând până și poalele unor stânci singuratice și neclintite, ca Sid și Mary. Dar toate sunetele încetară deodată când glasul domnului Walters se stinse, iar încheierea cuvântării fu primită cu o izbucnire de recunoștință tăcută.
O bună parte din șoapte fusese stârnită de un eveniment mai mult sau mai puțin rar: sosirea unor oaspeți. Erau avocatul Thatcher, însoțit de un om foarte bătrân și neputincios; un domn arătos, corpolent, de vârstă mijlocie, cu părul cărunt ca fierul; și o doamnă demnă, fără îndoială soția acestuia din urmă. Doamna ducea de mână un copil. Tom fusese neastâmpărat, plin de iritare și nemulțumire; îl mustra și cugetul — nu putea întâlni ochii lui Amy Lawrence, nu-i putea îndura privirea iubitoare. Dar când o văzu pe micuța nou-venită, sufletul îi luă foc de fericire într-o clipă. În clipa următoare „se dădea în spectacol” din răsputeri — pocnea băieți, îi trăgea de păr, se strâmba —, într-un cuvânt, folosea toate meșteșugurile care păreau în stare să farmece o fată și să-i câștige aplauzele. Extazul lui avea o singură umbră: amintirea umilinței din grădina îngerului; dar această însemnare în nisip era repede ștearsă de valurile fericirii care o măturau acum.
Oaspeților li se dădu locul de cea mai mare cinste și, îndată ce domnul Walters își isprăvi cuvântarea, îi prezentă școlii. Domnul de vârstă mijlocie se dovedi a fi un personaj colosal — nimeni altul decât judecătorul comitatului —, de departe cea mai augustă făptură pe care o văzuseră vreodată acești copii; se întrebau din ce material o fi făcut; pe jumătate își doreau să-l audă răcnind și pe jumătate se temeau că ar putea s-o facă. Venea din Constantinople, de la douăsprezece mile depărtare — așadar călătorise și văzuse lumea; ochii aceștia priviseră chiar tribunalul comitatului, despre care se spunea că avea acoperiș de tablă. Respectul înfiorat stârnit de aceste gânduri era dovedit de liniștea impresionantă și de șirurile de ochi holbați. Acesta era marele judecător Thatcher, fratele avocatului lor. Jeff Thatcher merse numaidecât în față, ca să se arate apropiat de marele om și să fie invidiat de toată școala. Muzică ar fi fost pentru sufletul lui să audă șoaptele:
— Uită-te la el, Jim! Se duce acolo. Ia te uită! O să dea mâna cu el — chiar dă mâna cu el! Pe cinstea mea, nu ți-ar plăcea să fii Jeff?
Domnul Walters începu „să se dea în spectacol”, cu tot felul de agitații și îndeletniciri oficiale, dând ordine, pronunțând judecăți, slobozind îndrumări aici, acolo și pretutindeni unde găsea o țintă. Bibliotecarul „se dădea în spectacol”: alerga încoace și încolo cu brațele pline de cărți, făcând din belșug zarva și tărăboiul în care se desfată o autoritate de mărimea unei insecte. Tinerele învățătoare „se dădeau în spectacol”: se aplecau drăgăstos asupra elevilor pe care cu puțin înainte îi pocniseră, ridicau degete frumușele de avertizare către băiețeii răi și îi mângâiau iubitor pe cei cuminți. Tinerii învățători „se dădeau în spectacol” cu mici mustrări și alte mărunte demonstrații de autoritate și grijă aleasă pentru disciplină; iar cei mai mulți dintre învățători, de ambele sexe, își găseau treburi la bibliotecă, lângă amvon, treburi care trebuiau adesea făcute din nou, de două ori ori de trei ori, cu multă supărare aparentă. Fetițele „se dădeau în spectacol” în fel și chip, iar băiețeii „se dădeau în spectacol” cu atâta sârguință, încât aerul era plin de cocoloașe de hârtie și de murmurul încăierărilor. Și deasupra tuturor acestora, marele om ședea și revărsa un zâmbet judecătoresc maiestuos asupra întregii adunări, încălzindu-se la soarele propriei măreții — căci și el „se dădea în spectacol”.
Un singur lucru mai lipsea ca extazul domnului Walters să fie deplin: prilejul de a înmâna o Biblie drept premiu și de a arăta o minune de copil. Câțiva elevi aveau niște bilete galbene, dar niciunul destule — se dusese pe la elevii fruntași și îi întrebase. Ar fi dat lumi întregi acum ca să-l aibă iar pe băiatul german, cu mintea întreagă.
Și tocmai în clipa aceasta, când speranța murise, Tom Sawyer veni în față cu nouă bilete galbene, nouă roșii și zece albastre și ceru o Biblie. Era un trăsnet din senin. Walters nu se aștepta la o cerere din partea aceasta încă zece ani. Dar n-avea încotro: cecurile certificate erau aici și valorau exact cât scria pe ele. Tom fu, așadar, înălțat la un loc alături de judecător și de ceilalți aleși, iar marea veste fu anunțată de la cartierul general. Era cea mai uluitoare surpriză a deceniului; senzația fu atât de puternică, încât îl ridică pe noul erou până la înălțimea celui judecătoresc, și școala avea acum două minuni la care să se uite, în loc de una. Băieții erau cu toții roși de invidie; cele mai amare chinuri le îndurau însă cei care înțeleseseră prea târziu că ei înșiși contribuiseră la această splendoare nesuferită, schimbându-și biletele cu Tom pe bogățiile pe care el le strânsese vânzând dreptul de a vărui. Aceștia se disprețuiau, fiindcă fuseseră păcăliți de un șarlatan viclean, de un șarpe perfid ascuns în iarbă.
Premiul îi fu înmânat lui Tom cu tot entuziasmul pe care directorul izbuti să-l pompeze în asemenea împrejurări; dar lipsea ceva din adevărata revărsare, căci instinctul îi spunea bietului om că aici se ascundea o taină care poate nu ar fi suportat prea bine lumina; era de-a dreptul absurd ca băiatul acesta să fi depozitat în incinta lui două mii de snopi de înțelepciune din Scriptură — fără îndoială, o duzină i-ar fi pus capacitatea la grea încercare.
Amy Lawrence era mândră și bucuroasă și încerca să-l facă pe Tom să vadă asta pe chipul ei; el însă nu voia să se uite. Ea se miră; apoi se neliniști puțin de tot; pe urmă veni și se duse o bănuială vagă — și veni din nou; fata urmări; o privire furișă îi spuse o lume întreagă — și atunci inima i se frânse, deveni geloasă și furioasă, îi veniră lacrimile și îi urî pe toți. Mai ales pe Tom, așa credea ea.
Tom fu prezentat judecătorului; dar limba îi era legată, abia putea răsufla și inima îi tremura — în parte din pricina înspăimântătoarei măreții a omului, dar mai ales fiindcă era tatăl ei. I-ar fi plăcut să se arunce la pământ și să-l adore, dacă ar fi fost întuneric. Judecătorul îi puse mâna pe cap, îl numi un bărbățel de ispravă și-l întrebă cum îl cheamă. Băiatul se bâlbâi, gâfâi și izbuti să spună:
— Tom.
— A, nu, nu Tom; este…
— Thomas.
— A, așa. Mi-am închipuit că poate mai era ceva. Foarte bine. Dar mai ai un nume, cred, și ai să mi-l spui, nu-i așa?
— Spune-i domnului și celălalt nume al tău, Thomas, zise Walters, și spune „domnule”. Nu trebuie să uiți buna-cuviință.
— Thomas Sawyer, domnule.
— Așa! Ăsta-i un băiat cuminte. Băiat de ispravă. Un bărbățel de ispravă, cu purtare de bărbat. Două mii de versete sunt foarte multe — foarte, foarte multe. Și niciodată nu-ți va părea rău de osteneala de a le învăța; fiindcă știința prețuiește mai mult decât orice pe lume; ea face oamenii mari și oamenii buni; și tu vei fi cândva un om mare și bun, Thomas, iar atunci vei privi în urmă și vei spune: Totul se datorează prețioaselor prilejuri oferite de școala de duminică în copilăria mea — totul se datorează dragilor mei învățători, care m-au învățat să învăț — totul se datorează bunului director, care m-a încurajat, a vegheat asupra mea și mi-a dat o Biblie frumoasă, o Biblie splendidă și elegantă, pe care s-o păstrez și s-o am numai a mea, pentru totdeauna — totul se datorează unei educații bune! Asta ai să spui, Thomas; și n-ai da acele două mii de versete pe toți banii din lume — nu, cu adevărat că nu le-ai da. Iar acum nu te-ar supăra să-mi spui mie și acestei doamne câteva dintre lucrurile pe care le-ai învățat — nu, știu că nu te-ar supăra —, fiindcă suntem mândri de băiețeii care învață. Firește, cunoști numele tuturor celor doisprezece ucenici. N-ai vrea să ne spui numele primilor doi care au fost aleși?
Tom trăgea de o butonieră și avea un aer rușinat. Acum roși și își coborî ochii. Inima domnului Walters se strânse. Își spuse că era cu neputință ca băiatul să poată răspunde la cea mai simplă întrebare — de ce îl întrebase judecătorul? Totuși, se simți dator să ia cuvântul și să spună:
— Răspunde-i domnului, Thomas, nu te teme.
Tom tot nu pornea.
— Acum știu că ai să-mi spui, zise doamna. Numele primilor doi ucenici erau…
— David și Goliat!
Să tragem cortina milostivirii peste restul scenei.