Tom își hotărăște drumul — Scene vechi, jucate din nou
Tom se strecură încoace și încolo pe ulicioare până ieși bine din calea școlarilor care se întorceau, apoi o luă la trap, posomorât. Trecu un „pârâiaș” de două sau trei ori, din pricina unei superstiții răspândite printre copii, după care trecerea apei îi încurcă pe urmăritori. O jumătate de ceas mai târziu dispărea în spatele conacului familiei Douglas, pe culmea dealului Cardiff, iar școala abia se mai deslușea departe, în valea din urma lui. Intră într-o pădure deasă, își croi drum fără potecă până în mijloc și se așeză pe un loc acoperit de mușchi, sub un stejar cu ramuri largi. Nu mișca nici măcar o adiere; arșița moartă a amiezii potolise până și cântecele păsărilor; natura zăcea într-o amorțire pe care n-o tulbura niciun sunet, în afară de ciocănitul îndepărtat, din când în când, al unei ciocănitori, și acesta părea să adâncească liniștea pretutindeni stăpânitoare și simțământul singurătății. Sufletul băiatului era cufundat în melancolie; simțămintele lui se potriveau fericit cu împrejurimile. Șezu multă vreme cu coatele pe genunchi și bărbia în palme, cugetând. I se părea că viața nu era, în cel mai bun caz, decât necaz, și îl invidia destul de mult pe Jimmy Hodges, atât de curând eliberat; trebuie să fie foarte tihnit, se gândea, să zaci și să dormi și să visezi în vecii vecilor, cu vântul șoptind prin copaci și mângâind iarba și florile de pe mormânt, fără să te mai supere și să te mai întristeze nimic, niciodată. Dacă ar fi avut o purtare fără pată la școala de duminică, ar fi fost gata să plece și să sfârșească odată cu toate. Cât despre fata asta: ce făcuse el? Nimic. Avusese cele mai bune intenții din lume și fusese tratat ca un câine — ca un câine adevărat. O să-i pară rău cândva, poate când va fi prea târziu. Ah, dacă ar putea să moară numai pentru o vreme!
Dar inima elastică a tinereții nu poate fi ținută mult într-o singură formă strâmtă. Tom începu curând să alunece, fără să simtă, înapoi spre grijile acestei vieți. Cum ar fi dacă ar întoarce acum spatele și ar dispărea în chip tainic? Dacă ar pleca — departe de tot, în țări necunoscute de peste mări — și nu s-ar mai întoarce niciodată! Ce-ar simți ea atunci! Ideea de a fi clovn îi reveni acum doar ca să-l umple de dezgust. Ușurătatea, glumele și costumele mulate cu buline erau o jignire când se vârau într-un suflet înălțat în tărâmul vag și august al romantismului. Nu, avea să fie soldat și să se întoarcă după ani lungi, istovit de războaie și vestit. Nu — și mai bine: avea să se alăture indienilor, să vâneze bizoni și să pornească pe cărarea războiului prin lanțurile de munți și marile câmpii fără poteci ale Vestului Îndepărtat; apoi, într-un viitor depărtat, avea să se întoarcă mare căpetenie, zbârlit de pene, fioros de vopsele, și să intre țanțoș în școala de duminică, într-o dimineață somnoroasă de vară, cu un chiot războinic care să înghețe sângele, arzând ochii tuturor tovarășilor cu o invidie de nestins. Dar nu, exista ceva și mai strălucitor. Avea să fie pirat! Asta era! Acum viitorul îi stătea limpede înainte, strălucind de o splendoare de neînchipuit. Cum avea numele lui să umple lumea și să-i facă pe oameni să se cutremure! Cu câtă glorie avea să brăzdeze mările dansatoare pe iutea lui corabie lungă și joasă, cu trup negru, „Spiritul Furtunii”, și cu steagul fioros fluturând la prova! Iar la culmea faimei, cum avea să apară deodată în vechiul orășel și să pășească semeț în biserică, brun și bătut de vânturi, în pieptarul și pantalonii scurți de catifea neagră, cu cizmele lui mari, cu brâul stacojiu, centura zbârlită de pistoale de cavalerie, sabia de abordaj ruginită de crime la șold, pălăria cu boruri moi și pene unduitoare, steagul negru desfășurat, cu craniul și oasele încrucișate pe el, și să audă, într-un extaz crescând, șoaptele: „E Tom Sawyer Piratul! Răzbunătorul Negru al Mării Caraibilor!”
Da, era hotărât; cariera lui era aleasă. Avea să fugă de acasă și să se apuce de ea. Chiar a doua zi dimineața avea să plece. Așadar, trebuia să înceapă de-acum pregătirile. Avea să-și adune mijloacele. Se duse la un buștean putred din apropiere și începu să sape sub un capăt al lui cu briceagul Barlow. Curând dădu de lemn care suna a gol. Își puse mâna acolo și rosti cu solemnitate acest descântec:
— Ce n-a venit aici să vină! Ce-i aici să rămână!
Apoi îndepărtă pământul și scoase la iveală o șindrilă de pin. O ridică și descoperi o cămăruță îngrijită pentru comori, cu fundul și pereții din șindrilă. În ea zăcea o bilă. Uimirea lui Tom nu avea margini! Se scărpină în cap cu un aer nedumerit și spuse:
— Ei, asta le întrece pe toate!
Apoi aruncă bila cu ciudă și rămase să chibzuiască. Adevărul era că aici dăduse greș o superstiție de-a lui, pe care el și toți tovarășii o socotiseră întotdeauna fără greș. Dacă îngropai o bilă cu anumite descântece trebuincioase, o lăsai în pace două săptămâni și apoi deschideai locul cu descântecul pe care tocmai îl folosise, găseai acolo toate bilele pe care le pierduseși vreodată, adunate între timp laolaltă, oricât de departe s-ar fi aflat unele de altele. Acum însă lucrul acesta dăduse greș, cu adevărat și fără îndoială. Întregul edificiu al credinței lui Tom se zguduise din temelii. Auzise de multe ori că lucrul acesta izbutește, dar niciodată până atunci că dă greș. Nu-i trecu prin minte că îl încercase și el de câteva ori înainte, dar că nu mai găsise pe urmă ascunzătorile. Se frământă o vreme cu această problemă și hotărî în cele din urmă că o vrăjitoare se amestecase și stricase descântecul. Se gândi să se încredințeze de asta; căută prin preajmă până găsi un petic de nisip cu o gropiță în formă de pâlnie. Se întinse, își apropie gura de gropiță și strigă:
— Gândăcel, gândăcel, spune-mi ce vreau să știu! Gândăcel, gândăcel, spune-mi ce vreau să știu!
Nisipul începu să se miște; un gândăcel negru apăru o clipă, apoi se repezi iar dedesubt, speriat.
— Nu îndrăznește să spună! Deci chiar o vrăjitoare a făcut asta. Știam eu!
Știa prea bine cât era de zadarnic să te lupți cu vrăjitoarele, așa că renunță, descurajat. Dar îi veni în minte că n-ar strica să aibă totuși bila pe care tocmai o aruncase; se duse, așadar, și o căută cu răbdare. Nu o găsi însă. Acum se întoarse la cămăruța comorilor și se așeză cu grijă întocmai cum stătuse când aruncase bila; apoi scoase altă bilă din buzunar și o aruncă la fel, spunând:
— Frate, du-te și caută-ți fratele!
Urmări unde se opri, se duse acolo și căută. Dar trebuie să fi căzut prea aproape ori prea departe; încercă, așadar, de încă două ori. Ultima încercare izbuti. Cele două bile zăceau la mai puțin de un picior una de alta.
Tocmai atunci, sunetul unei trâmbițe de jucărie, din tinichea, veni slab prin culoarele verzi ale pădurii. Tom își aruncă haina și pantalonii, prefăcu o bretea în centură și dădu la o parte vreascurile din spatele bușteanului putred, descoperind un arc și o săgeată rudimentare, o sabie din șipcă și o trâmbiță de tinichea; într-o clipă le înșfăcase și sărea departe, cu picioarele goale și cămașa fluturând. În curând se opri sub un ulm mare, sună din trâmbiță drept răspuns și începu să pășească în vârful picioarelor și să se uite cu băgare de seamă încoace și încolo. Spuse cu prudență unei cete închipuite:
— Stați, voinicii mei! Rămâneți ascunși până sun eu.
Apăru acum Joe Harper, îmbrăcat tot atât de sumar și înarmat tot atât de amănunțit ca Tom. Tom strigă:
— Stai! Cine vine aici, în Pădurea Sherwood, fără învoirea mea?
— Guy de Guisborne n-are nevoie de învoirea nimănui. Cine ești tu care… care…
— Îndrăznești să vorbești așa, îi suflă Tom; căci vorbeau „după carte”, din memorie.
— Cine ești tu care îndrăznești să vorbești așa?
— Eu, auzi! Sunt Robin Hood, și leșul tău mișelesc are s-o afle în curând.
— Deci tu ești, cu adevărat, vestitul proscris? Cu mare bucurie mă voi bate cu tine pentru trecerile pădurii vesele. Apără-te!
Își luară săbiile de șipcă, aruncară celelalte lucruri la pământ, se puseră în gardă, picior lângă picior, și începură o luptă gravă și prudentă, „două sus și două jos”. După un timp, Tom spuse:
— Acum, dacă ai prins mișcarea, dă-i drumul mai cu viață!
Așa că „îi dădură drumul mai cu viață”, gâfâind și asudând de trudă. După o vreme, Tom strigă:
— Cazi! Cazi! De ce nu cazi?
— Nu vreau! De ce nu cazi tu? Tu ești cel care-o încasează.
— Păi asta nu înseamnă nimic. Eu nu pot să cad; nu-i așa în carte. Cartea spune: „Atunci, cu o singură lovitură pe dos, îl ucise pe bietul Guy de Guisborne.” Trebuie să te întorci și să mă lași să te lovesc în spate.
Autoritățile nu puteau fi tăgăduite; Joe se întoarse, primi lovitura și căzu.
— Acum, spuse Joe ridicându-se, trebuie să mă lași să te omor și eu pe tine. Așa-i cinstit.
— Păi nu pot, nu-i în carte.
— Păi e al naibii de urât, asta-i tot.
— Ia ascultă, Joe, poți să fii fratele Tuck ori Much, fiul morarului, și să mă ciomăgești cu un toiag de luptă; sau am să fiu eu șeriful din Nottingham și tu să fii puțin Robin Hood și să mă omori.
Învoiala fu mulțumitoare, și aventurile acestea fură duse la îndeplinire. Apoi Tom deveni din nou Robin Hood, iar călugărița trădătoare îl lăsă să-și piardă puterile prin rana neîngrijită, din care îi curgea sângele. În cele din urmă, Joe, întruchipând o întreagă ceată de proscriși în lacrimi, îl târî afară cu tristețe și îi puse arcul în mâinile slabe, iar Tom spuse: „Unde cade săgeata aceasta, acolo să-l îngropați pe bietul Robin Hood, sub copacul din pădurea verde.” Apoi slobozi săgeata și căzu pe spate; ar fi murit, dar nimeri peste o urzică și sări în sus prea vioi pentru un cadavru.
Băieții se îmbrăcară, își ascunseră echipamentul și plecară îndurerați că nu mai existau proscriși, întrebându-se ce putea spune civilizația modernă că făcuse pentru a le răscumpăra pierderea. Spuseră că mai bine ar fi proscriși un an în Pădurea Sherwood decât președintele Statelor Unite pe vecie.