Jurământul solemn — Spaima aduce căință — Pedeapsa sufletească
Cei doi băieți zburau mai departe spre orășel, fără glas de groază. Din când în când se uitau neliniștiți înapoi, peste umăr, ca și cum s-ar fi temut să nu fie urmăriți. Fiecare buturugă care le răsărea în cale părea un om și un dușman și le tăia răsuflarea; iar când treceau în goană pe lângă căsuțele răzlețe de la marginea orășelului, lătratul câinilor de pază treziți părea să le dea aripi la picioare.
— Numai să putem ajunge la tăbăcăria veche înainte să cădem! șopti Tom, în frânturi scurte, printre răsuflări. Nu mai pot mult.
Gâfâitul greu al lui Huckleberry fu singurul răspuns; băieții își ațintiră ochii asupra țintei speranțelor lor și își încordară puterile ca s-o atingă. Se apropiau necontenit și, în cele din urmă, umăr la umăr, năvăliră pe ușa deschisă și se prăbușiră, recunoscători și istoviți, în umbrele ocrotitoare de dincolo de ea. După un timp, pulsul li se domoli, și Tom șopti:
— Huckleberry, ce crezi c-o să iasă din asta?
— Dacă moare doctorul Robinson, cred c-o să iasă o spânzurare.
— Chiar crezi?
— Păi știu, Tom.
Tom se gândi o vreme, apoi spuse:
— Cine-o să spună? Noi?
— Ce vorbești? Dacă se întâmplă ceva și Joe Indianul nu e spânzurat? Păi ne omoară el cândva, la fel de sigur cum stăm noi aici.
— Tocmai asta mă gândeam și eu, Huck.
— Dacă-i să spună cineva, să spună Muff Potter, dacă-i destul de prost. Destul de beat e, de obicei.
Tom nu zise nimic; se gândea mai departe. După un timp șopti:
— Huck, Muff Potter nu știe. Cum să spună?
— De ce nu știe?
— Fiindcă tocmai primise lovitura aia când a făcut-o Joe Indianul. Crezi c-a putut vedea ceva? Crezi că știa ceva?
— Pe cinstea mea, așa e, Tom!
— Și pe deasupra, ia ascultă: poate că lovitura aia l-a terminat și pe el!
— Nu, nu prea cred, Tom. Avea băutură în el; am văzut; și oricum are întotdeauna. Păi, când tata e plin, poți să-i dai în cap cu o biserică și tot nu-l clintești. El spune, cu gura lui. Deci așa-i și cu Muff Potter, firește. Da’ dacă un om ar fi treaz de tot, poate că lovitura aia l-ar doborî; nu știu.
După încă o tăcere în care chibzuiră, Tom spuse:
— Hucky, ești sigur că poți să-ți ții gura?
— Tom, trebuie să ne ținem gura. Știi asta. Diavolul ăla de indian nu s-ar sinchisi mai mult să ne înece pe noi decât să înece două pisici, dacă am sufla vreo vorbă despre asta și ei nu l-ar spânzura. Acum, ia ascultă, Tom, hai să ne jurăm unul altuia; asta trebuie să facem, să jurăm că ne ținem gura.
— Sunt de acord. Așa-i cel mai bine. Să ne ținem de mâini și să jurăm că noi…
— Ei, nu, asta nu merge pentru așa ceva. E destul de bine pentru fleacuri mici și obișnuite — mai ales cu fetele, fiindcă ele oricum te lasă baltă și dau tot din casă dacă se supără —; da’ la o treabă mare ca asta trebuie să fie ceva scris. Și sânge.
Întreaga făptură a lui Tom aplaudă ideea. Era adâncă, întunecată și înfricoșătoare; ceasul, împrejurările și locul i se potriveau. Ridică o șindrilă curată de pin, care zăcea în lumina lunii, scoase din buzunar o bucățică de „cretă roșie”, își puse lucrul în raza lunii și mâzgăli cu trudă aceste rânduri, întărind fiecare trăsătură lentă în jos prin strângerea limbii între dinți și slăbind apăsarea la trăsăturile în sus:
„Huck Finn și Tom Sawyer jură că vor ține gura despre Asta și Ei își doresc să Cadă morți pe Loc dacă vor Spune vreodată și să Putrezească.”
Huckleberry era plin de admirație pentru ușurința lui Tom la scris și pentru măreția limbajului său. Scoase numaidecât un ac din rever și era gata să-și înțepe carnea, dar Tom zise:
— Stai! Nu face asta. Acul e de alamă. Poate c-are cocleală pe el.
— Ce-i cocleala?
— Otravă. Asta e. Ia înghite o dată puțină și-ai să vezi.
Tom desfăcu, așadar, ața de pe unul dintre acele lui, și fiecare băiat își înțepă buricul degetului mare și stoarse o picătură de sânge. După o vreme și după multe stoarceri, Tom izbuti să-și scrie inițialele, folosind buricul degetului mic drept peniță. Apoi îi arătă lui Huckleberry cum să facă un H și un F, și jurământul era încheiat. Îngropară șindrila lângă perete, cu niște ceremonii și descântece sumbre; lanțurile care le legau limbile fură socotite încuiate, iar cheia, aruncată.
O siluetă se strecură acum pe furiș printr-o spărtură din celălalt capăt al clădirii ruinate, dar ei nu o observară.
— Tom, șopti Huckleberry, asta ne oprește să spunem vreodată, pentru totdeauna?
— Sigur că da. N-are nicio însemnătate ce se întâmplă, trebuie să ne ținem gura. Am cădea morți; nu știi asta?
— Da, cred că așa e.
Mai șoptiră o vreme. După un timp, un câine slobozi chiar afară, la mai puțin de zece picioare de ei, un urlet lung și lugubru. Băieții se agățară deodată unul de altul, în culmea spaimei.
— Pe care dintre noi îl vestește? gâfâi Huckleberry.
— Nu știu. Uită-te prin crăpătură. Repede!
— Nu, uită-te tu, Tom!
— Nu pot… nu pot, Huck!
— Te rog, Tom. Iar!
— O, Doamne, ce mulțumire! șopti Tom. Îi cunosc glasul. E Bull Harbison.[*]
— O, bine, îți spun, Tom, aproape c-am murit de frică; aș fi pus rămășag pe orice că-i un câine fără stăpân.
Câinele urlă din nou. Inimile băieților se strânseră iar.
— Vai de mine, ăsta nu-i Bull Harbison! șopti Huckleberry. Hai, Tom!
Tom, tremurând de frică, cedă și își lipi ochiul de crăpătură. Abia i se auzi șoapta când spuse:
— Vai, Huck, e un câine fără stăpân!
— Repede, Tom, repede! Pe cine-l vestește?
— Huck, trebuie să ne vestească pe amândoi; suntem chiar unul lângă altul.
— Vai, Tom, cred că suntem pierduți. Cred că nu-i nicio îndoială unde am să mă duc eu. Am fost așa rău.
— Fir-ar să fie! Asta-i de la chiul și de la tot ce face omul când i se spune să nu facă. Aș fi putut fi cuminte, ca Sid, dacă aș fi încercat — da’ nu, sigur că n-am vrut. Da’ dacă scap de data asta, zău c-am să mă scald numai în școli de duminică!
Tom începu să-și tragă puțin nasul.
— Tu, rău!
Huckleberry începu și el să-și tragă nasul.
— Bat-o vina, Tom Sawyer, tu ești pâinea lui Dumnezeu pe lângă mine. Vai, Doamne, Doamne, Doamne, de-aș avea măcar jumătate din șansa ta.
Tom își înăbuși suspinul și șopti:
— Uită-te, Hucky, uită-te! Stă cu spatele la noi!
Hucky se uită, cu bucurie în inimă.
— Păi chiar stă, pe cinstea mea! Stătea așa și înainte?
— Da. Da’ eu, ca un prost, nu m-am gândit. O, asta-i grozav, știi! Acum pe cine poate să vestească?
Urletul încetă. Tom ciuli urechile.
— Șșt! Ce-i asta? șopti el.
— Parcă… parcă grohăie porcii. Nu… sforăie cineva, Tom.
— Așa e! Pe unde, Huck?
— Cred că jos, la celălalt capăt. Așa se aude, oricum. Tata dormea acolo uneori, cu porcii; da’, Doamne-ajută, când sforăie el, ridică toate de la locul lor. Și oricum cred că nu se mai întoarce niciodată în orașul ăsta.
Spiritul aventurii se ridică din nou în sufletele băieților.
— Hucky, ai curaj să mergi, dacă merg eu în față?
— Nu prea îmi vine, Tom. Dacă-i Joe Indianul?
Tom se înfricoșă. Dar în curând ispita crescu iar, puternică, și băieții se învoiră să încerce, cu înțelegerea că aveau s-o rupă la fugă dacă sforăitul înceta. Se duseră, așadar, pe furiș, în vârful picioarelor, unul după altul. Când ajunseră la cinci pași de cel care sforăia, Tom călcă pe un băț, care se rupse cu un pocnet ascuțit. Omul gemu, se răsuci puțin și fața îi intră în lumina lunii. Era Muff Potter. Când omul se mișcase, inimile băieților se opriseră, și speranțele lor la fel; acum însă temerile le trecură. Ieșiră în vârful picioarelor prin scândurile sparte ale peretelui și se opriră la mică depărtare, ca să-și spună o vorbă de rămas-bun. Urletul acela lung și lugubru se ridică din nou în aerul nopții! Se întoarseră și văzură câinele străin stând la câteva picioare de locul unde zăcea Potter, cu fața spre Potter și cu nasul îndreptat spre cer.
— Vai de mine, pe el! strigară cei doi băieți deodată.
— Ascultă, Tom, se spune că un câine fără stăpân a venit și-a urlat în jurul casei lui Johnny Miller, pe la miezul nopții, acum vreo două săptămâni; și chiar în seara aia a venit un caprimulg, s-a așezat pe balustradă și-a cântat; da’ n-a murit încă nimeni acolo.
— Păi știu. Și ce dacă n-a murit? Nu a căzut Gracie Miller în focul din bucătărie și s-a ars îngrozitor chiar sâmbăta următoare?
— Da, da’ n-a murit. Și, pe deasupra, se face și mai bine.
— Bine, așteaptă și-ai să vezi. E pierdută, la fel de sigur cum e pierdut Muff Potter. Așa spun negroteii, și ei știu tot despre lucruri de-astea, Huck.
Apoi se despărțiră, cugetând. Când Tom se strecură pe fereastra dormitorului, noaptea era aproape dusă. Se dezbrăcă cu o prudență nemăsurată și adormi felicitându-se că nimeni nu știa de escapada lui. Nu știa că Sid, care sforăia ușor, era treaz și era așa de un ceas.
Când Tom se trezi, Sid era îmbrăcat și plecat. Lumina arăta a ceas târziu, iar în aer se simțea că dimineața era înaintată. Tom se sperie. De ce nu fusese chemat, hărțuit până se ridica, așa cum se întâmpla de obicei? Gândul îl umplu de presimțiri rele. În cinci minute era îmbrăcat și jos; îl durea tot trupul și-i era somn. Familia era încă la masă, dar isprăvise micul dejun. Nu se auzi niciun glas de mustrare; erau însă priviri întoarse într-o parte, o tăcere și un aer solemn care îi înghețară vinovatului inima. Se așeză și încercă să pară vesel, dar era o treabă anevoioasă; nu stârni niciun zâmbet, niciun răspuns; căzu în tăcere și își lăsă inima să se ducă în adâncuri.
După micul dejun, mătușa îl luă deoparte, și Tom aproape se înveseli, sperând că avea să fie bătut; dar nu fu așa. Mătușa plânse pentru el și îl întrebă cum putea să-i frângă astfel inima bătrână; în cele din urmă îi spuse să meargă înainte, să se piardă și să-i coboare părul cărunt cu durere în mormânt, fiindcă nu mai avea niciun rost să se străduiască ea. Asta era mai rău decât o mie de bătăi, și acum inima lui Tom îl durea mai mult decât trupul. Plânse, cerși iertare, făgădui iar și iar că se va îndrepta, apoi primi voie să plece, simțind că dobândise doar o iertare neîntreagă și doar o încredere firavă.
Plecă din fața ei prea nenorocit ca să simtă măcar dorință de răzbunare împotriva lui Sid; astfel că retragerea grabnică a acestuia prin poarta din spate fusese de prisos. Se târî spre școală mohorât și trist și își primi bătaia, împreună cu Joe Harper, pentru chiulul din ajun, cu aerul unuia a cărui inimă era ocupată cu suferințe mai grele și cu totul moartă pentru fleacuri. Apoi se duse la locul lui, își propti coatele pe pupitru și fălcile în mâini și privi peretele cu privirea de piatră a suferinței ajunse la limită, care nu mai poate merge mai departe. Cotul îi apăsa pe ceva tare. După mult timp, își schimbă încet și trist poziția și ridică obiectul cu un oftat. Era într-o hârtie. O desfăcu. Urmă un suspin lung, prelung, colosal, și inima i se frânse. Era bumbul lui de alamă de la suportul pentru lemne!
Acest ultim fulg frânse spinarea cămilei.
Note
[*] Dacă domnul Harbison ar fi avut un sclav pe nume Bull, Tom ar fi spus „Bull al lui Harbison”; dar un fiu ori un câine cu acest nume era „Bull Harbison”. Nota autorului.