Tom își arată generozitatea — Mătușa Polly se înduplecă
Unul dintre motivele pentru care mintea lui Tom se depărtase de necazurile ei tainice era că găsise un subiect nou și însemnat care s-o preocupe. Becky Thatcher nu mai venea la școală. Câteva zile, Tom se luptase cu mândria lui și încercase s-o „dea uitării cu un fluierat”, dar nu izbutise. Începu să se pomenească noaptea zăbovind pe lângă casa tatălui ei și simțindu-se foarte nenorocit. Fata era bolnavă. Dacă murea! Gândul acesta îl scotea din minți. Războiul nu-l mai interesa, nici măcar pirateria. Farmecul vieții pierise; nu mai rămăsese decât tristețea. Își puse deoparte cercul și bâta; nu-i mai aduceau bucurie. Mătușa se neliniști. Începu să încerce asupra lui tot felul de leacuri. Era unul dintre acei oameni înnebuniți după medicamente brevetate și după toate metodele nou-născocite de a produce sănătate sau de a o drege. Experimenta neobosit în asemenea lucruri. Când apărea o noutate de acest fel, o apuca numaidecât febra de a o încerca — nu pe ea, fiindcă ea nu era niciodată bolnavă, ci pe oricine altcineva îi cădea la îndemână. Era abonată la toate revistele de „Sănătate” și la toate șarlataniile frenologice; neștiința solemnă de care erau umflate era aerul pe care îl respira. Toate „prostioarele” din ele despre aerisire, despre cum să te culci și cum să te scoli, ce să mănânci și ce să bei, câtă mișcare să faci, în ce stare sufletească să te păstrezi și ce haine să porți erau pentru ea literă de evanghelie; nu observa niciodată că revistele de sănătate ale lunii curente răsturnau de obicei tot ce recomandaseră în luna dinainte. Era simplă la inimă și cinstită cât e ziua de lungă; astfel, era o pradă ușoară. Își aduna revistele șarlatanești și medicamentele șarlatanești și, astfel înarmată cu moartea, umbla pe calul ei palid, la figurat vorbind, cu „iadul venind în urmă”. Dar nu bănuia niciodată că, pentru vecinii suferinzi, n-ar fi fost un înger tămăduitor și balsamul Galaadului sub o altă înfățișare.
Tratamentul cu apă era acum o noutate, iar starea abătută a lui Tom, un noroc nesperat pentru ea. În fiecare dimineață îl scotea la lumina zilei, îl punea în picioare în șopronul de lemne și îl îneca într-un potop de apă rece; apoi îl freca de sus până jos cu un prosop ca o pilă, aducându-l astfel în simțiri; pe urmă îl învelea într-un cearșaf ud și îl depozita sub pături până când îi curăța sufletul prin sudoare și „petele lui galbene îi ieșeau prin pori”, cum spunea Tom.
Cu toate acestea, băiatul devenea tot mai melancolic, mai palid și mai abătut. Ea adăugă băi fierbinți, băi de șezut, dușuri și cufundări. Băiatul rămânea la fel de mohorât ca un dric. Începu să ajute apa cu un regim sărăcăcios de terci de ovăz și plasturi vezicanți. Îi socotea capacitatea ca pe a unui ulcior și îl umplea în fiecare zi cu leacuri șarlatanești bune la toate.
Între timp, Tom devenise nepăsător față de persecuție. Această fază umplu inima bătrânei de spaimă. Nepăsarea trebuia sfărâmată cu orice preț. Atunci auzi pentru prima oară de „Ucigașul Durerii”. Comandă pe loc o provizie zdravănă. Gustă și se umplu de recunoștință. Era pur și simplu foc în stare lichidă. Lăsă tratamentul cu apă și toate celelalte și își legă credința de Ucigașul Durerii. Îi dădu lui Tom o linguriță și așteptă urmarea cu cea mai adâncă neliniște. Necazurile i se liniștiră numaidecât, sufletul îi fu iar împăcat: „nepăsarea” fusese sfărâmată. Băiatul n-ar fi putut arăta un interes mai sălbatic și mai viu nici dacă i-ar fi făcut focul dedesubt.
Tom simți că venise vremea să se trezească; viața aceasta putea fi destul de romantică în starea lui ofilită, dar începea să aibă prea puțină simțire și prea multă schimbare tulburătoare. Chibzui, așadar, la felurite planuri de scăpare și găsi în cele din urmă soluția de a se declara îndrăgostit de Ucigașul Durerii. Îl cerea atât de des, încât deveni o pacoste; mătușa sfârși prin a-i spune să-și ia singur și să n-o mai sâcâie. Dacă ar fi fost Sid, nicio bănuială nu i-ar fi umbrit bucuria; dar, fiindcă era Tom, ea pândea sticla pe ascuns. Constată că leacul chiar scădea, însă nu-i trecu prin minte că băiatul dregea cu el sănătatea unei crăpături din podeaua odăii de zi.
Într-o zi, pe când Tom îi dădea crăpăturii doza, veni motanul galben al mătușii, torcând, privind lingurița cu lăcomie și cerșind o înghițitură. Tom spuse:
— Nu cere dacă nu vrei, Peter.
Dar Peter arătă că voia.
— Mai bine să fii sigur.
Peter era sigur.
— Acum ai cerut, și-am să-ți dau, fiindcă eu nu sunt zgârcit; da’ dacă vezi că nu-ți place, să nu dai vina pe nimeni decât pe tine.
Peter era de acord. Tom îi deschise, așadar, gura cu forța și îi turnă Ucigașul Durerii pe gât. Peter sări doi yarzi în aer, apoi slobozi un chiot războinic și porni în cerc prin odaie, izbindu-se de mobile, răsturnând ghivece și făcând prăpăd pretutindeni. Apoi se ridică pe picioarele din spate și începu să țopăie într-o frenezie a desfătării, cu capul peste umăr și cu glasul vestindu-i fericirea de nestins. Pe urmă o luă din nou la goană prin casă, răspândind haos și nimicire în cale. Mătușa Polly intră la timp ca să-l vadă făcând câteva tumbe duble, scoțând un ultim ura puternic și zburând pe fereastra deschisă, luând cu el și restul ghivecelor. Bătrâna rămase împietrită de uimire, privind peste ochelari; Tom zăcea pe podea, murind de râs.
— Tom, ce naiba are motanul ăsta?
— Nu știu, mătușico, gâfâi băiatul.
— Păi n-am mai văzut așa ceva. Ce l-o fi făcut să se poarte așa?
— Pe cuvânt că nu știu, mătușă Polly; pisicile fac mereu așa când se simt bine.
— Fac, așa-i?
Era ceva în tonul ei care îl neliniști pe Tom.
— Da, mătușico. Adică eu cred că fac.
— Tu crezi?
— Da, mătușico.
Bătrâna se apleca, iar Tom o urmărea cu un interes sporit de neliniște. Prea târziu îi ghici „gândul”. Coada linguriței trădătoare se vedea de sub volanul patului. Mătușa Polly o luă și o ridică. Tom tresări și își coborî ochii. Mătușa Polly îl ridică de mânerul obișnuit — urechea — și îl pocni zdravăn în cap cu degetarul.
— Acum, domnule, de ce-ai vrut să te porți așa cu bietul dobitoc fără grai?
— Am făcut-o de milă, fiindcă n-avea mătușă.
— N-avea mătușă! Cap sec! Ce legătură are asta?
— Mare. Fiindcă, dacă ar fi avut, l-ar fi ars ea singură pe dinăuntru! I-ar fi prăjit măruntaiele fără să-i fie mai milă decât dacă ar fi fost om!
Mătușa Polly simți deodată o înțepătură de remușcare. Asta punea lucrurile într-o lumină nouă: ce era cruzime față de un motan putea fi cruzime și față de un băiat. Începu să se înmoaie; îi părea rău. Ochii i se umeziră puțin; îi puse mâna pe cap lui Tom și spuse blând:
— Am vrut să fie bine, Tom. Și, Tom, chiar ți-a făcut bine.
Tom îi privi chipul, cu o scânteie abia simțită străbătându-i gravitatea.
— Știu că ai vrut să fie bine, mătușico, și tot așa am vrut și eu cu Peter. Și lui i-a făcut bine. Nu l-am mai văzut mișcându-se așa de când…
— Ei, du-te, Tom, înainte să mă necăjești iar. Și încearcă să vezi dacă nu poți fi și tu băiat cuminte măcar o dată; nu mai trebuie să iei leacuri.
Tom ajunse la școală înainte de vreme. Se observase că lucrul acesta ciudat se petrecea în fiecare zi, de la un timp. Acum, ca de obicei în ultima vreme, zăbovea lângă poarta curții școlii, în loc să se joace cu tovarășii. Era bolnav, spunea el, și așa arăta. Încerca să pară că se uită pretutindeni, numai acolo unde se uita cu adevărat nu — în josul drumului. După un timp apăru Jeff Thatcher, și fața lui Tom se lumină; privi o clipă, apoi se întoarse cu tristețe. Când Jeff ajunse, Tom îl opri și încercă, cu băgare de seamă, să aducă vorba despre Becky, dar băiatul zănatic nu vedea niciodată momeala. Tom pândea și pândea, sperând de câte ori apărea o rochiță zburdalnică și urând-o pe stăpâna ei îndată ce vedea că nu era cea potrivită. În cele din urmă nu mai apăru nicio rochiță, iar el se cufundă fără speranță în mâhnire; intră în școala goală și se așeză să sufere. Atunci încă o rochiță trecu pe poartă, și inima lui Tom făcu un salt mare. În clipa următoare era afară și „se dezlănțuia” ca un indian: striga, râdea, fugărea băieți, sărea gardul cu primejdie pentru viață și mădulare, făcea răsturnări pe mâini, stătea în cap — făcea toate lucrurile eroice pe care și le putea închipui și pândea tot timpul pe furiș să vadă dacă Becky Thatcher îl bagă în seamă. Ea însă părea că nu știe nimic; nu se uita niciodată. Era cu putință să nu știe că el era acolo? Își aduse isprăvile chiar în apropierea ei; veni țipând războinic, smulse șapca unui băiat, o azvârli pe acoperișul școlii, străpunse un grup de băieți, răsturnându-i în toate direcțiile, și căzu el însuși lat sub nasul lui Becky, aproape dând-o jos; ea se întoarse cu nasul pe sus, iar el o auzi spunând: „Hm! Unii se cred tare deștepți — mereu se dau în spectacol!”
Obrajii lui Tom ardeau. Se adună de pe jos și plecă pe furiș, zdrobit și cu aripile frânte.