Tom în recunoaștere — Află cum stau lucrurile — Raportează în tabără
Câteva minute mai târziu, Tom se afla în apa mică a bancului de nisip, înaintând spre malul din Illinois. Înainte ca apa să-i ajungă la mijloc, străbătuse jumătate din drum; acum curentul nu-l mai lăsa să meargă prin apă, așa că porni cu încredere înot pentru suta de yarzi rămasă. Înota pieziș în amonte, dar era totuși dus la vale ceva mai repede decât se așteptase. Ajunse însă în cele din urmă la mal și se lăsă purtat de apă până găsi un loc mai jos și ieși. Își puse mâna pe buzunarul jachetei, își găsi bucata de scoarță în siguranță, apoi o luă prin pădure de-a lungul malului, cu hainele șiroind. Cu puțin înainte de ora zece ieși într-un loc deschis, în dreptul orășelului, și văzu bacul în umbra copacilor și a malului înalt. Totul era liniștit sub stelele clipitoare. Se strecură în jos pe mal, cu ochii în patru, alunecă în apă, dădu de trei-patru ori din brațe și se urcă în barca mică ce slujea drept „barcă de serviciu” la pupa bacului. Se culcă sub băncile vâslașilor și așteptă, gâfâind.
Curând clopotul crăpat dădu un sunet și un glas porunci: „Desprindeți!” Un minut sau două mai târziu, prova bărcii se înălța pe valul făcut de bac, și călătoria începu. Tom se bucură de izbândă, căci știa că era ultima cursă a bacului pe noaptea aceea. După douăsprezece ori cincisprezece minute lungi, roțile se opriră; Tom se lăsă în apă și înotă la mal prin întuneric, ieșind la cincizeci de yarzi în aval, ferit de primejdia unor întârziați.
Zbură pe ulițe neumblate și se pomeni curând la gardul din dos al mătușii. Îl sări, se apropie de aripa casei și privi prin fereastra odăii de zi, căci acolo ardea o lumină. Mătușa Polly, Sid, Mary și mama lui Joe Harper ședeau laolaltă și vorbeau. Erau lângă pat, iar patul se afla între ei și ușă. Tom se duse la ușă și începu să ridice încetișor clanța; apoi apăsă ușor, și ușa se deschise o crăpătură; împinse mai departe cu grijă, tremurând de fiecare dată când scârțâia, până socoti că se putea strecura în genunchi; atunci își vârî capul și porni cu băgare de seamă.
— De ce pâlpâie lumânarea așa? spuse mătușa Polly.
Tom se grăbi.
— Ia te uită, cred că-i deschisă ușa. Păi, sigur că e. Nu se mai sfârșesc lucrurile ciudate. Du-te și închide-o, Sid.
Tom dispăru sub pat chiar la timp. Rămase întins și își „trase sufletul” o vreme, apoi se târî până aproape de piciorul mătușii, pe care mai că-l putea atinge.
— Dar, cum spuneam, zise mătușa Polly, nu era rău, așa, la drept vorbind — doar ștrengar. Doar zănatic și zburdalnic, știi. N-avea mai multă judecată decât un mânz. Nu voia niciodată să facă rău, și era băiatul cu inima cea mai bună care s-a pomenit vreodată.
Și începu să plângă.
— Așa era și Joe al meu — mereu plin de drăcării și pus pe toate năzbâtiile, dar cât se poate de bun și fără pic de egoism — și, Doamne, când mă gândesc că m-am apucat să-l bat fiindcă luase smântâna aceea, fără să-mi amintesc o clipă că eu însămi o aruncasem fiindcă era acră; și n-am să-l mai văd niciodată pe lumea asta, niciodată, niciodată, niciodată, bietul băiat năpăstuit!
Și doamna Harper suspină de parcă i s-ar fi frânt inima.
— Sper că lui Tom îi e mai bine acolo unde e, spuse Sid, dar dacă ar fi fost mai bun în unele privințe…
— Sid!
Tom simți fulgerul privirii bătrânei, deși n-o putea vedea.
— Nicio vorbă împotriva lui Tom al meu, acum că nu mai e! Dumnezeu o să aibă grijă de el — dumneata să nu te îngrijorezi, domnule! Vai, doamnă Harper, nu știu cum să mă despart de el! Nu știu cum să mă despart de el! Atâta mângâiere îmi aducea, deși aproape mi-a scos din piept biata mea inimă bătrână cu toate chinurile lui.
— Domnul a dat și Domnul a luat — fie numele Domnului binecuvântat! Dar e atât de greu — vai, e atât de greu! Chiar sâmbăta trecută Joe al meu a pocnit o petardă sub nasul meu, și eu l-am lovit de l-am întins pe jos. De unde să știu atunci cât de curând… Vai, dacă ar mai fi o dată, l-aș lua în brațe și l-aș binecuvânta pentru asta.
— Da, da, da, știu bine ce simți, doamnă Harper, știu întocmai ce simți. Nu mai departe de ieri la prânz, Tom al meu s-a apucat să umple motanul cu Ucigașul Durerii, și-am crezut că lighioana o să dărâme casa. Și, Dumnezeu să mă ierte, l-am pocnit pe Tom în cap cu degetarul, bietul băiat, bietul băiat mort. Dar acum a scăpat de toate necazurile. Iar ultimele lui vorbe pe care le-am auzit au fost să-mi reproșeze…
Această amintire era însă prea mult pentru bătrână, și ea se prăbuși cu totul în plâns. Acum își trăgea și Tom nasul — mai mult de mila lui decât de mila altcuiva. O auzea pe Mary plângând și spunând din când în când câte o vorbă bună pentru el. Începu să aibă despre sine o părere mai nobilă ca oricând. Totuși, durerea mătușii îl mișcă destul ca să dorească să țâșnească de sub pat și s-o copleșească de bucurie — iar splendoarea teatrală a acestei fapte îi ispitea și ea puternic firea; dar se stăpâni și rămase nemișcat.
Ascultă mai departe și află, din frânturi, că la început se bănuise că băieții se înecaseră la scăldat; apoi se observase lipsa plutei mici; pe urmă câțiva băieți spuseseră că cei dispăruți făgăduiseră că orășelul avea să „audă ceva” în curând; capetele luminate „puseseră lucrurile cap la cap” și hotărâseră că băieții plecaseră cu pluta aceea și aveau să apară curând în următorul orășel din aval; dar spre amiază pluta fusese găsită, înțepenită la malul din Missouri, la vreo cinci-șase mile în jos de orășel — și atunci speranța pierise; trebuiau să se fi înecat, altfel foamea i-ar fi adus acasă până la căderea serii, dacă nu mai devreme. Se credea că trupurile nu fuseseră găsite numai fiindcă înecul trebuia să se fi petrecut în mijlocul albiei, căci altfel băieții, fiind înotători buni, ar fi scăpat la mal. Era miercuri seara. Dacă trupurile nu erau găsite nici până duminică, aveau să renunțe la orice speranță, și în dimineața aceea urma să se țină slujba de înmormântare. Tom se cutremură.
Doamna Harper le ură noapte bună printre suspine și se întoarse să plece. Atunci, cu aceeași pornire, cele două femei îndoliate se aruncară una în brațele celeilalte și plânseră zdravăn, spre mângâierea lor, apoi se despărțiră. Mătușa Polly fu mult mai duioasă decât de obicei când le spuse noapte bună lui Sid și lui Mary. Sid își trase puțin nasul, iar Mary plecă plângând din toată inima.
Mătușa Polly îngenunche și se rugă pentru Tom atât de mișcător, atât de stăruitor și cu atâta dragoste nemăsurată în cuvinte și în bătrânul ei glas tremurător, încât, cu mult înainte să isprăvească, el era iar scăldat în lacrimi.
Trebuia să rămână nemișcat multă vreme după ce ea se culcă, fiindcă din când în când scotea strigăte de inimă frântă și se zvârcolea neliniștită, întorcându-se de pe o parte pe alta. Dar până la urmă se liniști și nu mai făcea decât să geamă puțin în somn. Acum băiatul se strecură afară, se ridică încet lângă pat, feri lumina lumânării cu mâna și rămase privind-o. Inima îi era plină de milă pentru ea. Își scoase sulul de scoarță de platan și îl puse lângă lumânare. Dar îi veni un gând și zăbovi, chibzuind. Fața i se lumină de o soluție fericită; își vârî repede scoarța în buzunar. Apoi se aplecă și sărută buzele veștejite, după care ieși numaidecât pe furiș, închizând ușa cu clanța în urma lui.
Își croi drumul înapoi până la debarcaderul bacului, nu găsi pe nimeni umblând pe acolo și urcă îndrăzneț la bord, fiindcă știa că era gol, în afară de un paznic care se culca întotdeauna și dormea ca o statuie. Dezlegă barca de la pupa, se strecură în ea și curând vâslea cu grijă în amonte. După ce ajunse la o milă mai sus de orășel, începu să traverseze pieziș și se aplecă zdravăn la lucru. Nimeri fără greș locul de debarcare de pe malul celălalt, căci asemenea treabă îi era cunoscută. Îi veni să captureze barca, socotind că putea fi privită drept corabie și, așadar, pradă legiuită pentru un pirat; dar știa că avea să fie căutată cu mare grijă și că asta putea duce la dezvăluiri. Așa că păși pe mal și intră în pădure.
Se așeză și se odihni îndelung, chinuindu-se între timp să rămână treaz, apoi porni obosit pe ultima bucată a drumului spre tabără. Noaptea era pe sfârșite. Era lumină de-a binelea când ajunse în dreptul bancului de nisip al insulei. Se odihni iar, până când soarele urcă bine și auri fluviul uriaș cu splendoarea lui, apoi se aruncă în apă. Puțin mai târziu se opri, șiroind, în pragul taberei și îl auzi pe Joe spunând:
— Nu, Tom e de încredere, Huck, și-o să se întoarcă. N-o să ne părăsească. Știe că asta ar fi o rușine pentru un pirat, și Tom e prea mândru ca să facă așa ceva. Pune el ceva la cale. Da’ mă întreb ce?
— Păi, lucrurile sunt ale noastre, oricum, nu?
— Aproape, da’ nu încă, Huck. Scrisoarea spune că sunt ale noastre dacă nu se întoarce aici la micul dejun.
— Și iată că s-a întors! exclamă Tom, cu un splendid efect dramatic, pășind măreț în tabără.
Curând pregătiră un mic dejun îmbelșugat, cu slănină și pește, iar în timp ce băieții se apucară de mâncat, Tom își povesti — și își înfrumuseță — aventurile. Când povestea se sfârși, erau o ceată de eroi plini de vanitate și lăudăroșenie. Apoi Tom se ascunse într-un ungher umbros, ca să doarmă până la prânz, iar ceilalți pirați se pregătiră de pescuit și de cercetat.