O încercare la numărul doi — Huck stă de pază
În seara aceea, Tom și Huck erau gata de aventură. Dădură târcoale hanului până după nouă, unul pândind de departe ulicioara, celălalt, ușa hanului. Nimeni nu intră pe ulicioară și nu ieși de acolo; nimeni care să semene cu spaniolul nu trecu prin ușa hanului, nici înăuntru, nici afară. Noaptea se anunța senină; așa că Tom se duse acasă, înțelegându-se cu Huck ca, dacă avea să se facă destul de întuneric, acesta să vină și să „miaune”, iar el să se strecoare afară și să încerce cheile. Dar noaptea rămase limpede, și Huck își încheie paza și se duse să se culce într-un butoi mare și gol de zahăr, pe la douăsprezece.
Marți, băieții avură același ghinion. Și miercuri. Dar seara de joi făgăduia mai mult. Tom se strecură afară din vreme, cu felinarul vechi de tinichea al mătușii și cu un prosop mare, ca să-i lege ochii. Ascunse felinarul în butoiul de zahăr al lui Huck și paza începu. Cu un ceas înainte de miezul nopții, hanul se închise, iar luminile lui — singurele din împrejurimi — fură stinse. Spaniolul nu se arătase. Nimeni nu intrase pe ulicioară și nu ieșise de acolo. Totul era prielnic. Domnea bezna cea mai neagră; liniștea desăvârșită era întreruptă numai de rarele mormăieli ale tunetelor îndepărtate.
Tom își luă felinarul, îl aprinse în butoi, îl înveli strâns în prosop, iar cei doi aventurieri se furișară prin întuneric spre han. Huck rămase de strajă, iar Tom înaintă pe pipăite în ulicioară. Urmă un răstimp de așteptare înfrigurată, care apăsa ca un munte asupra sufletului lui Huck. Începu să-și dorească să vadă o sclipire de la felinar — l-ar fi speriat, dar măcar i-ar fi spus că Tom încă trăia. Parcă trecuseră ceasuri de când Tom dispăruse. Sigur leșinase; poate murise; poate-i plesnise inima de spaimă și tulburare. În neliniștea lui, Huck se pomeni apropiindu-se tot mai mult de ulicioară, temându-se de tot felul de lucruri cumplite și așteptând în fiecare clipă o nenorocire care să-i taie răsuflarea. Nu mai era mult de tăiat, căci părea în stare să tragă aer numai cu degetarul, iar inima avea să i se sleiască în curând, așa cum bătea. Deodată țâșni o lumină, și Tom trecu în goană pe lângă el:
— Fugi! spuse el. Fugi, dacă ții la viață!
Nu era nevoie să repete; o singură dată ajungea; Huck alerga cu treizeci sau patruzeci de mile pe ceas înainte ca vorbele să fie repetate. Băieții nu se opriră până nu ajunseră la șopronul unui abator părăsit, la capătul de jos al orășelului. Chiar când se adăpostiră înăuntru, furtuna izbucni și ploaia se revărsă. Îndată ce Tom își trase răsuflarea, spuse:
— Huck, a fost îngrozitor! Am încercat două chei, cât de ușurel am putut; da’ parcă făceau o gălăgie atât de mare, încât de frică aproape că nu mai puteam răsufla. Și nici nu se învârteau în broască. Ei, fără să-mi dau seama ce fac, am pus mâna pe clanță și ușa se deschide! Nu era încuiată! Am sărit înăuntru, am scuturat prosopul și — _pe stafia marelui Cezar!_
— Ce! — Ce-ai văzut, Tom?
— Huck, era cât pe ce să-l calc pe mână pe Joe Indianul!
— Nu!
— Ba da! Zăcea acolo, dormea dus pe podea, cu peticul lui vechi pe ochi și cu brațele desfăcute.
— Doamne, ce-ai făcut? S-a trezit?
— Nu, nici n-a mișcat. Beat, cred. Eu am înșfăcat prosopul și-am șters-o!
— Pun rămășag că eu nu m-aș fi gândit la prosop!
— Păi, eu m-am gândit. Mătușa mi-ar fi făcut viața amară dacă-l pierdeam.
— Spune, Tom, ai văzut lada?
— Huck, n-am stat să mă uit prin jur. N-am văzut lada, n-am văzut crucea. N-am văzut nimic decât o sticlă și o cană de tinichea pe podea, lângă Joe Indianul; ba da, am văzut și două butoaie și o mulțime de alte sticle în cameră. Nu înțelegi acum ce-i cu odaia aia bântuită?
— Ce?
— Păi, e bântuită de whisky! Poate că _toate_ Hanurile Cumpătării au câte-o odaie bântuită, nu, Huck?
— Păi, cred că se poate. Cine s-ar fi gândit la una ca asta? Da’ ascultă, Tom, acum e tare bun prilej să punem mâna pe ladă, dacă Joe Indianul e beat.
— Chiar că-i! Încearcă tu!
Huck se înfioră.
— Păi, nu — cred că nu.
— Și eu cred că nu, Huck. Numai o sticlă lângă Joe Indianul nu-i de-ajuns. Dacă ar fi fost trei, ar fi fost destul de beat și m-aș fi dus.
Urmă o lungă pauză de chibzuială, apoi Tom spuse:
— Ascultă, Huck, hai să nu mai încercăm treaba asta până nu știm că Joe Indianul nu-i acolo. E prea înfricoșător. Dacă pândim în fiecare noapte, sigur o să-l vedem ieșind cândva și-atunci înșfăcăm lada mai iute ca fulgerul.
— Păi, mă învoiesc. Eu am să stau de pază toată noaptea și-am s-o fac în fiecare noapte, dacă faci tu cealaltă parte a treburii.
— Bine, o fac. Tu nu trebuie decât să vii în fugă un cvartal pe strada Hooper și să miauni — și, dacă dorm, aruncă niște pietricele în geam, și asta mă scoate din pat.
— Ne-am înțeles, și-i bătut în cuie!
— Acum, Huck, furtuna a trecut și-am să mă duc acasă. În vreo două ceasuri începe să se lumineze. Tu du-te înapoi și stai de pază până atunci, da?
— Am spus că stau, Tom, și-am să stau. Am să bântui hanul ăla în fiecare noapte, un an de zile! Am să dorm toată ziua și-am să stau de pază toată noaptea.
— Așa e bine. Și unde-ai să dormi?
— În podul cu fân al lui Ben Rogers. El mă lasă, și mă lasă și negrul lui taică-său, moș Jake. Îi car apă lui moș Jake de câte ori vrea, și, când îi cer, îmi dă câte ceva de mâncare, dacă are de unde. E un negrotei tare bun, Tom. Mă place, fiindcă nu mă port niciodată de parcă aș fi mai presus de el. Uneori m-am așezat și-am mâncat chiar _cu_ el. Da’ asta să n-o spui. Când moare de foame, omul trebuie să facă și lucruri pe care n-ar vrea să le facă mereu.
— Bine, dacă n-am nevoie de tine ziua, te las să dormi. N-am să vin să te necăjesc. Când vezi noaptea că se întâmplă ceva, dă fuga și miaună.