Capitolul XVI

Distracțiile unei zile — Tom dezvăluie o taină — Pirații iau o lecție — O surpriză în noapte — Un război indian

După prânz, toată ceata porni să caute ouă de broască-țestoasă pe bancul de nisip. Umblau înfigând bețe în nisip și, când găseau un loc moale, cădeau în genunchi și săpau cu mâinile. Uneori scoteau cincizeci ori șaizeci de ouă dintr-o singură groapă. Erau albe, perfect rotunde și puțin mai mici decât o nucă obișnuită. În seara aceea se ospătară strașnic cu ouă prăjite, iar vineri dimineață încă o dată.

După micul dejun ieșiră pe bancul de nisip, chiuind și țopăind, și se fugăriră în cerc, lepădându-și hainele din mers până rămaseră goi; apoi continuară joaca mult în sus, în apa mică a bancului, împotriva curentului puternic, care din când în când le tăia picioarele de sub ei și sporea grozav veselia. Uneori se aplecau toți și își azvârleau apă în față cu palmele, apropiindu-se încetul cu încetul și întorcându-și fețele ca să scape de stropii care îi înecau; până la urmă se apucau și se luptau, până ce mai voinicul își băga vecinul la fund; atunci se scufundau cu toții într-un ghem de picioare și brațe albe și ieșeau la suprafață suflând, scuipând apă, râzând și trăgând aer în piept, toate deodată.

Când erau istoviți de-a binelea, ieșeau în fugă și se trânteau pe nisipul uscat și fierbinte, rămâneau acolo și se acopereau cu el, iar după o vreme se năpusteau din nou în apă și repetau întocmai numărul de la început. În cele din urmă le veni în minte că pielea lor goală ținea foarte bine loc de „colanți” de culoarea cărnii; așa că trasară un cerc în nisip și făcură un circ — cu trei clovni, căci niciunul nu voia să-i cedeze vecinului acest post, cel mai mândru dintre toate.

Apoi își luară bilele și jucară „la degete”, „în cerc” și „pe luate”, până se plictisiră și de această distracție. Pe urmă Joe și Huck mai făcură o baie, dar Tom nu îndrăzni, fiindcă descoperise că, atunci când își azvârlise pantalonii din picioare, își azvârlise și șiragul de zornăitori de șarpe-cu-clopoței de la gleznă; se mira cum de scăpase atâta timp de cârcei fără ocrotirea acelui talisman misterios. Nu se mai încumetă până nu-l găsi, iar atunci ceilalți băieți erau obosiți și gata să se odihnească. Se împrăștiară încetul cu încetul, căzură în „mohoreală” și începură să privească plini de dor peste fluviul lat, spre locul unde orășelul moțăia la soare. Tom se pomeni scriind „BECKY” în nisip cu degetul mare de la picior; șterse numele și se supără pe sine pentru slăbiciunea lui. Totuși îl scrise iar; nu se putea opri. Îl șterse încă o dată, apoi scăpă de ispită adunându-i pe ceilalți băieți și alăturându-li-se.

Dar sufletul lui Joe se cufundase atât, încât aproape nu mai putea fi ridicat. Îi era așa dor de casă, că abia putea răbda chinul. Lacrimile erau gata să izbucnească. Și Huck era melancolic. Tom era abătut, dar se străduia din răsputeri să n-o arate. Avea o taină pe care încă nu era gata s-o spună, însă, dacă această tristețe răzvrătită nu era sfărâmată curând, trebuia s-o scoată la iveală. Spuse, făcând mare paradă de veselie:

— Pun pariu că au mai fost pirați pe insula asta, băieți. Hai s-o mai cercetăm o dată. Au ascuns comori pe-aici, pe undeva. Cum v-ați simți să dați peste un cufăr putred plin de aur și de argint — ai?

Dar nu stârni decât o slabă însuflețire, care se stinse fără răspuns. Tom mai încercă una ori două ispite; și ele dădură greș. Era o treabă descurajatoare. Joe ședea răscolind nisipul cu un băț și arăta foarte mohorât. În cele din urmă spuse:

— Ei, băieți, hai s-o lăsăm baltă. Vreau să mă duc acasă. E așa de pustiu.

— Nu, Joe, o să-ți fie mai bine după o vreme, spuse Tom. Gândește-te numai ce pescuit e aici.

— Nu-mi pasă de pescuit. Vreau să mă duc acasă.

— Da’, Joe, nicăieri nu-i un loc de scăldat ca ăsta.

— Nu-i bun de nimic scăldatu’. Parcă nu-mi mai pasă de el când nu-i nimeni care să-mi spună că n-am voie. Eu mă duc acasă.

— Ei, aș! Bebelușule! Vrei s-o vezi pe maică-ta, pesemne.

— Da, vreau s-o văd pe mama — și-ai vrea și tu, dacă ai avea una. Nu sunt mai bebeluș decât tine.

Și Joe își trase puțin nasul.

— Păi, îl lăsăm pe plângăcios să se ducă acasă la maică-sa, nu, Huck? Bietul de el — vrea s-o vadă pe mămica? Atunci s-o vadă. Ție-ți place aici, nu, Huck? Noi rămânem, nu?

Huck spuse „D-a-a” — fără pic de însuflețire.

— N-am să mai vorbesc cu tine cât oi trăi, spuse Joe, ridicându-se. Na!

Și se îndepărtă posomorât, apucându-se să se îmbrace.

— Cui îi pasă! spuse Tom. Nu te roagă nimeni. Du-te acasă, să râdă de tine. Halal pirat mai ești! Huck și cu mine nu suntem plângăcioși. Noi rămânem, nu, Huck? Lasă-l să se ducă dacă vrea. Eu zic că ne-om descurca și fără el, poate.

Totuși Tom era neliniștit și se sperie când văzu că Joe continua să se îmbrace, îmbufnat. Pe urmă era supărător să-l vadă pe Huck privind cu atâta dor pregătirile lui Joe și păstrând o tăcere atât de amenințătoare. Curând, fără nicio vorbă de rămas-bun, Joe porni prin apă spre malul din Illinois. Inima lui Tom începu să se strângă. Se uită la Huck. Huck nu putu îndura privirea și își coborî ochii. Apoi spuse:

— Vreau să mă duc și eu, Tom. Și-așa se făcuse tare pustiu, iar acum o să fie și mai rău. Hai să mergem și noi, Tom.

— Eu nu! Duceți-vă toți, dacă vreți. Eu rămân.

— Tom, mai bine mă duc.

— Păi, du-te — cine te oprește?

Huck începu să-și adune hainele împrăștiate. Spuse:

— Tom, aș vrea să vii și tu. Mai gândește-te. Te așteptăm când ajungem la mal.

— Păi, o să așteptați al naibii de mult, atâta tot.

Huck porni trist, iar Tom rămase privindu-l, cu inima trasă de o dorință puternică să-și lase mândria și să meargă și el. Spera că băieții aveau să se oprească, dar ei înaintau încet prin apă. Deodată își dădu seama că locul devenise foarte pustiu și tăcut. Mai duse o ultimă luptă cu mândria, apoi se repezi după tovarășii lui, strigând:

— Stați! Stați! Vreau să vă spun ceva!

Ei se opriră curând și se întoarseră. Când ajunse lângă ei, începu să-și dezvăluie taina; ascultară posomorâți până ce înțeleseră în cele din urmă „miezul” spre care țintea, apoi scoaseră un chiot războinic de aprobare și spuseră că era „splendid!”; spuseră că, dacă le-ar fi zis de la început, n-ar fi pornit să plece. El găsi o scuză plauzibilă; adevăratul motiv fusese însă teama că nici taina nu i-ar fi ținut lângă el prea mult, așa că voise s-o păstreze ca ultimă ispită.

Băieții se întoarseră veseli și se apucară iar de joacă, cu toată inima, sporovăind mereu despre planul uimitor al lui Tom și admirându-i geniul. După un prânz gustos de ouă și pește, Tom spuse că acum voia să învețe să fumeze. Joe prinse ideea și spuse că ar vrea să încerce și el. Așa că Huck făcu pipe și le umplu. Acești începători nu mai fumaseră nimic, în afară de trabucuri făcute din viță-de-vie; acestea „mușcau” limba și, oricum, nu erau socotite bărbătești.

Acum se întinseră, sprijiniți în coate, și începură să tragă fum, cu băgare de seamă și puțină încredere. Fumul avea un gust neplăcut și îi făcu să se înece puțin, dar Tom spuse:

— Păi, e așa ușor! Dacă știam că asta-i tot, învățam de mult.

— Și eu, spuse Joe. E o nimica toată.

— De câte ori nu m-am uitat la oameni fumând și m-am gândit: ce-aș vrea să pot și eu! Da’ nu credeam niciodată că aș putea, spuse Tom.

— Întocmai ca mine, așa-i, Huck? M-ai auzit vorbind așa — nu, Huck? Să spună Huck dacă n-am vorbit.

— Da — de-o grămadă de ori, spuse Huck.

— Păi, și eu, spuse Tom. De sute de ori. O dată lângă abator. Nu-ți amintești, Huck? Erau acolo Bob Tanner, Johnny Miller și Jeff Thatcher când am spus-o. Nu-ți amintești, Huck, c-am spus așa?

— Da, așa e, spuse Huck. A fost a doua zi după ce-am pierdut o bilă albă de alabastru. Nu, a fost cu o zi înainte.

— Na, ți-am spus eu, zise Tom. Huck își amintește.

— Eu cred că aș putea fuma pipa asta toată ziua, spuse Joe. Nu mi-e rău.

— Nici mie, spuse Tom. Aș putea s-o fumez toată ziua. Da’ pun pariu că Jeff Thatcher n-ar putea.

— Jeff Thatcher! Păi, ar cădea lat după două fumuri. Să încerce o dată. Ar vedea el!

— Pun pariu că da. Și Johnny Miller — tare-aș vrea să-l văd pe Johnny Miller încercând o dată.

— Și eu, cum să nu! spuse Joe. Pun pariu că Johnny Miller n-ar putea face asta nici în ruptul capului. Un singur fumuleț l-ar da gata.

— Chiar așa, Joe. Auzi — tare-aș vrea să ne vadă băieții acum.

— Și eu.

— Auziți, băieți, să nu spuneți nimic despre asta; și, într-o zi, când or fi ei pe-aproape, am să vin la tine și-am să spun: „Joe, ai o pipă? Vreau să fumez.” Și tu o să spui așa, nepăsător, de parcă n-ar fi nimic: „Da, am pipa mea veche și încă una, da’ tutunu’ meu nu-i prea bun.” Și eu o să spun: „Ei, nu-i nimic, dacă-i destul de tare.” Și-atunci o să scoți pipele și-o să le aprindem așa, liniștiți, și să vezi cum or să se uite!

— Zău, ce grozav o să fie, Tom! Tare-aș vrea să fie acum!

— Și eu! Și, când le-om spune c-am învățat când eram plecați la piraterie, n-or să-și dorească să fi fost și ei cu noi?

— Ba nu, cum să nu! Pun eu pariu că da!

Așa curgeau vorbele. Dar curând începură să lâncezească puțin și să se destrame. Tăcerile se lărgiră; scuipatul se înmulți în chip minunat. Fiecare por de pe dinăuntrul obrajilor băieților deveni o fântână țâșnitoare; abia izbuteau să golească destul de repede beciurile de sub limbă, ca să împiedice inundația; oricâte ar fi făcut, mici revărsări le alunecau în jos pe gât, și de fiecare dată urmau icnete neașteptate de greață. Acum amândoi băieții arătau foarte palizi și nenorociți. Pipa lui Joe căzu din degetele lui fără vlagă. O urmă cea a lui Tom. Amândouă fântânile țâșneau furios și amândouă pompele scoteau apa din răsputeri. Joe spuse slab:

— Mi-am pierdut briceagu’. Cred că mai bine mă duc să-l caut.

Tom spuse, cu buzele tremurătoare și vorbele poticnite:

— Te ajut eu. Tu du-te încolo, și eu caut pe lângă izvor. Nu, Huck, nu trebuie să vii — îl găsim noi.

Așa că Huck se așeză iar și așteptă un ceas. Apoi se simți singur și se duse să-și caute tovarășii. Erau departe unul de altul, în pădure, amândoi foarte palizi și adânc adormiți. Dar ceva îi spuse că, dacă avuseseră vreun necaz, scăpaseră de el.

La cina din seara aceea nu prea aveau chef de vorbă. Arătau smeriți și, când Huck își pregăti pipa după masă și se apucă să le pregătească și pe ale lor, spuseră că nu, nu se simțeau prea bine — ceva ce mâncaseră la prânz le căzuse greu.

Pe la miezul nopții, Joe se trezi și îi strigă pe băieți. În aer plutea o apăsare care părea să prevestească ceva. Băieții se strânseră unii în alții și căutară tovărășia prietenoasă a focului, deși căldura înăbușitoare și moartă a aerului nemișcat îi sufoca. Ședeau nemișcați, cu luare-aminte, și așteptau. Liniștea solemnă stăruia. Dincolo de lumina focului, totul era înghițit de bezna întunericului. Curând se ivi o lumină tremurătoare, care dezvălui nedeslușit frunzișul pentru o clipă, apoi pieri. După o vreme veni alta, puțin mai puternică. Apoi încă una. Pe urmă un geamăt slab suspină printre ramurile pădurii; băieții simțiră o suflare trecătoare pe obraji și se cutremurară, închipuindu-și că trecuse Duhul Nopții. Urmă o pauză. Acum un fulger straniu prefăcu noaptea în zi și arătă fiecare firișor de iarbă de la picioarele lor, separat și deslușit. Arătă și trei fețe albe, speriate. Un tunet adânc se rostogoli și se prăvăli peste ceruri, pierzându-se în bubuituri sumbre în depărtare. O rafală rece trecu pe acolo, foșnind toate frunzele și ningând fulgii de cenușă peste tot în jurul focului. O altă lumină sălbatică aprinse pădurea și fu urmată numaidecât de o detunătură care păru să sfâșie vârfurile copacilor chiar deasupra capetelor băieților. Se agățară unul de altul, îngroziți, în bezna deasă care urmă. Câteva picături mari de ploaie căzură răpăind pe frunze.

— Repede, băieți, la cort! exclamă Tom.

Se repeziră, poticnindu-se de rădăcini și printre vrejuri în întuneric, fără ca măcar doi dintre ei să pornească în aceeași direcție. O rafală furioasă urlă prin copaci, făcând totul să cânte în trecere. Fulger orbitor urmă după fulger orbitor, și tunet asurzitor după tunet. Acum se revărsa o ploaie torențială, iar uraganul care se întețea o mâna în perdele de-a lungul pământului. Băieții se strigau, dar vântul urlător și detunăturile le înecau cu totul glasurile. Totuși, unul câte unul ajunseră până la urmă și se adăpostiră sub cort, înfrigurați, speriați și șiroind de apă; dar tovărășia în nenorocire părea un lucru pentru care se cuvenea să fii recunoscător. N-ar fi putut vorbi, chiar dacă celelalte zgomote le-ar fi îngăduit, atât de furios fâlfâia vela veche. Furtuna se întețea mereu și, curând, vela se smulse din legături și își luă zborul pe rafală. Băieții se prinseră de mâini și fugiră, cu multe căzături și lovituri, la adăpostul unui stejar mare de pe malul fluviului. Acum lupta era în toi. Sub incendiul neîncetat al fulgerelor care aprindeau cerul, totul, jos, se vedea cu o limpezime tăioasă, fără umbre: copacii încovoiați, fluviul vălurit, alb de spumă, fulgii de spumă purtați în zbor, contururile nedeslușite ale malurilor înalte și abrupte de pe partea cealaltă, întrezărite prin zdrențele de nori în mișcare și prin vălul pieziș al ploii. Din când în când, câte un copac uriaș ceda în luptă și se prăbușea cu trosnete prin copacii tineri; tunetele neobosite izbucneau acum în explozii care sfâșiau urechile, ascuțite, tăioase și nespus de înspăimântătoare. Furtuna atinse culmea într-un efort fără seamăn, care părea gata să sfâșie insula în bucăți, s-o ardă, s-o înece până la vârfurile copacilor, s-o ia pe sus și să asurzească orice făptură de pe ea, toate în aceeași clipă. Era o noapte sălbatică pentru niște capete tinere fără adăpost.

Dar, în cele din urmă, lupta se sfârși, iar oștile se retraseră cu amenințări și mormăieli tot mai slabe; pacea își reluă stăpânirea. Băieții se întoarseră în tabără, destul de înfricoșați; găsiră însă că mai aveau un motiv de recunoștință, fiindcă marele platan sub care le fuseseră culcușurile era acum o ruină, zdrobită de trăsnete, și ei nu se aflaseră sub el când se întâmplase catastrofa.

Totul în tabără era ud leoarcă, și focul la fel; căci erau doar niște băieți nechibzuiți, asemenea celor de vârsta lor, și nu luaseră nicio măsură împotriva ploii. Iată un motiv de spaimă, fiindcă erau uzi până la piele și înghețați. Fură elocvenți în necazul lor; dar curând descoperiră că focul rosese atât de departe sub bușteanul mare lângă care îl făcuseră — în locul unde acesta se arcuia în sus și se desprindea de pământ —, încât cam o palmă din el scăpase de apă; așa că munciră cu răbdare, până când, cu fâșii și scoarță adunate de pe dedesubtul buștenilor adăpostiți, izbutiră să îmbie focul să ardă din nou. Apoi îngrămădiră crengi mari și uscate până făcură un cuptor vuind și se înveseliră iar. Își uscară șunca fiartă și se ospătară, după care șezură lângă foc, amplificându-și și glorificându-și aventura de la miezul nopții până dimineața, căci nicăieri împrejur nu era un loc uscat în care să doarmă.

Când soarele începu să se furișeze peste băieți, îi cuprinse somnul; ieșiră pe bancul de nisip și se culcară. După o vreme, dogoarea îi alungă, iar ei se apucară fără chef să pregătească micul dejun. După masă se simțeau înțepeniți, cu încheieturile ruginite și, din nou, cu puțin dor de casă. Tom văzu semnele și începu să-i înveselească pe pirați cum putea mai bine. Dar nu le păsa de bile, nici de circ, nici de scăldat, nici de nimic. Le aminti taina impunătoare și le trezi o rază de veselie. Cât ținu ea, îi făcu să se intereseze de o nouă născocire. Aveau să înceteze o vreme să mai fie pirați și, pentru schimbare, să fie indieni. Ideea îi atrase; așa că nu trecu mult până rămaseră goi și se dungară din creștet până-n tălpi cu noroi negru, ca tot atâtea zebre — cu toții căpetenii, firește —, apoi o luară în goană prin pădure să atace o așezare englezească.

După o vreme se împărțiră în trei triburi dușmane, se aruncară unii asupra altora din ambuscadă, cu chiote războinice îngrozitoare, și se omorâră și se scalpară cu miile. Fu o zi însângerată. Prin urmare, fu una extrem de mulțumitoare.

Se adunară în tabără spre ceasul cinei, flămânzi și fericiți; dar acum se ivi o greutate — indienii dușmani nu puteau frânge împreună pâinea ospitalității fără să facă mai întâi pace, iar asta era cu desăvârșire imposibil fără să fumeze pipa păcii. Nu auziseră niciodată de alt procedeu. Doi dintre sălbatici aproape își doreau să fi rămas pirați. Nu era însă altă cale; așa că, făcând câtă paradă de veselie puteau, cerură pipa și traseră câte un fum când le veni rândul, după cuviință.

Și iată că se bucurară că trecuseră la sălbăticie, fiindcă dobândiseră ceva: descoperiră că acum puteau fuma puțin fără să fie nevoiți să plece în căutarea unui briceag pierdut; nu li se făcea atât de rău încât să-i supere serios. Nu aveau de gând să irosească din lipsă de strădanie o făgăduință atât de înaltă. Nu, după cină exersară cu grijă, cu destul de mult succes, și astfel petrecură o seară plină de veselie. Erau mai mândri și mai fericiți de noua lor deprindere decât ar fi fost dacă ar fi scalpat și jupuit Cele Șase Națiuni. Îi vom lăsa să fumeze, să sporovăiască și să se laude, fiindcă deocamdată nu mai avem nevoie de ei.