Soarta lui Joe Indianul — Huck și Tom își povestesc pățaniile — O expediție în peșteră — Apărare împotriva stafiilor — „Un loc strașnic de bine ascuns” — O primire la văduva Douglas
În câteva minute, vestea se răspândise, și o duzină de bărci pline cu oameni porniseră spre peștera lui McDougal; curând le urmă și bacul, încărcat bine cu pasageri. Tom Sawyer se afla în barca ce-l ducea pe judecătorul Thatcher.
Când descuiară ușa peșterii, în lumina slabă de la intrare li se înfățișă o priveliște tristă. Joe Indianul zăcea întins pe pământ, mort, cu fața lângă crăpătura ușii, de parcă ochii lui plini de dor ar fi rămas ațintiți, până în ultima clipă, asupra luminii și bucuriei lumii libere de afară. Tom fu mișcat, fiindcă știa din propria-i încercare cât suferise nenorocitul acesta. I se trezi mila; și totuși simțea acum o ușurare și o siguranță atât de mari, încât își dădu seama, mai bine decât și-o dăduse vreodată, ce povară uriașă de spaimă apăsase asupra lui din ziua când își ridicase glasul împotriva acestui proscris însetat de sânge.
Cuțitul Bowie al lui Joe Indianul zăcea alături, cu lama ruptă în două. Grinda groasă de la temelia ușii fusese cioplită și retezată cu o trudă nesfârșită; trudă zadarnică, de altfel, căci dincolo de ea stânca vie alcătuia un prag, iar cuțitul nu izbândise nimic împotriva acelei materii îndărătnice; singura stricăciune o suferise cuțitul însuși. Dar și fără piedica aceea de piatră, truda tot zadarnică ar fi fost, căci, chiar dacă ar fi tăiat grinda cu totul, Joe Indianul nu și-ar fi putut strecura trupul pe sub ușă, și o știa. Așadar cioplise acolo numai ca să facă ceva — ca să-i treacă timpul chinuitor — ca să dea de lucru minții sale torturate. De obicei se găseau vreo șase capete de lumânare înfipte prin crăpăturile acestei încăperi de la intrare, lăsate de vizitatori; acum însă nu mai era niciunul. Prizonierul le căutase și le mâncase. Izbutise să prindă și câțiva lilieci, pe care îi mâncase de asemenea, lăsând numai ghearele. Bietul nenorocit murise de foame. Într-un loc din apropiere, o stalagmită crescuse încet din pământ, de veacuri, clădită de apa ce picura dintr-o stalactită de deasupra. Prizonierul rupsese stalagmita și așezase pe ciotul ei o piatră, în care scobise o adâncitură puțin afundă, ca să prindă picătura prețioasă ce cădea o dată la trei minute, cu regularitatea mohorâtă a ticăitului unui ceas — cât o lingură de desert în douăzeci și patru de ore. Picătura aceea cădea și când piramidele erau noi; când a căzut Troia; când s-au pus temeliile Romei; când a fost răstignit Hristos; când Cuceritorul a întemeiat Imperiul Britanic; când a pornit Columb pe mare; când masacrul de la Lexington era o „știre”.
Cade și acum; va cădea și când toate aceste lucruri se vor fi scufundat în după-amiaza istoriei și în amurgul tradiției și vor fi fost înghițite de noaptea adâncă a uitării. Are orice lucru un rost și o menire? A căzut oare picătura aceasta răbdătoare vreme de cinci mii de ani, ca să fie gata la nevoie pentru gângania omenească ce trecea o clipă pe aici? Și mai are ea oare vreun țel însemnat de îndeplinit peste zece mii de ani? N-are a face. Sunt mulți, mulți ani de când nefericitul metis a scobit piatra ca să prindă picăturile neprețuite; dar și astăzi vizitatorul se uită cel mai îndelung la piatra aceea înduioșătoare și la apa ce picură încet, când vine să vadă minunile peșterii lui McDougal. Cupa lui Joe Indianul stă în fruntea minunilor peșterii; nici măcar „Palatul lui Aladin” nu-i poate sta alături.
Joe Indianul fu îngropat lângă gura peșterii; și oamenii veniră în număr mare, cu bărcile și cu căruțele, din târguri și de la toate fermele și cătunele de pe o rază de șapte mile; își aduseră copiii și tot felul de merinde și mărturisiră că se simțiseră la înmormântare aproape la fel de mulțumiți cum s-ar fi putut simți la spânzurătoare.
Înmormântarea aceasta opri din creștere un singur lucru — petiția către guvernator pentru grațierea lui Joe Indianul. Petiția strânsese multe semnături; se ținuseră multe adunări înlăcrimate și pline de elocință, și se alcătuise un comitet de femei nătânge, care să se ducă în doliu mare, să se bocească în jurul guvernatorului și să-l implore să fie un măgar milostiv și să-și calce datoria în picioare. Se credea că Joe Indianul omorâse cinci cetățeni ai târgului; dar ce-avea a face? Chiar dacă ar fi fost însuși Satana, tot s-ar fi găsit destui slăbănogi gata să-și mâzgălească numele pe o petiție de grațiere și să picure peste ea câte o lacrimă din instalațiile lor de apă, veșnic defecte și cu scurgeri.
În dimineața de după înmormântare, Tom îl duse pe Huck într-un loc ferit, ca să stea de vorbă despre ceva însemnat. Până atunci, Huck aflase toată aventura lui Tom de la galez și de la văduva Douglas; dar Tom spuse că, după părerea lui, era un lucru pe care nu i-l povestiseră; și tocmai despre acel lucru voia să vorbească acum. Fața lui Huck se întristă. El spuse:
— Știu ce-i. Ai intrat la numărul doi și n-ai găsit decât whisky. Nu mi-a spus nimeni că tu ai fost; da’ am știut că tu trebuie să fi fost, cum am auzit povestea aia cu whisky-ul; și am știut că n-ai pus mâna pe bani, fiindcă ai fi dat tu cumva de mine și mi-ai fi spus, chiar dacă față de toți ceilalți ai fi ținut gura. Tom, mie parcă tot mi-a spus ceva că n-o să punem niciodată mâna pe prada aia.
— Da’ Huck, eu n-am pârât niciodată hangiul. Știi și tu că la han era totul în regulă sâmbăta când am plecat la picnic. Nu-ți aduci aminte că trebuia să stai de pază acolo în noaptea aia?
— A, da! Păi, parcă a trecut un an de-atunci. Chiar în noaptea aia l-am urmărit pe Joe Indianul până la văduvă.
— Tu l-ai urmărit?
— Da — da’ tu ține-ți gura. Socot că Joe Indianul a lăsat prieteni în urma lui, și nu vreau să prindă pică pe mine și să-mi facă cine știe ce rău. Dacă n-aș fi fost eu, acum ar fi fost bine-mersi în Texas.
Atunci Huck îi povesti lui Tom, în taină, întreaga lui aventură; până atunci Tom auzise numai partea galezului.
— Ei, spuse Huck după o vreme, întorcându-se la întrebarea de căpetenie, cine-o fi pus mâna pe whisky-ul de la numărul doi o fi pus mâna și pe bani, socot eu — oricum, pentru noi s-au dus, Tom.
— Huck, banii ăia n-au fost niciodată la numărul doi!
— Ce? Huck cercetă cu luare-aminte fața tovarășului său. Tom, ai dat iar de urma banilor?
— Huck, sunt în peșteră!
Ochii lui Huck se aprinseră.
— Mai spune o dată, Tom.
— Banii sunt în peșteră!
— Tom — pe cinstea mea de indian, acum — glumești sau vorbești serios?
— Serios, Huck — cum n-am vorbit mai serios în viața mea. Vii acolo cu mine să mă ajuți să-i scoatem?
— Mai încape vorbă! Vin, dacă putem să ne însemnăm drumul până la ei și să nu ne rătăcim.
— Huck, putem să facem asta fără nici cea mai mică bătaie de cap.
— Strașnic! De unde crezi tu că banii —
— Huck, așteaptă numai să intrăm acolo. Dacă nu-i găsim, mă învoiesc să-ți dau toba mea și tot ce am pe lume. Zău că-ți dau, să mă ia naiba!
— Bine — grozavă treabă. Când zici?
— Chiar acum, dacă vrei. Ești destul de zdravăn?
— E departe în peșteră? M-am mai ținut eu pe picioare câte puțin de trei-patru zile încoace, da’ nu pot merge mai mult de-o milă, Tom — cel puțin nu cred c-aș putea.
— Pe unde s-ar duce oricine altul decât mine sunt vreo cinci mile până acolo, Huck, da’ e o scurtătură strașnică, pe care n-o știe nimeni afară de mine. Huck, te duc drept la ea cu o barcă. Las barca să meargă la vale cu apa, și înapoi vâslesc eu singur. Tu n-ai de mișcat nici măcar un deget.
— Hai să pornim numaidecât, Tom.
— Bine. Ne trebuie niște pâine și carne, pipele noastre, un săculeț ori doi, două-trei sfori de zmeu și câteva din născocirile alea noi, cărora le zice chibrituri Lucifer. Îți spun eu, de câte ori mi-am dorit să am câteva când am fost acolo prima dată!
Puțin după amiază, băieții împrumutară o barcă mică de la un cetățean care nu era acasă și porniră numaidecât. După ce ajunseră la câteva mile mai jos de „Valea Peșterii”, Tom spuse:
— Acum, vezi tu, coasta asta arată la fel pe tot drumul de la valea peșterii în jos — nicio casă, niciun depozit de lemne, tufișurile toate la fel. Da’ vezi locul alb de colo sus, unde s-a surpat malul? Ei, ăla-i unul din semnele mele. Acum ieșim pe mal.
Ieșiră pe mal.
— Acum, Huck, de unde stăm noi poți atinge cu o undiță gaura prin care am ieșit. Ia vezi dacă o găsești.
Huck cercetă tot locul dimprejur și nu găsi nimic. Tom păși mândru într-un desiș de sumac și spuse:
— Uite-o! Uită-te la ea, Huck; e cea mai bine ascunsă gaură din ținutul ăsta. Tu numai ține-ți gura despre ea. Mereu am vrut să mă fac tâlhar, da’ știam că-mi trebuie un loc ca ăsta, și necazul era unde să-l găsesc. Acum îl avem și-o să-l ținem taină; numai lui Joe Harper și lui Ben Rogers o să le spunem — fiindcă, firește, trebuie să fie o Bandă, altfel n-ar avea niciun haz. Banda lui Tom Sawyer — sună grozav, nu-i așa, Huck?
— Cum să nu, Tom. Și pe cine-o să jefuim?
— A, mai pe oricine. Îi pândim la drum — cam așa se face.
— Și-i omorâm?
— Nu, nu totdeauna. Îi închidem în peșteră până strâng răscumpărarea.
— Ce-i aia răscumpărare?
— Bani. Îi pui să strângă de la prietenii lor cât pot; și după ce-i ții un an, dacă până atunci nu s-au strâns banii, îi omori. Așa se face de obicei. Numai că femeile nu le omori. Le închizi, da’ nu le omori. Totdeauna sunt frumoase și bogate și îngrozitor de speriate. Le iei ceasurile și lucrurile, da’ îți scoți mereu pălăria și vorbești frumos. Nimeni nu-i așa de politicos ca tâlharii — ai să vezi asta în orice carte. Ei, femeile se îndrăgostesc de tine, și după ce-au stat în peșteră o săptămână ori două, nu mai plâng, și pe urmă nu mai poți să le faci să plece. Dacă le-ai alunga, s-ar întoarce pe loc și-ar veni înapoi. Așa-i în toate cărțile.
— Păi asta-i strașnic, Tom. Cred că-i mai bine decât să fii pirat.
— Da, în unele privințe-i mai bine, fiindcă e aproape de casă și de circ și de toate cele.
Până atunci, toate erau gata, și băieții intrară prin gaură, cu Tom în frunte. Înaintară cu trudă până la celălalt capăt al tunelului, apoi legară bine sforile de zmeu, înnodate între ele, și merseră mai departe. După câțiva pași ajunseră la izvor, și Tom simți un fior străbătându-l din creștet până-n tălpi. Îi arătă lui Huck bucățica de fitil așezată pe un bulgăre de lut lipit de perete și-i povesti cum el și Becky priviseră flacăra luptând și stingându-se.
Băieții începură acum să-și coboare glasurile până la șoaptă, căci liniștea și întunericul locului le apăsau sufletele. Merseră înainte și curând intrară pe cealaltă galerie a lui Tom și o urmară până la locul „de unde nu mai aveai decât să sari”. Lumânările le arătară că nu era, de fapt, o prăpastie, ci numai un povârniș abrupt de lut, de douăzeci sau treizeci de picioare înălțime. Tom șopti:
— Acum am să-ți arăt ceva, Huck.
Ridică lumânarea și spuse:
— Uită-te cât poți de departe după colț. Vezi aia? Acolo — pe stânca mare de colo — făcută cu fum de lumânare.
— Tom, e o cruce!
— Acum unde mai e numărul tău doi? „Sub cruce”, ai? Chiar acolo l-am văzut pe Joe Indianul ridicând lumânarea, Huck!
Huck privi o vreme semnul tainic, apoi spuse cu glas tremurător:
— Tom, hai să ieșim de-aici!
— Ce! Și să lăsăm comoara?
— Da — s-o lăsăm. Stafia lui Joe Indianul umblă pe-acolo, sigur.
— Nu umblă, Huck, nu umblă. Bântuie locul unde-a murit — hăt, la gura peșterii — la cinci mile de-aici.
— Nu, Tom, nu-i așa. Stă pe lângă bani. Știu eu năravul stafiilor, și tu-l știi.
Tom începu să se teamă că Huck avea dreptate. Îndoielile i se îngrămădiră în minte. Dar curând îi veni o idee —
— Ia ascultă, Huck, ce proști suntem! Stafia lui Joe Indianul n-o să vină pe unde-i o cruce!
Argumentul era întemeiat. Își făcu efectul.
— Tom, la asta nu m-am gândit. Da’ așa-i. Mare noroc avem noi cu crucea aia. Socot că putem să coborâm și să căutăm lada.
Tom porni întâi, săpând trepte grosolane în povârnișul de lut pe măsură ce cobora. Huck îl urmă. Patru galerii se deschideau din mica grotă în care se afla stânca cea mare. Băieții cercetară trei dintre ele, fără niciun rezultat. În cea mai apropiată de baza stâncii găsiră o firidă, cu un culcuș de pături așternute pe jos; mai găsiră o bretea veche, niște șorici de slănină și oasele bine roase a două sau trei păsări de curte. Dar lada cu bani nu era. Băieții cercetară și răscercetară locul, însă zadarnic. Tom spuse:
— A zis sub cruce. Ei, locul ăsta-i cel mai aproape de-a fi sub cruce. Sub stânca însăși nu poate să fie, fiindcă stânca stă înțepenită pe pământ.
Mai căutară o dată peste tot, apoi se așezară, descurajați. Huck nu avea nimic de propus. După o vreme, Tom spuse:
— Ia ascultă, Huck, pe lutul de lângă o parte a stâncii sunt urme de pași și niște seu de lumânare, da’ pe celelalte părți nu sunt. Acum, de ce-o fi asta? Pun rămășag că banii chiar sunt sub stâncă. Am să sap în lut.
— Nu-i rea deloc ideea asta, Tom! spuse Huck, însuflețindu-se.
„Barlow-ul veritabil” al lui Tom ieși numaidecât la iveală, și băiatul nici nu săpase patru țoli când dădu de lemn.
— Hei, Huck! Auzi?
Acum Huck începu și el să sape și să scurme. Curând scoaseră la iveală câteva scânduri și le dădură la o parte. Ele ascunseseră o crăpătură firească, ce ducea sub stâncă. Tom intră în ea și întinse lumânarea cât putu de departe sub stâncă, dar spuse că nu vedea capătul despicăturii. Propuse s-o cerceteze. Se aplecă și trecu pe dedesubt; cărarea îngustă cobora încet. Îi urmă cotiturile, întâi spre dreapta, apoi spre stânga, cu Huck pe urmele lui. După o vreme, Tom luă un cot scurt și strigă:
— Doamne, Huck, ia uită-te!
Era chiar lada cu comoara, așezată într-o grotă mică și bine ascunsă, împreună cu un butoiaș gol de praf de pușcă, două puști în tocuri de piele, două-trei perechi de mocasini vechi, o curea de piele și alte vechituri, bine muiate de apa ce picura.
— În sfârșit am pus mâna pe ea! spuse Huck, răscolind cu mâna monedele întunecate. Măi, da’ bogați mai suntem, Tom!
— Huck, eu mereu am crezut c-o s-o găsim. E prea frumos ca să-ți vină a crede, da’ am găsit-o, zău! Ascultă — hai să nu mai pierdem vremea pe-aici. S-o târâm afară. Ia să văd dacă pot ridica lada.
Cântărea vreo cincizeci de livre. Tom o putea ridica, destul de stângaci, dar n-o putea căra cu ușurință.
— Așa mă gândeam eu, spuse el; în ziua aia, la casa bântuită, ei o cărau de parcă era grea. Am băgat de seamă. Socot c-am făcut bine să mă gândesc să aduc săculeții.
Banii fură curând în săculeți, și băieții îi duseră sus, la stânca cu cruce.
— Acum hai să aducem puștile și celelalte, spuse Huck.
— Nu, Huck — lasă-le acolo. Sunt tocmai lucrurile care ne trebuie când ne-apucăm de tâlhărie. Le ținem acolo tot timpul, și tot acolo ne ținem și orgiile. E un loc strașnic de bine ascuns pentru orgii.
— Ce-s alea orgii?
— Nu știu. Da’ tâlharii au totdeauna orgii, și firește că trebuie să avem și noi. Hai, Huck, am stat mult pe-aici. Socot că se face târziu. Mi-e și foame. Mâncăm și fumăm când ajungem la barcă.
Curând ieșiră în desișul de sumac, priviră cu băgare de seamă afară, văzură că drumul era liber și, peste puțin, mâncau și fumau în barcă. Când soarele coborî spre zare, se împinseră de la mal și porniră. Tom lunecă pe lângă țărm în susul apei, prin amurgul lung, stând voios de vorbă cu Huck, și trase la mal la puțin timp după ce se întunecase.
— Acum, Huck, spuse Tom, ascundem banii în podul șopronului de lemne al văduvei, și eu vin dimineață, îi numărăm și-i împărțim, apoi căutăm pentru ei un loc în pădure, unde-o să fie în siguranță. Tu stai liniștit aici și păzește-i, până dau eu o fugă și șterpelesc căruciorul lui Benny Taylor; nu lipsesc niciun minut.
Dispăru și curând se întoarse cu căruciorul, puse în el cei doi săculeți, aruncă niște zdrențe vechi deasupra și porni, trăgând încărcătura după el. Când ajunseră la casa galezului, băieții se opriră să se odihnească. Tocmai se pregăteau să pornească mai departe când galezul ieși și spuse:
— Hei, cine-i acolo?
— Huck și Tom Sawyer.
— Bine! Veniți cu mine, băieți, toată lumea vă așteaptă. Hai — grăbiți-vă, luați-o la trap înainte — trag eu căruciorul. Ei, nu-i chiar așa de ușor cum ar putea fi. Aveți cărămizi în el? Ori fier vechi?
— Fier vechi, spuse Tom.
— Așa am socotit și eu; băieții din târgul ăsta se ostenesc mai mult și pierd mai mult timp ca să găsească fier vechi de șaptezeci și cinci de cenți, să-l vândă la turnătorie, decât s-ar osteni ca să câștige de două ori pe-atât muncind cu rost. Da’ așa-i firea omului — hai mai repede, mai repede!
Băieții voiau să știe ce rost avea atâta grabă.
— N-are a face; o să vedeți când ajungem la văduva Douglas.
Huck spuse cu oarecare neliniște — căci de multă vreme era obișnuit să fie învinuit pe nedrept:
— Domnule Jones, n-am făcut nimic.
Galezul râse.
— Ei, nu știu, Huck, băiete. Nu știu ce să zic. Nu ești tu bun prieten cu văduva?
— Ba da. Mă rog, ea a fost bună prietenă cu mine, oricum.
— Atunci e bine. De ce să-ți mai fie frică?
Mintea înceată a lui Huck nu apucase să răspundă pe deplin la întrebarea aceasta când băiatul se pomeni împins, împreună cu Tom, în salonul doamnei Douglas. Domnul Jones lăsă căruciorul lângă ușă și intră după ei.
Încăperea era luminată strălucitor, și toți oamenii de seamă ai târgului se aflau acolo. Erau cei din familia Thatcher, din familia Harper, din familia Rogers, mătușa Polly, Sid, Mary, pastorul, redactorul și mulți alții, toți în cele mai bune haine ale lor. Văduva îi primi pe băieți cât se poate de călduros pentru două făpturi cu asemenea înfățișare. Erau plini de lut și seu de lumânare. Mătușa Polly se făcu roșie ca focul de rușine, se încruntă și clătină din cap spre Tom. Totuși nimeni nu suferea nici pe jumătate cât cei doi băieți. Domnul Jones spuse:
— Tom încă nu venise acasă, așa că renunțasem la el; da’ am dat peste el și peste Huck chiar în fața ușii mele, și i-am adus în grabă.
— Și foarte bine ai făcut, spuse văduva. Veniți cu mine, băieți.
Îi duse într-un dormitor și spuse:
— Acum spălați-vă și îmbrăcați-vă. Aici sunt două rânduri de haine noi — cămăși, ciorapi, tot ce trebuie. Sunt ale lui Huck — nu, nu-mi mulțumi, Huck — domnul Jones a cumpărat unul și eu pe celălalt. Dar vă vin amândurora. Îmbrăcați-vă cu ele. Vă așteptăm — coborâți când v-ați gătit destul.
Apoi plecă.