Galezul povestește — Huck sub focul întrebărilor — Povestea se răspândește — O nouă tulburare — Speranța lasă loc deznădejdii
Când se ivi prima bănuială de zori, duminică dimineață, Huck urcă dealul pe pipăite și bătu ușor la ușa bătrânului galez. Cei din casă dormeau, dar era un somn cu trăgaci ușor, din pricina întâmplării tulburătoare din noaptea trecută. De la o fereastră se auzi un glas:
— Cine-i acolo!
Glasul speriat al lui Huck răspunse încet:
— Vă rog, lăsați-mă înăuntru! Sunt numai Huck Finn!
— Ăsta-i un nume care poate deschide ușa asta zi și noapte, băiete! — Și bine-ai venit!
Cuvintele acestea sunau ciudat în urechile băiatului vagabond și erau cele mai plăcute pe care le auzise vreodată. Nu-și amintea ca ultimele să-i fi fost adresate cândva lui. Ușa fu descuiată repede, și el intră. Lui Huck i se dădu un loc, iar bătrânul și perechea lui de fii înalți se îmbrăcară în grabă.
— Acum, băiete, sper că ți-e foame zdravăn, fiindcă micul dejun o să fie gata îndată ce răsare soarele, și-o să avem unul fierbinte de-ți frige gura — de asta poți fi liniștit! Eu și băieții speram să vii și să rămâi aici azi-noapte.
— Mi-a fost îngrozitor de frică, spuse Huck, și-am fugit. Am luat-o la goană când s-au auzit pistoalele și nu m-am oprit trei mile. Am venit acum fiindcă voiam să aflu ce s-a întâmplat, știți; și-am venit înainte să se lumineze, fiindcă nu voiam să mă întâlnesc cu dracii ăia, chiar dacă ar fi fost morți.
— Păi, bietul de tine, chiar arăți de parcă ai fi avut o noapte grea — da’ ai aici un pat după ce-ți iei micul dejun. Nu, nu-s morți, băiete — și ne pare destul de rău. Vezi, după ce ne-ai spus tu, știam chiar unde să punem mâna pe ei; așa că ne-am furișat în vârful picioarelor până la cincisprezece picioare de ei — poteca aia cu sumac era întunecată ca o pivniță — și tocmai atunci am simțit că-mi vine să strănut. Cel mai afurisit ghinion! Am încercat să mă stăpânesc, da’ degeaba — trebuia să vină, și-a venit! Eram în frunte, cu pistolul ridicat, și când strănutul i-a făcut pe ticăloși să se repeadă afară din potecă, foșnind, am strigat: «Foc, băieți!» și-am tras spre locul unde se auzea foșnetul. La fel și băieții. Da’ s-au dus cât ai clipi, ticăloșii, și noi după ei, la vale prin pădure. Cred că nu i-am nimerit. Au tras câte-un foc când au pornit, da’ gloanțele au șuierat pe lângă noi și nu ne-au făcut niciun rău. Când nu le-am mai auzit pașii, am lăsat urmărirea, am coborât și-am sculat oamenii legii. Ei au strâns o ceată și-au plecat să păzească malul fluviului, iar îndată ce se luminează, șeriful și alți oameni au să scotocească pădurea. Băieții mei au să meargă și ei îndată. Ce-aș vrea să avem măcar o descriere a ticăloșilor — ar ajuta mult. Da’ tu n-ai putut să vezi cum arată pe întuneric, băiete, nu?
— Ba da; i-am văzut în orășel și m-am luat după ei.
— Strașnic! Descrie-i — descrie-i, băiete!
— Unul e spaniolul bătrân, surd și mut, care-a mai fost de vreo două ori pe-aici, și celălalt e zdrențăros, cu o mutră rea —
— Ajunge, băiete, îi cunoaștem! Am dat peste ei într-o zi în pădure, în spatele casei văduvei, și s-au furișat de-acolo. Plecați, băieți, și spuneți-i șerifului — micul dejun vi-l luați mâine dimineață!
Fiii galezului plecară numaidecât. Pe când ieșeau din încăpere, Huck sări în picioare și strigă:
— A, vă rog, să nu spuneți _nimănui_ că eu i-am dat de gol! Vă rog!
— Bine, dacă așa vrei, Huck, da’ ar trebui să ai cinstea cuvenită pentru ce-ai făcut.
— A, nu, nu! Vă rog să nu spuneți!
După plecarea tinerilor, bătrânul galez spuse:
— Ei n-au să spună — și nici eu. Da’ de ce nu vrei să se știe?
Huck nu voi să dea alte lămuriri decât că știa deja prea multe despre unul dintre oamenii aceia și că pentru nimic în lume n-ar fi vrut ca omul să știe că el cunoștea ceva împotriva lui — sigur avea să fie omorât fiindcă știa.
Bătrânul făgădui din nou să păstreze taina și spuse:
— Cum de te-ai luat după oamenii ăștia, băiete? Ți se păreau suspecți?
Huck tăcu, alcătuind un răspuns îndeajuns de prevăzător. Apoi spuse:
— Păi, vedeți, eu sunt cam un derbedeu — măcar toți spun așa și eu nu găsesc nimic de zis împotrivă — și câteodată nu prea pot să dorm, fiindcă mă gândesc la asta și parcă încerc să găsesc alt fel de-a mă purta. Așa a fost azi-noapte. Nu puteam să dorm, așa că am luat-o pe stradă în sus, pe la miezul nopții, tot întorcând treaba pe toate fețele; și când am ajuns la magazinul ăla vechi, dărăpănat, de cărămidă, de lângă Hanul Cumpătării, m-am rezemat de zid ca să mă mai gândesc. Ei, tocmai atunci vin ăștia doi, furișându-se pe lângă mine, cu ceva sub braț, și-am crezut că-l furaseră. Unul fuma, și celălalt voia un foc; așa că s-au oprit chiar în fața mea, și trabucurile le-au luminat fețele, și-am văzut că ăl mare era spaniolul surd și mut, după favoriții albi și peticul de pe ochi, iar celălalt era un drac jerpelit și zdrențăros.
— Ai putut să vezi zdrențele la lumina trabucurilor?
Aceasta îl clătină pe Huck o clipă. Apoi spuse:
— Păi, nu știu — da’ parcă mi se pare că le-am văzut.
— Apoi au mers mai departe, și tu —
— M-am luat după ei — da. Așa a fost. Voiam să văd ce se petrece — prea se furișau. I-am urmărit până la pârleazul văduvei și-am stat în întuneric și l-am auzit pe ăl zdrențăros rugându-l s-o cruțe pe văduvă, iar pe spaniol jurând că-i strică frumusețea, chiar cum v-am spus dumneavoastră și celor doi —
— Cum! Omul _surd și mut_ a spus toate astea!
Huck făcuse o nouă greșeală cumplită! Încerca din răsputeri să-l împiedice pe bătrân să prindă cel mai slab indiciu despre cine putea fi spaniolul, și totuși limba lui părea hotărâtă să-l vâre în încurcătură, orice ar fi făcut el. Încercă de mai multe ori să se strecoare afară din necaz, dar ochiul bătrânului era asupra lui și el făcea greșeală după greșeală. În cele din urmă, galezul spuse:
— Băiete, nu te teme de mine. Nu ți-aș atinge niciun fir de păr pentru nimic în lume. Nu — te-aș apăra — te-aș apăra. Spaniolul ăsta nu-i surd și mut; ți-a scăpat fără să vrei; acum nu mai poți ascunde asta. Știi ceva despre spaniolul ăsta, ceva ce vrei să ții tăinuit. Acum ai încredere în mine — spune-mi ce este și ai încredere — n-am să te trădez.
Huck privi o clipă în ochii cinstiți ai bătrânului, apoi se aplecă și-i șopti la ureche:
— Nu-i spaniol — e Joe Indianul!
Galezul aproape sări de pe scaun. După o clipă spuse:
— Acum totul e limpede. Când ai vorbit de crestat urechi și de despicat nasuri, am crezut că sunt înflorituri de-ale tale, fiindcă albii nu se răzbună în felul ăsta. Da’ un indian! Asta-i cu totul altceva.
Discuția continuă în timpul micului dejun, și la un moment dat bătrânul spuse că ultimul lucru pe care-l făcuseră el și fiii săi înainte de culcare fusese să ia un felinar și să cerceteze pârleazul și împrejurimile, căutând urme de sânge. Nu găsiseră niciuna, dar puseseră mâna pe o legătură mare cu —
— Cu _ce_?
Dacă vorbele ar fi fost fulgere, n-ar fi putut țâșni de pe buzele albite ale lui Huck cu o repeziciune mai năucitoare. Acum ochii îi erau larg deschiși, holbați, iar răsuflarea oprită — așteptând răspunsul. Galezul tresări — se holbă și el — trei secunde — cinci secunde — zece — apoi răspunse:
— Cu unelte de spărgător. Păi, _ce-i_ cu tine?
Huck se lăsă la loc, gâfâind ușor, dar adânc și nespus de recunoscător. Galezul îl privi grav, curios — și după un timp spuse:
— Da, unelte de spărgător. Asta pare să te ușureze tare mult. Da’ ce te-a făcut să tresari așa? Ce credeai _tu_ că am găsit?
Huck era la strâmtoare — ochiul întrebător era asupra lui — ar fi dat orice să aibă din ce alcătui un răspuns plauzibil — nu-i venea nimic în minte — ochiul întrebător sfredelea tot mai adânc — se ivi un răspuns fără noimă — nu mai era vreme să-l cântărească, așa că-l rosti la întâmplare — slab:
— Cărți de școală de duminică, poate.
Bietul Huck era prea tulburat ca să zâmbească, dar bătrânul râse tare și voios, zgudui toate amănuntele anatomiei sale din cap până-n picioare și sfârși spunând că un asemenea râs însemna bani în buzunarul omului, fiindcă micșora strașnic nota doctorului. Apoi adăugă:
— Bietul de tine, ești alb și istovit — nu ți-e deloc bine — nu-i de mirare că ești cam zăpăcit și sărit de pe făgaș. Da’ ai să-ți vii în fire. Odihna și somnul au să te pună pe picioare, sper.
Huck era necăjit la gândul că fusese atât de nătâng și lăsase să se vadă o tulburare atât de suspectă, fiindcă renunțase la ideea că legătura adusă de la han era comoara de îndată ce auzise vorbele de la pârleazul văduvei. Totuși, numai crezuse că nu era comoara — nu _știuse_ că nu era — așa că pomenirea unei legături găsite fusese prea mult pentru stăpânirea lui de sine. Dar, în ansamblu, se bucura că mica întâmplare avusese loc, fiindcă acum știa fără umbră de îndoială că legătura aceea nu era _legătura_ căutată, și mintea lui era liniștită și nespus de împăcată. De fapt, totul părea acum să meargă tocmai în direcția cea bună; comoara trebuia să fie încă la numărul 2, oamenii aveau să fie prinși și închiși în ziua aceea, iar el și Tom puteau pune mâna pe aur la noapte, fără niciun necaz și fără teama că vor fi întrerupți.
Chiar când se isprăvi micul dejun, cineva bătu la ușă. Huck se repezi să se ascundă, fiindcă nu voia să fie legat nici măcar de departe de întâmplarea din urmă. Galezul primi câteva doamne și câțiva domni, printre care și văduva Douglas, și observă că grupuri de cetățeni urcau dealul — ca să se holbeze la pârleaz. Așadar, vestea se răspândise. Galezul trebui să le povestească musafirilor întâmplarea nopții. Văduva își mărturisi fățiș recunoștința pentru salvarea ei.
— Nu mai spuneți nimic, doamnă. Mai e cineva căruia îi datorați poate mai mult decât mie și băieților mei, da’ nu mă lasă să-i spun numele. Fără el, noi n-am fi fost acolo.
Bineînțeles, aceasta stârni o curiozitate atât de mare, încât aproape micșoră însemnătatea întâmplării înseși — dar galezul o lăsă să roadă măruntaiele musafirilor și, prin ei, să se răspândească în tot orășelul, căci refuză să-și dezvăluie taina. După ce aflară tot restul, văduva spuse:
— Am adormit citind în pat și-am dormit prin toată gălăgia aceea. De ce n-ați venit să mă treziți?
— Am socotit că n-avea rost. Oamenii ăia nu prea aveau să mai vină — nu le mai rămăseseră unelte cu care să lucreze, și ce rost avea să vă trezim și să vă speriem de moarte? Cei trei negri ai mei au stat de pază la casa dumneavoastră tot restul nopții. Tocmai s-au întors.
Mai veniră și alți musafiri, și povestea trebui spusă și răspusă încă vreo două ceasuri.
În vacanța școlii obișnuite nu se ținea școală de duminică, dar toți veniră devreme la biserică. Întâmplarea tulburătoare fu întoarsă pe toate fețele. Sosi vestea că încă nu fusese descoperită nicio urmă a celor doi ticăloși. După sfârșitul predicii, soția judecătorului Thatcher se apropie de doamna Harper, pe când aceasta cobora pe culoar împreună cu mulțimea, și spuse:
— Becky a mea are de gând să doarmă toată ziua? Mă așteptam să fie moartă de oboseală.
— Becky a dumneavoastră?
— Da — privirea i se umplu de spaimă — n-a rămas la dumneavoastră azi-noapte?
— Păi, nu.
Doamna Thatcher păli și se lăsă pe o bancă tocmai când mătușa Polly trecea pe acolo, vorbind însuflețit cu o prietenă. Mătușa Polly spuse:
— Bună dimineața, doamnă Thatcher. Bună dimineața, doamnă Harper. Am un băiat care s-a făcut nevăzut. Cred că Tom al meu a stat azi-noapte la una dintre dumneavoastră. Și-acum îi e frică să vină la biserică. Trebuie să mă socotesc cu el.
Doamna Thatcher clătină slab din cap și păli mai rău ca oricând.
— La noi n-a rămas, spuse doamna Harper, începând să pară neliniștită. Pe fața mătușii Polly se ivi o îngrijorare vădită.
— Joe Harper, l-ai văzut pe Tom al meu azi-dimineață?
— Nu, doamnă.
— Când l-ai văzut ultima dată?
Joe încercă să-și amintească, dar nu era sigur că putea spune. Oamenii nu mai înaintau spre ieșirea bisericii. Șoaptele treceau din om în om, și o neliniște de rău augur cuprinse fiecare față. Copiii fură întrebați cu îngrijorare, și tinerii dascăli. Toți spuseră că nu băgaseră de seamă dacă Tom și Becky se aflau pe bac la întoarcere; era întuneric; nimănui nu-i trecuse prin minte să întrebe dacă lipsea cineva. În cele din urmă, un tânăr își mărturisi brusc teama că erau încă în peșteră! Doamna Thatcher leșină. Mătușa Polly începu să plângă și să-și frângă mâinile.
Vestea înspăimântătoare trecu din gură în gură, din grup în grup, din stradă în stradă, și în cinci minute clopotele băteau năvalnic, iar tot orășelul era în picioare! Întâmplarea de pe dealul Cardiff deveni într-o clipă neînsemnată, spărgătorii fură uitați, caii înșeuați, bărcile umplute cu oameni, bacului i se porunci să plece, și înainte ca grozăvia să fi împlinit o jumătate de ceas, două sute de bărbați se revărsau pe drumul mare și pe fluviu spre peșteră.
Toată după-amiaza aceea lungă, orășelul păru pustiu și mort. Multe femei le vizitară pe mătușa Polly și pe doamna Thatcher, încercând să le mângâie. Și plângeau cu ele, ceea ce era încă mai bine decât vorbele. Toată noaptea aceea nesfârșită, orășelul așteptă vești; dar când în sfârșit se iviră zorii, singura veste care veni fu: „Trimiteți mai multe lumânări — și trimiteți mâncare.” Doamna Thatcher era aproape înnebunită; și mătușa Polly la fel. Judecătorul Thatcher trimitea din peșteră vorbe de speranță și îmbărbătare, dar ele nu aduceau nicio înviorare adevărată.
Bătrânul galez se întoarse acasă spre ziuă, stropit cu seu de lumânare, mânjit de lut și aproape istovit. Îl găsi pe Huck încă în patul care-i fusese pregătit, delirând de febră. Toți doctorii erau la peșteră, așa că veni văduva Douglas și luă bolnavul în grija ei. Spuse că avea să facă tot ce putea pentru el, fiindcă, bun, rău sau nici una, nici alta, era al Domnului, și nimic din ce era al Domnului nu trebuia lăsat de izbeliște. Galezul spuse că Huck avea și părți bune, iar văduva spuse:
— Puteți fi sigur de asta. E semnul Domnului. El nu-l uită. Nu-l uită niciodată. Îl pune undeva pe fiecare făptură care iese din mâinile Lui.
Devreme, înainte de amiază, cete de oameni istoviți începură să se întoarcă, răzleți, în orășel, dar cei mai puternici dintre cetățeni continuau căutarea. Tot ce se putea afla era că se scotoceau depărtări ale peșterii unde nimeni nu mai fusese până atunci; că fiecare colț și fiecare crăpătură aveau să fie cercetate cu de-amănuntul; că oriunde rătăceai prin labirintul de galerii se vedeau în depărtare lumini mișcându-se încoace și încolo, iar strigăte și împușcături de pistol își trimiteau ecourile goale spre ureche de-a lungul culoarelor sumbre. Într-un loc, departe de partea străbătută de obicei de turiști, se găsiseră numele „BECKY & TOM”, scrise pe peretele de stâncă cu fum de lumânare, și în apropiere o bucățică de panglică mânjită de seu. Doamna Thatcher recunoscu panglica și plânse deasupra ei. Spuse că era ultima rămășiță pe care avea s-o mai aibă vreodată de la copila ei și că nicio altă amintire a fetei nu putea fi atât de prețioasă, fiindcă aceasta se despărțise cel mai târziu de trupul viu, înainte să vină moartea cumplită. Unii spuneau că, din când în când, în peșteră licărea departe un punct de lumină, apoi izbucnea un strigăt măreț de bucurie și vreo douăzeci de oameni porneau în ceată pe galeria plină de ecouri — iar apoi urma de fiecare dată o dezamăgire care-i făcea să se simtă rău; copiii nu erau acolo; era numai lumina unui căutător.
Trei zile și nopți îngrozitoare își târâră ceasurile chinuitoare, iar orășelul se cufundă într-o toropeală fără nădejde. Nimeni nu mai avea inimă de nimic. Descoperirea întâmplătoare, abia făcută, că stăpânul Hanului Cumpătării ținea băuturi spirtoase în local abia dacă mișcă pulsul obștesc, oricât de nemaipomenit era faptul. Într-un răstimp de limpezime, Huck aduse, cu glas slab, vorba despre hanuri și în cele din urmă întrebă — temându-se nedeslușit de ce era mai rău — dacă se descoperise ceva la Hanul Cumpătării de când era el bolnav.
— Da, spuse văduva.
Huck se ridică brusc în pat, cu ochii rătăciți:
— Ce? Ce anume?
— Băutură! — Și localul a fost închis. Culcă-te, copile — ce m-ai speriat!
— Spuneți-mi numai un lucru — numai unul — vă rog! Tom Sawyer a găsit-o?
Văduva izbucni în lacrimi.
— Taci, taci, copile, taci! Ți-am mai spus, _nu_ trebuie să vorbești. Ești foarte, foarte bolnav!
Așadar, nu se găsise decât băutură; dacă ar fi fost aurul, ar fi fost mare tărăboi. Prin urmare, comoara se dusese pentru totdeauna — pentru totdeauna! Dar de ce-o fi plângând ea? Ciudat că plângea.
Gândurile acestea își croiau nedeslușit drum prin mintea lui Huck, iar sub oboseala pe care i-o aduceau, el adormi. Văduva își spuse în sine:
— Așa — a adormit, bietul prăpădit. Tom Sawyer s-o găsească! Ce bine-ar fi să poată cineva să-l găsească pe Tom Sawyer! Ah, nu prea au mai rămas acum oameni cu destulă speranță, ori cu destulă putere, ca să continue căutarea.