Elocvență tinerească — Compunerile domnișoarelor — O viziune lungă — Răzbunarea băieților e împlinită
Se apropia vacanța. Învățătorul, întotdeauna aspru, devenea mai aspru și mai pretențios ca oricând, căci voia ca școala să se înfățișeze bine în ziua „Examenului”. Acum nuiaua și linia lui rareori stăteau degeaba — cel puțin printre elevii mai mici. Numai băieții cei mai mari și domnișoarele de optsprezece și douăzeci de ani scăpau de bătaie. Iar bătăile domnului Dobbins erau foarte zdravene; căci, deși purta sub perucă un cap cu totul chel și lucios, abia ajunsese la vârsta mijlocie, și mușchii lui nu dădeau niciun semn de slăbiciune. Pe măsură ce se apropia ziua cea mare, toată tirania din el ieșea la suprafață; părea că găsește o plăcere răzbunătoare în a pedepsi cele mai mici scăpări. Urmarea fu că băieții mai mici își petreceau zilele în spaimă și suferință, iar nopțile urzind răzbunări. Nu lăsau să treacă niciun prilej de a-i face învățătorului o poznă. Dar el era mereu înaintea lor. Pedeapsa care urma după fiecare răzbunare izbutită era atât de cuprinzătoare și de maiestuoasă, încât băieții se retrăgeau întotdeauna de pe câmpul de luptă rău înfrânți. În cele din urmă se înțeleseră între ei și găsiră un plan care făgăduia o victorie orbitoare. Îl legară prin jurământ pe băiatul pictorului de firme, îi spuseră planul și îi cerură ajutorul. Avea motivele lui să fie încântat, căci învățătorul stătea cu pensiune la familia tatălui său și îi dăduse băiatului destule pricini să-l urască. Soția învățătorului avea să plece peste câteva zile în vizită la țară și nu avea să fie nimic care să împiedice planul; învățătorul se pregătea mereu pentru marile ocazii amețindu-se bine cu băutură, iar băiatul pictorului de firme spuse că, atunci când dascălul avea să ajungă în starea potrivită în seara Examenului, el avea să „aranjeze treaba” în vreme ce acesta moțăia în scaun; apoi avea să-l trezească la timp și să-l grăbească spre școală.
La împlinirea vremii, sosi și interesanta ocazie. La opt seara, școala era strălucitor luminată și împodobită cu cununi și ghirlande de frunziș și flori. Învățătorul ședea întronat în scaunul lui mare, pe o platformă înălțată, cu tabla în spate. Arăta destul de încălzit. Trei rânduri de bănci de fiecare parte și șase în fața lui erau ocupate de mai-marii orășelului și de părinții elevilor. La stânga lui, în dosul rândurilor de cetățeni, se afla o platformă provizorie încăpătoare, pe care ședeau școlarii ce aveau să ia parte la exercițiile serii: rânduri de băieței, spălați și îmbrăcați până la un chin de nesuportat; rânduri de băieți mari și stângaci; troiene de fete și domnișoare în batist și muselină, vădit conștiente de brațele lor goale, de podoabele vechi ale bunicilor, de panglicuțele roz și albastre și de florile din păr. Tot restul sălii era plin de școlarii care nu luau parte la program.
Exercițiile începură. Un băiețel foarte mic se ridică și recită rușinat: „Abia-ați crede c-un băiat de vârsta mea pe scenă,-n public, ar putea cuvânta”, și așa mai departe — însoțindu-se de gesturi chinuitor de exacte și spasmodice, pe care le-ar fi putut face o mașină — presupunând că mașina ar fi fost puțin stricată. Dar ajunse cu bine la capăt, deși era îngrozit, și primi o frumoasă răpăială de aplauze când făcu plecăciunea lui fabricată și se retrase.
O fetiță rușinoasă rosti peltic „Mary avea un mieluț”, și așa mai departe, făcu o reverență care stârnea mila, își primi partea de aplauze și se așeză îmbujorată și fericită.
Tom Sawyer păși înainte cu o încredere înfumurată și se avântă în nestinsul și indestructibilul discurs „Dați-mi libertate ori dați-mi moarte”, cu o frumoasă furie și gesturi frenetice, apoi se poticni la mijlocul lui. Îl cuprinse o cumplită spaimă de scenă, picioarele îi tremurau sub el și mai că se îneca. E drept, sala îi arăta o vădită compătimire; dar îi arăta și tăcerea, care era chiar mai rea decât compătimirea. Învățătorul se încruntă, și asta desăvârși dezastrul. Tom se zbătu o vreme, apoi se retrase, cu totul înfrânt. Se încercară câteva aplauze slabe, dar se stinseră curând.
Urmară „Băiatul stătea pe puntea arzând”; de asemenea, „Asirianul coborî” și alte nestemate de declamație. Apoi veniră exercițiile de citire și o luptă de ortografie. Puțina clasă de latină își spuse lecția cu cinste. Acum venise rândul atracției de căpetenie a serii — „compuneri” originale ale domnișoarelor. Fiecare păși, la rândul ei, până la marginea platformei, își drese glasul, își ridică manuscrisul — legat cu o panglică delicată — și începu să citească, cu o grijă chinuită pentru „expresie” și punctuație. Temele erau aceleași pe care le luminau, cu asemenea prilejuri, mamele lor înaintea lor, bunicile lor și, fără îndoială, toate strămoașele pe linie femeiască până la Cruciade. Una era „Prietenia”; altele, „Amintiri din alte zile”, „Religia în istorie”, „Țara visului”, „Avantajele culturii”, „Forme de guvernare politică, comparate și puse în contrast”, „Melancolia”, „Dragostea filială”, „Dorurile inimii” și așa mai departe, și așa mai departe.
O trăsătură răspândită în aceste compuneri era o melancolie îngrijită și răsfățată; alta, o revărsare risipitoare și opulentă de „limbaj frumos”; alta, tendința de a târî înăuntru de urechi anumite cuvinte și expresii deosebit de prețuite, până se toceau cu totul; iar o însușire care le marca și le strica în chip vădit era predica înrădăcinată și de nesuportat ce-și flutura coada schiloadă la sfârșitul fiecăreia dintre ele, fără excepție. Oricare ar fi fost subiectul, se făcea o sforțare de stors creierii ca să fie răsucit într-un chip sau altul pe care mintea morală și religioasă să-l poată contempla spre edificare. Lipsa stridentă de sinceritate a acestor predici nu era de ajuns ca să izgonească moda din școli și nu e de ajuns nici astăzi; poate că n-o să fie niciodată de ajuns cât va sta lumea în picioare. Nu există școală în toată țara noastră unde domnișoarele să nu se simtă datoare să-și încheie compunerile cu o predică; și veți găsi că predica fetei celei mai ușuratice și mai puțin religioase din școală e întotdeauna cea mai lungă și mai neînduplecat de pioasă. Dar destul cu asta. Adevărul de rând nu e plăcut la gust.
Să ne întoarcem la „Examen”. Prima compunere citită se intitula „Aceasta este, așadar, viața?” Poate că cititorul poate îndura un fragment din ea:[*]
„Pe cărările obișnuite ale vieții, cu ce simțăminte încântătoare privește mintea tinerească spre vreo scenă de sărbătoare așteptată! Închipuirea se îndeletnicește cu schițarea unor tablouri trandafirii de bucurie. În fantezie, voluptuoasa adoratoare a modei se vede în mijlocul mulțimii festive, «privită de toți privitorii». Făptura ei grațioasă, înveșmântată în straie de un alb de zăpadă, se învârte în labirinturile dansului vesel; ochiul ei e cel mai strălucitor, pasul ei cel mai ușor din adunarea voioasă.
În asemenea închipuiri delicioase, vremea alunecă repede și sosește ceasul bine-venit al intrării ei în lumea Elizeului, despre care a avut vise atât de luminoase. Cât de feeric îi apare totul privirii fermecate! Fiecare scenă nouă este mai încântătoare decât cea dinainte. Dar după o vreme descoperă că, sub această frumoasă înfățișare, totul e deșertăciune; lingușirea care odinioară îi fermeca sufletul îi zgârie acum aspru auzul; sala de bal și-a pierdut farmecele; și, cu sănătatea irosită și inima amărâtă, ea se întoarce cu încredințarea că plăcerile pământești nu pot mulțumi dorurile sufletului!”
Și tot așa, și așa mai departe. Din când în când, pe parcursul lecturii, se auzea un murmur de mulțumire, însoțit de exclamații șoptite: „Ce dulce!”, „Ce elocvent!”, „Ce adevărat!” și altele; iar după ce lucrarea se încheie cu o predică deosebit de chinuitoare, aplauzele fură entuziaste.
Apoi se ridică o fată subțire și melancolică, al cărei chip avea paloarea „interesantă” care vine din pilule și indigestie, și citi o „poezie”. Două strofe sunt de ajuns:
RĂMASUL-BUN AL UNEI FECIOARE DIN MISSOURI CĂTRE ALABAMA
Adio, Alabama! Te iubesc nespus! Dar te părăsesc azi, o vreme, draga mea; De gânduri triste, triste, mi-e sufletul răpus, Și-amintirile-aprinse îmi ard în fruntea grea! Prin codrii tăi în floare am tot hoinărit; Pe Tallapoosa-am citit, umblând pe malul său; A Tallassee-ului luptă de ape-am auzit, Pe Coosa, curtam raza Aurorei mereu.
Nu mi-e rușine c-am o inimă prea plină; Nici să privesc în urmă prin lacrimi, suspinând; Căci țara ce-o părăsesc nu mi-e străină, Nu las străini în urmă când plec de-aici plângând. În statul tău, cămin și bun-venit am primit; Las văile — iar turle-mi pier în zări, treptat; Și reci să-mi fie ochii, inima și tête, Când, dragă Alabama, spre tine reci s-or fi-ndreptat!
Foarte puțini dintre cei de acolo știau ce însemna „tête”, dar poezia era, cu toate acestea, foarte mulțumitoare.
Urmă o domnișoară oacheșă, cu ochi negri și păr negru, care zăbovi o clipă cu efect, luă o înfățișare tragică și începu să citească pe un ton măsurat și solemn:
O VIZIUNE
„Întunecată și furtunoasă era noaptea. În jurul tronului din înalt nu tremura nicio stea; dar intonațiile adânci ale tunetului greu vibrau necontenit în ureche; pe când fulgerul înfricoșător se dezlănțuia mânios prin odăile înnorate ale cerului, părând să disprețuiască puterea pe care ilustrul Franklin o exercitase asupra spaimei lui! Chiar și vânturile tumultuoase ieșiră, în unanimitate, din sălașurile lor mistice și vâjâiră împrejur, de parcă ar fi vrut să sporească, prin ajutorul lor, sălbăticia scenei.
Într-un asemenea ceas, atât de întunecat, atât de sumbru, însuși duhul meu suspina după înțelegere omenească; dar, în locul ei,
«Prietena mea cea mai dragă, sfătuitoarea, mângâierea și călăuza mea — Bucuria mea în jale, a doua fericire în bucurie», veni alături de mine.
Se mișca asemenea uneia dintre acele ființe strălucitoare pe care cei tineri și romantici le zugrăvesc pe cărările însorite ale Edenului închipuirii, o regină a frumuseții, neîmpodobită decât cu propria-i minunăție transcendentă. Atât de ușor îi era pasul, încât nu făcea niciun sunet, iar, de n-ar fi fost fiorul magic împărtășit de atingerea ei binevoitoare, ar fi alunecat, asemenea altor frumuseți sfioase, fără să fie văzută — fără să fie căutată. O tristețe stranie se odihnea pe trăsăturile ei, ca lacrimile de gheață pe haina lui Decembrie, în vreme ce arăta spre stihiile în luptă de afară și mă îndemna să contemplu cele două ființe înfățișate.”
Acest coșmar ocupa vreo zece pagini de manuscris și se încheia cu o predică atât de nimicitoare pentru orice speranță a nepresbiterienilor, încât luă premiul întâi. Compunerea fu socotită drept cea mai frumoasă izbândă a serii. Primarul orășelului, înmânând autoarei premiul, ținu un discurs călduros în care spuse că era de departe lucrul cel mai „elocvent” pe care îl auzise vreodată și că însuși Daniel Webster ar fi putut fi mândru de el.
Se poate observa, în treacăt, că numărul compunerilor în care cuvântul „preafrumos” era dezmierdat peste măsură, iar experiența omenească era numită „pagina vieții”, atingea media obișnuită.
Acum învățătorul, îmblânzit de băutură aproape până la bunăvoință, își dădu scaunul la o parte, întoarse spatele publicului și începu să deseneze pe tablă o hartă a Americii, ca să pună la încercare clasa de geografie. Dar făcu o treabă jalnică, cu mâna lui nesigură, și un chicotit înăbușit undui prin sală. Știa care era necazul și se apucă să-l îndrepte. Șterse liniile cu buretele și le refăcu; dar nu făcu decât să le strâmbe mai rău ca oricând, iar chicotitul se auzi mai tare. Acum își puse toată luarea-aminte în lucru, de parcă era hotărât să nu se lase învins de veselie. Simțea că toți ochii erau ațintiți asupra lui; își închipuia că izbutea, și totuși chicotitul continua; ba chiar creștea în chip vădit. Și avea de ce. Deasupra se afla un pod, cu o trapă chiar peste capul lui; prin această trapă cobora o pisică, atârnată de o sfoară în jurul șoldurilor; avea o cârpă legată în jurul capului și al fălcilor, ca să nu miaune; pe măsură ce cobora încet, se arcuia în sus și zgâria sfoara, se legăna în jos și zgâria aerul de neatins. Chicotitul se înălța mereu — pisica ajunsese la mai puțin de șase țoli de capul profesorului absorbit — jos, jos, încă puțin, și apucă peruca cu ghearele ei deznădăjduite, se agăță de ea și fu trasă într-o clipă în pod, cu trofeul încă la ea! Și cum mai izbucni lumina din chelia învățătorului — căci băiatul pictorului de firme i-o aurise!
Asta puse capăt adunării. Băieții erau răzbunați. Venise vacanța.
Note
[*] Nota autorului: Pretinsele „compuneri” citate în acest capitol sunt luate fără modificări dintr-un volum intitulat „Proză și poezie de o doamnă din Vest” — dar sunt exact și întocmai după tiparul compunerilor de școlăriță și, prin urmare, mult mai reușite decât ar putea fi orice simple imitații.