Picnicul — Huck pe urmele lui Joe Indianul — Treaba cu „răzbunarea” — Ajutor pentru văduvă
Primul lucru pe care-l auzi Tom vineri dimineață fu o veste îmbucurătoare — familia judecătorului Thatcher se întorsese în orășel cu o seară înainte. Pentru o clipă, Joe Indianul și comoara trecură pe planul al doilea, iar Becky ajunse în centrul preocupărilor băiatului. O văzu, și se distrară de minune, până la istovire, jucându-se de-a v-ați ascunselea și de-a „gully-keeper” cu o mulțime de colegi de școală. Ziua se încheie și se încunună într-un chip deosebit de mulțumitor: Becky o bătu la cap pe mama ei să hotărască pentru a doua zi picnicul de mult făgăduit și de mult amânat, iar aceasta se învoi. Bucuria copilei nu avea margini; iar a lui Tom nu era cu nimic mai măsurată. Invitațiile fură trimise înainte de apus, și numaidecât tineretul orășelului fu cuprins de fierbințeala pregătirilor și a așteptării pline de desfătare. Tulburarea îl ținu treaz pe Tom până la un ceas destul de târziu, și el nădăjduia din toată inima să audă „mieunatul” lui Huck și să aibă comoara cu care s-o uimească pe Becky și pe tovarășii de picnic a doua zi; dar fu dezamăgit. În noaptea aceea nu veni niciun semnal.
În cele din urmă sosi dimineața, și pe la zece sau unsprezece, la casa judecătorului Thatcher se adunase o ceată zburdalnică și gălăgioasă, și totul era gata de plecare. Nu era obiceiul ca oamenii mai în vârstă să strice picnicurile cu prezența lor. Copiii erau socotiți îndeajuns de în siguranță sub aripa câtorva domnișoare de optsprezece ani și a câtorva tineri de douăzeci și trei de ani ori pe-aproape. Vechiul bac cu aburi fu închiriat pentru împrejurarea aceasta; curând, mulțimea veselă porni în șir pe strada principală, încărcată cu coșuri de merinde. Sid era bolnav și trebui să piardă petrecerea; Mary rămase acasă ca să-l înveselească. Ultimul lucru pe care doamna Thatcher i-l spuse lui Becky fu:
— O să vă întoarceți târziu. Poate-ar fi mai bine să rămâi peste noapte la una dintre fetele care locuiesc lângă debarcaderul bacului, copilă.
— Atunci am să stau la Susy Harper, mamă.
— Foarte bine. Și ai grijă să fii cuminte și să nu faci necazuri.
Curând, pe când mergeau cu pas săltat, Tom îi spuse lui Becky:
— Ascultă — îți spun eu ce facem. În loc să ne ducem la Joe Harper, urcăm drept pe deal și ne oprim la văduva Douglas. Are înghețată! Are aproape în fiecare zi — grămezi întregi. Și-o să se bucure grozav să ne vadă.
— A, ce bine o să fie!
Apoi Becky se gândi o clipă și spuse:
— Da’ ce-o să zică mama?
— De unde-o să afle?
Fata întoarse gândul pe toate fețele și spuse, șovăind:
— Cred că nu-i bine — da’ —
— Da’ ce! Mama ta n-o să știe, și-atunci ce rău facem? Ea vrea numai să fii în siguranță; și pun rămășag că ne-ar fi spus să mergem acolo dacă i-ar fi venit în minte. Știu eu că ne-ar fi spus!
Minunata ospitalitate a văduvei Douglas era o momeală ispititoare. Ea și stăruințele lui Tom avură curând câștig de cauză. Așadar, hotărâră să nu spună nimănui nimic despre planul lor pentru noapte. Curând, lui Tom îi trecu prin minte că poate Huck avea să vină tocmai în noaptea aceasta și să dea semnalul. Gândul îi răpi mult din însuflețirea așteptării. Totuși, nu putea îndura să renunțe la petrecerea de la văduva Douglas. Și de ce să renunțe, judeca el — semnalul nu venise în noaptea trecută, așa că de ce ar fi fost mai probabil să vină acum? Desfătarea sigură a serii cântări mai greu decât comoara nesigură; și, ca orice băiat, se hotărî să urmeze pornirea mai puternică și să nu-și mai îngăduie să se gândească la lada cu bani în ziua aceea.
La trei mile în aval de orășel, bacul se opri la gura unei văi împădurite și acostă. Mulțimea se revărsă pe mal, și curând depărtările pădurii și înălțimile stâncoase răsunară, în lung și-n lat, de strigăte și râsete. Fură încercate toate chipurile de a te înfierbânta și a obosi, iar după un timp hoinarii se întoarseră, care de pe unde, în tabără, întăriți cu pofte de mâncare de nădejde; și atunci începu nimicirea bunătăților. După ospăț urmă un răstimp înviorător de odihnă și taifas la umbra stejarilor cu coroane largi. După un timp, cineva strigă:
— Cine-i gata pentru peșteră?
Toți erau. Făcură rost de mănunchiuri de lumânări și numaidecât porniră cu toții în goană pe deal. Gura peșterii era pe coastă — o deschizătură în forma literei A. Ușa ei masivă de stejar nu era zăvorâtă. Înăuntru se afla o încăpere mică, rece ca o ghețărie, cu pereți pe care Natura îi zidise din calcar trainic, înrourat de o sudoare rece. Era romantic și misterios să stai aici, în întunericul adânc, și să privești afară spre valea verde, strălucitoare în soare. Dar măreția împrejurării se risipi curând și hârjoneala începu din nou. De îndată ce se aprindea o lumânare, toți se repezeau asupra celui care o ținea; urma o luptă și o apărare vitejească, dar lumânarea era curând trântită jos ori stinsă cu o suflare, apoi izbucneau râsete vesele și începea o nouă urmărire. Însă toate au un sfârșit. După un timp, alaiul porni în șir pe coborâșul abrupt al galeriei principale, rândul de lumini pâlpâitoare arătând nedeslușit pereții înalți de stâncă aproape până la locul unde se uneau, la șaizeci de picioare deasupra. Galeria principală nu avea mai mult de opt sau zece picioare lățime. La fiecare câțiva pași se desprindeau din ea, de amândouă părțile, alte crăpături înalte și încă mai înguste — căci peștera lui McDougal nu era decât un vast labirint de culoare întortocheate, care intrau unele în altele și ieșeau din nou și nu duceau nicăieri. Se spunea că puteai să rătăcești zile și nopți la rând prin încâlceala ei de fisuri și prăpăstii, fără să găsești vreodată capătul peșterii; și că puteai coborî, și coborî, și tot coborî în pământ, și era tot așa — labirint sub labirint, fără capăt pentru niciunul. Niciun om nu „cunoștea” peștera. Era un lucru cu neputință. Cei mai mulți dintre tineri îi cunoșteau o parte și nu era obiceiul să se încumete prea departe dincolo de acea parte cunoscută. Tom Sawyer cunoștea peștera la fel de bine ca oricine.
Alaiul înaintă pe galeria principală vreo trei sferturi de milă; apoi grupuri și perechi începură să se strecoare în galeriile laterale, să zboare prin culoarele sumbre și să se ia prin surprindere în locurile unde culoarele se întâlneau din nou. Cetele se puteau feri unele de altele o jumătate de ceas fără să iasă din ținutul „cunoscut”.
După un timp, grupurile începură să se întoarcă, unul câte unul, la gura peșterii, gâfâind, veseli, mânjiți din cap până-n picioare de picături de seu, murdari de lut și pe deplin încântați de izbânda zilei. Atunci fură uimiți să descopere că nu ținuseră seama de timp și că noaptea era aproape. Clopotul zăngănitor îi chema de o jumătate de ceas. Totuși, acest fel de încheiere a aventurilor zilei era romantic și, prin urmare, mulțumitor. Când bacul, cu încărcătura lui năzdrăvană, intră în curentul fluviului, nimănui nu-i păsa câtuși de puțin de timpul pierdut, afară de căpitan.
Huck era deja de pază când luminile bacului trecură sclipind pe lângă chei. Nu auzi niciun zgomot la bord, fiindcă tinerii erau domoli și tăcuți, cum sunt de obicei oamenii aproape morți de oboseală. Se întrebă ce vapor era și de ce nu se oprea la chei — apoi îl uită și-și îndreptă atenția spre treaba lui. Noaptea se făcea noroasă și întunecată. Sosi ceasul zece, zgomotul trăsurilor încetă, luminile răzlețe începură să se stingă una câte una, ultimii trecători dispărură, orășelul se dădu somnului și-l lăsă pe micul paznic singur cu tăcerea și cu stafiile. Sosi ceasul unsprezece și luminile hanului fură stinse; acum era întuneric pretutindeni. Huck așteptă un timp care i se păru obositor de lung, dar nu se întâmplă nimic. Încrederea lui slăbea. Avea vreun rost? Avea cu adevărat vreun rost? De ce să nu se lase păgubaș și să se culce?
Un zgomot îi ajunse la ureche. Într-o clipă fu numai ochi și urechi. Ușa de pe ulicioară se închise încet. Sări la colțul magazinului de cărămidă. În clipa următoare, doi oameni trecură chiar pe lângă el, și unul părea să aibă ceva sub braț. Trebuia să fie lada aceea! Așadar, aveau să mute comoara. De ce să-l mai cheme pe Tom acum? Ar fi fost absurd — oamenii ar fi dispărut cu lada și n-ar mai fi fost găsiți niciodată. Nu, avea să se țină pe urma lor și să-i urmărească; avea să se încreadă în întuneric ca să nu fie descoperit. Vorbind astfel cu sine, Huck ieși și se strecură după oameni, ca o pisică, cu picioarele goale, lăsându-i să meargă înainte numai atât de departe cât să nu-i piardă din vedere.
Merseră trei cvartale pe strada de-a lungul fluviului, apoi o luară la stânga, pe o stradă care o tăia de-a curmezișul. Merseră apoi drept înainte până ajunseră la poteca ce urca pe dealul Cardiff; o apucară pe ea. Trecură fără șovăire pe lângă casa bătrânului galez, aflată la jumătatea dealului, și urcară mai departe. Bine, își spuse Huck, au să o îngroape în cariera veche. Dar nu se opriră la carieră. Urcară mai sus, până la culme. Se afundară în poteca îngustă dintre tufele înalte de sumac și numaidecât fură ascunși de întuneric. Huck se apropie acum, micșorând distanța, căci ei n-aveau să-l poată vedea. Alergă ușor o vreme; apoi încetini, temându-se să nu-i ajungă prea repede; mai merse puțin, apoi se opri de tot; ascultă; niciun sunet; niciunul, afară de ceea ce i se părea a fi bătaia propriei inimi. Strigătul unei bufnițe trecu peste deal — sunet de rău augur! Dar niciun pas. Doamne, era totul pierdut! Tocmai voia să se avânte cu picioare înaripate, când un om își drese glasul la nici patru picioare de el! Inima lui Huck îi sări în gât, dar o înghiți la loc; apoi rămase acolo tremurând, parcă-l cuprinseseră deodată frigurile de douăsprezece ori, și atât de slăbit, încât credea că negreșit avea să cadă la pământ. Știa unde se afla. Știa că era la nici cinci pași de pârleazul care ducea pe pământul văduvei Douglas. Foarte bine, își spuse, s-o îngroape acolo; n-o să fie greu de găsit.
Acum se auzi un glas — un glas foarte scăzut — al lui Joe Indianul:
— Afurisita, poate are musafiri — sunt lumini, la ceasul ăsta târziu.
— Eu nu văd niciuna.
Acesta era glasul străinului — al străinului din casa bântuită. Un fior de moarte îi străbătu inima lui Huck — aceasta era, așadar, treaba cu „răzbunarea”! Primul lui gând fu să fugă. Apoi își aminti că văduva Douglas fusese bună cu el de mai multe ori și că poate oamenii aceștia aveau s-o omoare. Ar fi vrut să cuteze să se ducă s-o înștiințeze; dar știa că nu cuteza — puteau să vină și să-l prindă. Se gândi la toate acestea și la încă altele în clipa care trecu între vorbele străinului și următoarele ale lui Joe Indianul — care fură:
— Fiindcă-ți stă tufa în cale. Acum — pe-aici — acum vezi, nu?
— Da. Păi, cred că _sunt_ musafiri acolo. Mai bine ne lăsăm.
— Să ne lăsăm, tocmai când plec pentru totdeauna din ținutul ăsta! Să ne lăsăm și poate să nu mai am niciodată alt prilej. Îți spun iar, cum ți-am mai spus, nu-mi pasă de averea ei — poți s-o iei tu. Da’ bărbatu-său s-a purtat rău cu mine — de multe ori s-a purtat rău — și mai ales el a fost judecătorul de pace care m-a băgat la închisoare pentru vagabondaj. Și asta nu-i tot. Nu-i nici a milioana parte! A pus să fiu _biciuit_! — biciuit în fața închisorii, ca un negrotei! — cu tot orășelul uitându-se! _Biciuit_! — Înțelegi? Mi-a tras clapa și-a murit. Da’ am să mă răzbun pe _ea_.
— A, n-o omorî! Nu face asta!
— S-o omor? Cine-a spus ceva de omor? Pe _el_ l-aș omorî, dacă ar fi aici; da’ pe ea nu. Când vrei să te răzbuni pe o femeie, n-o omori — prostii! Te legi de frumusețea ei. Îi despici nările — îi crestezi urechile ca unei scroafe!
— Pe Dumnezeu, asta-i —
— Ține-ți părerea pentru tine! Așa o să fie mai sigur pentru tine. Am s-o leg de pat. Dacă sângerează până moare, e vina mea? N-am să plâng dacă moare. Prietene, ai să mă ajuți la treaba asta — de dragul _meu_ — de-aia ești aici — poate că singur n-aș putea. Dacă dai înapoi, te omor. Înțelegi? Și dacă trebuie să te omor pe tine, o omor și pe ea — și-atunci cred că n-o să mai știe nimeni mare lucru despre cine-a făcut treaba asta.
— Păi, dacă trebuie făcută, hai s-o facem. Cu cât mai repede, cu atât mai bine — tremur tot.
— S-o facem _acum_? Și cu musafiri acolo? Ascultă — o să încep să te bănuiesc, cât ai zice pește. Nu — așteptăm până se sting luminile — nu-i nicio grabă.
Huck simți că avea să urmeze o tăcere — lucru încă mai îngrozitor decât oricâte vorbe ucigașe; așa că-și ținu răsuflarea și făcu un pas îndărăt, cu mare băgare de seamă; își puse piciorul cu grijă și bine pe pământ, după ce se ținuse în cumpănă pe celălalt într-un chip nesigur, gata să cadă când într-o parte, când în cealaltă. Mai făcu un pas înapoi, cu aceeași trudă și aceleași primejdii; apoi încă unul și încă unul, și — o crenguță trosni sub picior! I se opri răsuflarea și ascultă. Nu se auzea nimic — liniștea era desăvârșită. Recunoștința lui nu avea margini. Acum se întoarse pe loc, între zidurile de tufe de sumac — se întoarse cu tot atâta grijă ca un vapor — și apoi merse repede, dar prevăzător. Când ieși la carieră, se simți în siguranță, așa că-și luă picioarele iuți la spinare și zbură. Tot la vale, tot la vale, până ajunse la casa galezului. Bătu cu putere în ușă, și curând capetele bătrânului și ale celor doi fii voinici ai lui se iviră la ferestre.
— Ce-i gălăgia asta? Cine bate? Ce vrei?
— Lăsați-mă înăuntru — repede! Vă spun tot.
— Păi, cine ești?
— Huckleberry Finn — repede, lăsați-mă înăuntru!
— Auzi, Huckleberry Finn! Nu-i un nume care deschide multe uși, cred! Da’ lăsați-l să intre, băieți, să vedem ce-i cu el.
— Vă rog să nu spuneți niciodată că v-am spus eu, fură primele vorbe ale lui Huck, când intră. — Vă rog, nu spuneți — sigur m-ar omorî — da’ văduva mi-a fost bună prietenă câteodată și vreau să vă spun — _am_ să vă spun, dacă făgăduiți să nu ziceți niciodată că eu am fost.
— Zău că _are_ ceva de spus, altfel nu s-ar purta așa! strigă bătrânul. — Spune, băiete, și nimeni de aici n-o să te dea de gol vreodată.
Trei minute mai târziu, bătrânul și fiii săi, bine înarmați, urcaseră dealul și tocmai intrau în vârful picioarelor pe poteca dintre tufele de sumac, cu armele în mâini. Huck nu-i însoți mai departe. Se ascunse în spatele unui bolovan mare și ascultă. Urmă o tăcere lungă, înfrigurată, apoi deodată izbucniră împușcături și un strigăt.
Huck nu așteptă alte amănunte. Sări de acolo și o luă la vale cât îl țineau picioarele.