Muff Potter vine singur — Cugetul lui Tom la lucru
Aproape de amiază, întregul orășel fu deodată electrizat de vestea cumplită. Nu era nevoie de telegraful la care încă nici nu se visase: povestea zbura din om în om, din grup în grup, din casă în casă, cu o iuțeală abia mai mică decât cea telegrafică. Firește, învățătorul le dădu copiilor liber în după-amiaza aceea; orășelul l-ar fi privit ciudat dacă n-ar fi făcut-o.
Se găsise lângă omul ucis un briceag însângerat, și cineva îl recunoscuse ca fiind al lui Muff Potter — așa umbla povestea. Se spunea și că un cetățean întârziat dăduse peste Potter spălându-se în „pârâiaș” pe la unu ori două dimineața, iar Potter se furișase numaidecât de acolo — împrejurări suspecte, mai ales spălatul, care nu era un obicei de-al lui Potter. Se mai spunea că orășelul fusese răscolit în căutarea acestui „ucigaș” — publicul nu zăbovește când e vorba să cearnă dovezile și să dea verdictul —, dar că nu putuse fi găsit. Călăreți porniseră pe toate drumurile, în toate direcțiile, iar șeriful „era încredințat” că avea să fie prins înainte de noapte.
Tot orășelul se scurgea spre cimitir. Suferința inimii frânte a lui Tom pieri, și el se alătură șirului; ar fi preferat de o mie de ori să meargă oriunde altundeva, dar o fascinație înfricoșătoare și fără înțeles îl trăgea înainte. Ajuns în locul cumplit, își strecură trupul mic prin mulțime și văzu priveliștea sumbră. I se părea că trecuse un veac de când fusese acolo. Cineva îl ciupi de braț. Se întoarse, și ochii i se întâlniră cu ai lui Huckleberry. Amândoi priviră numaidecât în altă parte, întrebându-se dacă cineva observase ceva în privirea lor. Dar toată lumea vorbea și era absorbită de spectacolul înfiorător din față.
— Bietul om!
— Bietul tânăr!
— Asta să le fie învățătură hoților de morminte!
— Muff Potter o să fie spânzurat pentru asta, dacă îl prind!
Cam așa mergeau vorbele; pastorul spuse:
— A fost o judecată; mâna Lui este aici.
Acum Tom tremură din creștet până-n tălpi: ochii îi căzuseră asupra feței nepăsătoare a lui Joe Indianul. În clipa aceea, mulțimea începu să se miște și să se împingă, iar glasurile strigară: „El e! El e! Vine singur!”
— Cine? Cine? întrebau douăzeci de glasuri.
— Muff Potter!
— Hei, s-a oprit! Aveți grijă, se întoarce! Nu-l lăsați să scape!
Oamenii aflați în ramurile copacilor de deasupra capului lui Tom spuseră că nu încerca să fugă; doar părea nehotărât și nedumerit.
— Obrăznicie drăcească! spuse cineva de alături. A vrut să vină să-și privească liniștit isprava, pesemne; nu se aștepta la tovărășie.
Mulțimea se dădu acum la o parte, și șeriful trecu prin ea, ducându-l ostentativ pe Potter de braț. Fața bietului om era trasă, iar ochii îi arătau spaima. Când ajunse înaintea celui ucis, tremură ca de dambla, își acoperi fața cu mâinile și izbucni în lacrimi.
— N-am făcut-o eu, oameni buni, suspină el. Pe cuvântul și pe cinstea mea, n-am făcut-o eu.
— Cine te-a învinuit? strigă un glas.
Această lovitură păru să-și fi atins ținta. Potter își ridică fața și privi în jur, cu o deznădejde jalnică în ochi. Îl văzu pe Joe Indianul și strigă:
— Vai, Joe Indianule, mi-ai făgăduit că niciodată n-ai să…
— Ăsta-i briceagul tău?
Șeriful i-l vârî înaintea ochilor.
Potter ar fi căzut dacă nu l-ar fi prins și nu l-ar fi lăsat cu grijă la pământ. Atunci spuse:
— Ceva îmi spunea că, dacă nu mă întorc și nu iau…
Se cutremură, apoi își flutură mâna fără vlagă într-un gest de om învins și spuse:
— Spune-le, Joe, spune-le; nu mai are niciun rost.
Huckleberry și Tom rămaseră fără glas, cu ochii mari, și îl auziră pe mincinosul cu inima de piatră depănându-și liniștit mărturia; în fiecare clipă așteptau ca cerul senin să-i trimită fulgerele lui Dumnezeu în cap și se minunau că lovitura întârzia atât. Când el isprăvi și rămase tot viu și întreg, pornirea lor șovăitoare de a-și călca jurământul și de a salva viața bietului prizonier trădat slăbi și pieri; era limpede că ticălosul acesta se vânduse Satanei, și ar fi fost fatal să te amesteci în avutul unei asemenea puteri.
— De ce n-ai plecat? De ce-ai vrut să vii aici? întrebă cineva.
— N-am putut altfel… n-am putut altfel, gemu Potter. Am vrut să fug, dar parcă nu puteam ajunge decât aici.
Și se puse iar pe suspinat.
Câteva minute mai târziu, la anchetă, Joe Indianul își repetă mărturia sub jurământ, la fel de liniștit; băieții, văzând că fulgerele tot nu veneau, se întăriră în credința că Joe se vânduse diavolului. Acum devenise pentru ei cea mai fascinantă și mai înfricoșătoare făptură pe care o văzuseră vreodată, și nu-și puteau desprinde ochii fascinați de pe fața lui.
Hotărâră în sinea lor să-l pândească noaptea, când aveau prilejul, în speranța de a-i zări stăpânul înfricoșător.
Joe Indianul ajută la ridicarea trupului celui ucis și la punerea lui într-o căruță, ca să fie dus; prin mulțimea înfiorată se răspândi în șoaptă vestea că rana sângerase puțin! Băieții crezură că această împrejurare fericită avea să îndrepte bănuiala în direcția bună; dar fură dezamăgiți, căci mai mult de un om din orășel observă:
— Era la mai puțin de trei picioare de Muff Potter când a făcut asta.
Taina înfricoșătoare și cugetul care îl rodea îi tulburară somnul lui Tom o săptămână întreagă după aceea; într-o dimineață, la micul dejun, Sid spuse:
— Tom, te zvârcolești și vorbești în somn atât de mult, că mă ții treaz jumătate din timp.
Tom se albi și își coborî ochii.
— E un semn rău, spuse mătușa Polly grav. Ce ai pe cuget, Tom?
— Nimic. Nimic, din câte știu.
Dar mâna îi tremura atât de tare, încât își vărsă cafeaua.
— Și ce lucruri mai spui, zise Sid. Azi-noapte ai spus: „E sânge, e sânge, asta e!” Ai spus-o iar și iar. Și-ai zis: „Nu mă mai chinui așa, am să spun!” Ce să spui? Ce-o să spui?
Toate se învârteau înaintea lui Tom. Nu se poate spune ce s-ar fi întâmplat acum; dar, din fericire, neliniștea dispăru de pe chipul mătușii Polly și ea îi veni în ajutor fără să știe. Spuse:
— Ei, aș! E crima aceea îngrozitoare. Și eu o visez aproape în fiecare noapte. Uneori visez c-am făcut-o chiar eu.
Mary spuse că și ea fusese tulburată cam la fel. Sid păru mulțumit. Tom plecă din fața lor cât putu de repede fără să dea de bănuit; apoi, o săptămână, se plânse de durere de dinți și își legă fălcile în fiecare noapte. Nu află niciodată că Sid stătea noapte de noapte la pândă și adesea îi desfăcea bandajul, se sprijinea într-un cot și asculta câte o bună bucată de vreme, după care îl punea din nou la loc. Tulburarea sufletească a lui Tom se risipi încetul cu încetul, iar durerea de dinți deveni supărătoare și fu lepădată. Dacă Sid izbuti într-adevăr să înțeleagă ceva din mormăielile fără șir ale lui Tom, păstră pentru el.
Lui Tom i se părea că tovarășii de școală nu aveau să mai isprăvească niciodată cu anchetele asupra pisicilor moarte, care îi țineau astfel necazul mereu în minte. Sid observă că Tom nu era niciodată anchetatorul care stabilea pricina morții la una dintre aceste cercetări, deși obișnuise să ia conducerea tuturor întreprinderilor noi; observă și că Tom nu făcea niciodată pe martorul — lucru ciudat —; și nu-i scăpă nici faptul că Tom arăta chiar o silă vădită față de aceste anchete și le ocolea de câte ori putea. Sid se minună, dar nu spuse nimic. Până și anchetele ieșiră însă în cele din urmă din modă și încetară să chinuie cugetul lui Tom.
În această vreme de suferință, în fiecare zi ori la două zile, Tom pândea prilejul, se ducea la mica fereastră cu gratii a închisorii și îi strecura „ucigașului” micile mângâieri de care putea face rost. Închisoarea era o vizuină măruntă de cărămidă, așezată într-o mlaștină la marginea orășelului, și nu i se dădeau paznici; de altfel, rareori era ocupată. Aceste daruri ajutau mult la ușurarea cugetului lui Tom.
Oamenii din orășel ar fi vrut din toată inima să-l ungă cu smoală, să-l tăvălească în pene și să-l plimbe călare pe o bârnă pe Joe Indianul, pentru furtul cadavrului; dar firea lui era atât de înspăimântătoare, încât nu se găsi nimeni dornic să ia conducerea, și lucrul fu lăsat baltă. Avusese grijă să înceapă ambele mărturii din anchetă cu bătaia, fără să recunoască jefuirea mormântului care o precedase; de aceea, se socoti mai înțelept ca această faptă să nu fie judecată deocamdată la tribunal.