Despre regi și diamante — În căutarea comorii — Morți și stafii
În viața oricărui băiat croit cum se cuvine vine o vreme când îl apucă o dorință năprasnică să se ducă undeva și să sape după o comoară ascunsă. Dorința aceasta îl cuprinse pe neașteptate și pe Tom, într-o bună zi. Porni să-l caute pe Joe Harper, dar nu izbuti să-l găsească. Îl căută apoi pe Ben Rogers; acesta plecase la pescuit. Curând dădu peste Huck Finn Mână Însângerată. Huck era bun și el. Tom îl duse într-un loc ferit și-i destăinui chestiunea. Huck se învoi. Huck era totdeauna gata să ia parte la orice întreprindere care făgăduia distracție și nu cerea capital, căci dispunea de un prisos supărător din soiul acela de timp care nu înseamnă bani.
— Unde să săpăm? întrebă Huck.
— A, mai oriunde.
— Cum, e ascunsă peste tot?
— Nu, bineînțeles că nu. E ascunsă în locuri foarte anume, Huck — uneori pe insule, alteori în lăzi putrede, sub vârful unei crengi de copac bătrân și uscat, chiar unde cade umbra la miezul nopții; da’ mai ales sub podeaua caselor bântuite.
— Cine o ascunde?
— Păi, tâlharii, sigur — cine credeai? Directorii școlilor de duminică?
— Nu știu. Dacă ar fi a mea, n-aș ascunde-o; aș cheltui-o și m-aș distra.
— Și eu. Da’ tâlharii nu fac așa. Ei o ascund întotdeauna și o lasă acolo.
— Nu mai vin s-o ia?
— Nu, au de gând să vină, da’ de obicei uită semnele sau mor. Oricum, stă acolo multă vreme și ruginește; și după un timp găsește cineva o hârtie veche, galbenă, care spune cum să găsești semnele — o hârtie pe care trebuie s-o tot descifrezi vreo săptămână, fiindcă-i făcută mai ales din semne și hieroglife.
— Hiero — ce?
— Hieroglife — desene și chestii, știi, care par să nu însemne nimic.
— Ai și tu o hârtie dintr-asta, Tom?
— Nu.
— Atunci cum ai să găsești semnele?
— N-am nevoie de semne. Ei o îngroapă totdeauna sub o casă bântuită ori pe o insulă, ori sub un copac uscat care are o creangă ieșită în afară. Ei, pe Insula lui Jackson am încercat noi puțin, și mai putem încerca altădată; și mai e casa bântuită de pe pârâul Distileriei, în sus, și sunt o mulțime de copaci cu crengi uscate — grămezi întregi.
— E sub toți?
— Cum mai vorbești! Nu!
— Atunci de unde știi pe care să-l iei la rând?
— Îi luăm pe toți!
— Păi, Tom, o să ne ia toată vara.
— Ei, și ce dacă? Să zicem că găsești un ceaun de alamă cu o sută de dolari în el, ruginiți și cenușii, ori o ladă putredă plină de diamante. Cum ți-ar plăcea?
Ochii lui Huck sclipiră.
— Ar fi grozav. Destul de grozav pentru mine. Dă-mi tu suta de dolari și nu mai vreau diamante.
— Bine. Da’ te prinzi că eu n-o să strâmb din nas la diamante. Unele fac douăzeci de dolari bucata — aproape că nu-i niciunul să nu facă șaptezeci și cinci de cenți sau un dolar.
— Nu mai spune! Chiar așa?
— Sigur — oricine poate să-ți spună. N-ai văzut niciodată unul, Huck?
— Din câte-mi amintesc, nu.
— A, regii au cu grămada.
— Păi, eu nu cunosc niciun rege, Tom.
— Cred și eu. Da’ dacă te-ai duce în Europa, ai vedea o droaie țopăind pe-acolo.
— Țopăie?
— Țopăie? — Țopăie bunică-ta! Nu!
— Atunci de ce-ai spus că țopăie?
— Ei, voiam numai să zic că i-ai _vedea_ — nu țopăind, sigur — de ce-ar țopăi? — vreau să spun că pur și simplu i-ai vedea — pe ici, pe colo, știi, cam peste tot. Cum e Richard ăla bătrân și cocoșat.
— Richard? Cum îl mai cheamă?
— Nu-l mai cheamă nicicum. Regii n-au decât nume de botez.
— Nu?
— Nu, n-au.
— Păi, dacă le place, Tom, n-au decât; da’ eu nu vreau să fiu rege și să am numai nume de botez, ca un negrotei. Da’ spune — unde ai să sapi întâi?
— Păi, nu știu. Ce-ar fi să încercăm copacul ăla bătrân cu creanga uscată, de pe deal, dincolo de pârâul Distileriei?
— Mă învoiesc.
Așa că luară un târnăcop beteag și o lopată și porniră pe drumul de trei mile. Ajunseră încinși și gâfâind și se trântiră la umbra unui ulm din apropiere, să se odihnească și să fumeze.
— Îmi place asta, spuse Tom.
— Și mie.
— Spune, Huck, dacă găsim aici o comoară, tu ce-ai să faci cu partea ta?
— Păi, am să-mi iau în fiecare zi plăcintă și un pahar de apă gazoasă, și am să mă duc la toate circurile care vin pe-aici. Îți spun eu că am să mă distrez strașnic.
— Da’ n-ai să pui nimic deoparte?
— Să pun deoparte? Pentru ce?
— Păi, să ai din ce trăi mai târziu.
— A, asta n-ar folosi la nimic. Tata s-ar întoarce într-o zi în orășelul ăsta și-ar pune gheara pe ei, dacă nu m-aș grăbi, și-ți spun eu că i-ar face praf repede. Tu ce-ai să faci cu partea ta, Tom?
— Am să-mi cumpăr o tobă nouă și o sabie adevărată, și o cravată roșie, și un pui de buldog, și-am să mă însor.
— Să te însori!
— Așa.
— Tom, tu — păi, tu nu ești întreg la minte.
— Așteaptă — ai să vezi.
— Păi, asta-i cea mai mare prostie pe care ai putea s-o faci. Uită-te la tata și la mama. Bătaie! Păi, se băteau tot timpul. Țin minte foarte bine.
— Asta nu înseamnă nimic. Fata cu care am să mă însor eu n-o să se bată.
— Tom, eu cred că toate-s la fel. Toate te scarmănă. Mai bine gândește-te puțin la asta. Îți spun eu că-i mai bine. Cum o cheamă pe fătucă?
— Nu-i deloc fătucă — e fată.
— Tot aia, cred; unii zic fătucă, alții zic fată — amândouă-s bune, pesemne. Oricum, cum o cheamă, Tom?
— Ți-oi spune altădată — acum nu.
— Bine — merge și-așa. Numai că, dacă te însori, am să fiu și mai singur ca până acum.
— Nu, n-ai să fii. Ai să vii să stai cu mine. Acum ridică-te de-aici și hai să săpăm.
Munciră și asudară o jumătate de ceas. Niciun rezultat. Trudiră încă o jumătate de ceas. Tot niciun rezultat. Huck spuse:
— O îngroapă totdeauna așa de adânc?
— Uneori — nu totdeauna. De obicei nu. Cred că n-am nimerit locul.
Așa că aleseră alt loc și începură din nou. Lucrul se mai poticnea, dar tot înaintau. Săpară cu îndârjire în tăcere o vreme. În cele din urmă, Huck se sprijini în lopată, își șterse cu mâneca broboanele de pe frunte și spuse:
— Unde ai să sapi după ce-o găsim pe asta?
— Cred că poate încercăm copacul ăla bătrân de colo, de pe dealul Cardiff, din spatele casei văduvei.
— Cred că ăla o fi bun. Da’ n-o să ne-o ia văduva, Tom? E pe pământul ei.
— Să ne-o ia _ea_! Poate-ar vrea să încerce o dată. Cine găsește o comoară dintr-asta ascunsă, a lui este. Nu contează deloc pe pământul cui se află.
Aceasta era o lămurire mulțumitoare. Lucrul continuă. După un timp, Huck spuse:
— Fir-ar să fie, iar trebuie că suntem în locul greșit. Tu ce zici?
— E tare ciudat, Huck. Nu înțeleg. Uneori se amestecă vrăjitoarele. Poate că asta-i beleaua acum.
— Ei! Vrăjitoarele n-au putere ziua.
— Păi, așa e. Nu m-am gândit. A, știu care-i treaba! Ce mai proști suntem! Trebuie să afli unde cade umbra crengii la miezul nopții și acolo să sapi!
— Atunci, fir-ar să fie, am muncit degeaba tot timpul ăsta. Acum, să fie-al naibii, trebuie să venim înapoi noaptea. E o cale îngrozitor de lungă. Poți să ieși?
— Îți spun eu că pot. Și trebuie s-o facem chiar la noapte, fiindcă, dacă vede cineva gropile astea, își dă seama imediat ce-i aici și se apucă de căutat.
— Bine, am să vin pe la tine la noapte și-am să miaun.
— Bine. Hai să ascundem uneltele în tufișuri.
În noaptea aceea, băieții se aflau acolo cam la ceasul hotărât. Ședeau la umbră, așteptând. Locul era singuratic, iar ceasul, încărcat de solemnitatea vechilor credințe. Duhuri șopteau în frunzele foșnitoare, stafii pândeau prin ungherele întunecate, lătratul adânc al unui câine de vânătoare plutea din depărtare, o bufniță îi răspundea cu glasul ei de mormânt. Aceste semne solemne îi apăsau pe băieți și ei vorbeau puțin. După un timp socotiră că se făcuse miezul nopții; însemnară locul unde cădea umbra și începură să sape. Nădejdile lor începură să crească. Li se întețea interesul, iar hărnicia ținea pasul cu el. Groapa se adâncea tot mai mult, dar de fiecare dată când inimile le tresăreau auzind târnăcopul lovind ceva, îi aștepta o nouă dezamăgire. Nu era decât o piatră ori o bucată de lemn. În cele din urmă, Tom spuse:
— Nu-i de niciun folos, Huck, iar am greșit.
— Păi, da’ _nu se poate_ să fi greșit. Am însemnat umbra la fix.
— Știu, da’ mai e ceva.
— Ce anume?
— Păi, ceasul nu l-am știut, numai l-am ghicit. Poate că era prea târziu sau prea devreme.
Huck lăsă lopata să cadă.
— Asta e, spuse el. Asta-i beleaua. Trebuie să lăsăm locul ăsta baltă. Noi nu putem să știm niciodată ceasul adevărat și, pe deasupra, treaba asta e prea îngrozitoare, aici, la ceasul ăsta din noapte, cu vrăjitoare și stafii fâlfâind în jur. Tot timpul mi se pare că-i ceva în spatele meu; și mi-e frică să mă întorc, fiindcă poate-s altele în față și-așteaptă un prilej. De când am venit aici, mă trec fiorii din creștet până-n tălpi.
— Păi, și eu am fost cam la fel, Huck. Mai întotdeauna, când îngroapă o comoară sub un copac, pun și un mort acolo, s-o păzească.
— Doamne!
— Da, așa fac. Așa am auzit mereu.
— Tom, mie nu-mi place să-mi fac de lucru pe unde sunt morți. Sigur dai de necaz cu ei, negreșit.
— Nici mie nu-mi place să-i stârnesc. Ce-ar fi dacă ăsta de-aici și-ar scoate țeasta afară și-ar spune ceva!
— Nu, Tom! E îngrozitor.
— Păi, chiar așa e. Huck, nu mă simt deloc în largul meu.
— Ascultă, Tom, hai să lăsăm locul ăsta și să încercăm în altă parte.
— Bine, cred că-i mai bine așa.
— Unde?
Tom chibzui puțin, apoi spuse:
— Casa bântuită. Acolo!
— Fir-ar să fie, mie nu-mi plac casele bântuite, Tom. Păi, sunt cu mult mai rele decât morții. Morții poate că vorbesc, da’ nu vin alunecând într-un giulgiu, când nu ești atent, ca să se uite deodată peste umărul tău și să scrâșnească din dinți, cum face o stafie. Eu n-aș putea îndura una ca asta, Tom — nimeni n-ar putea.
— Da, da’, Huck, stafiile nu umblă decât noaptea. N-au să ne împiedice să săpăm acolo ziua.
— Păi, așa e. Da’ știi foarte bine că oamenii nu se apropie de casa aia bântuită nici ziua, nici noaptea.
— Păi, asta-i mai ales fiindcă oricum nu le place să se ducă unde-a fost omorât un om — da’ pe lângă casa aia nu s-a văzut niciodată nimic decât noaptea — numai niște lumini albastre trecând pe la ferestre — stafii adevărate nu.
— Păi, unde vezi o lumină albastră dintr-asta pâlpâind, Tom, poți să fii sigur că-i o stafie foarte aproape, în urma ei. E la mintea omului. Fiindcă știi că nimeni în afară de stafii nu le folosește.
— Da, așa e. Da’ oricum nu vin ziua, așa că ce rost are să ne fie frică?
— Bine, fie. Încercăm casa bântuită, dacă zici tu — da’ eu cred că ne cam punem pielea la bătaie.
Între timp începuseră să coboare dealul. Acolo, în mijlocul văii de sub ei, scăldată în lumina lunii, stătea casa „bântuită”, cu totul singură, cu gardurile dispărute de mult, cu buruieni înalte înăbușind până și treptele ușii, cu hornul năruit, cercevelele goale și un colț al acoperișului prăbușit. Băieții priviră o vreme, aproape așteptând să vadă o lumină albastră trecând în zbor pe la o fereastră; apoi, vorbind în șoaptă, cum se cădea la ceasul și în împrejurările acelea, o luară mult spre dreapta, ca să ocolească de departe casa bântuită, și porniră spre casă prin pădurile care împodobeau dosul dealului Cardiff.