Becky la strâmtoare — Noblețea lui Tom iese la iveală
Era ceva în felul mătușii Polly de a-l săruta pe Tom care îi alungă tristețea și îl făcu iar ușor la inimă și fericit. Porni la școală și avu norocul s-o întâlnească pe Becky Thatcher la capătul lui Meadow Lane. Dispoziția îi hotăra întotdeauna purtarea. Fără să șovăie o clipă, alergă la ea și spuse:
— M-am purtat tare urât azi, Becky, și-mi pare așa de rău. N-am să mai fac niciodată, niciodată așa, cât oi trăi — hai să ne împăcăm, te rog, vrei?
Fata se opri și îl privi disprețuitor în față:
— Te-aș ruga să-ți vezi de treaba dumitale, domnule Thomas Sawyer. N-am să mai vorbesc niciodată cu tine.
Își aruncă înapoi capul și trecu mai departe. Tom fu atât de uluit, încât nici nu avu prezența de spirit să spună „Cui îi pasă, domnișoară Deșteaptă?” înainte să treacă momentul potrivit. Așa că nu spuse nimic. Era totuși cuprins de o mânie strașnică. Intră posomorât în curtea școlii, dorindu-și ca ea să fi fost băiat și închipuindu-și cum ar fi snopit-o dacă ar fi fost. Curând se întâlni cu ea și îi aruncă în trecere o vorbă usturătoare. Ea îi azvârli alta înapoi, și ruptura mânioasă fu deplină. În ciuda ei înfierbântată, lui Becky i se părea că abia mai putea aștepta să „înceapă” școala, atât era de nerăbdătoare să-l vadă pe Tom bătut pentru cartea de ortografie stricată. Dacă îi mai rămăsese vreun gând de a-l da în vileag pe Alfred Temple, vorba jignitoare a lui Tom îl alungase cu totul.
Biata fată nu știa cât de repede se apropia și ea de necaz. Învățătorul, domnul Dobbins, ajunsese la vârsta mijlocie cu o ambiție neîmplinită. Dorința lui cea mai dragă era să fie doctor, dar sărăcia hotărâse să nu fie nimic mai presus de un învățător de orășel. În fiecare zi scotea din catedră o carte misterioasă și se cufunda în ea când nicio clasă nu-și spunea lecția. Ținea cartea aceea sub cheie. Nu era ștrengar în școală care să nu moară de dorința de a-i arunca o privire, dar prilejul nu venea niciodată. Fiecare băiat și fiecare fată aveau o teorie despre felul acelei cărți; însă nicio teorie nu semăna cu alta, și nu era chip să se afle adevărul. Acum, trecând pe lângă catedra aflată aproape de ușă, Becky văzu cheia în broască! Era un moment prețios. Privi împrejur, se văzu singură și, în clipa următoare, avea cartea în mâini. Pagina de titlu — Anatomia profesorului Cutare — nu-i lămuri nimic în minte; așa că începu să întoarcă foile. Dădu numaidecât peste o gravură frumos lucrată și colorată, în fața cărții — o figură omenească, goală pușcă. În clipa aceea o umbră căzu pe pagină, și Tom Sawyer intră pe ușă și zări poza. Becky apucă repede cartea s-o închidă și avu nenorocul să rupă pagina cu poza până la jumătate, pe mijloc. Vârî volumul în catedră, răsuci cheia și izbucni în plâns de rușine și de ciudă.
— Tom Sawyer, ești cât se poate de rău, să vii pe furiș lângă om și să te uiți la ce se uită el.
— De unde să știu că te uitai la ceva?
— Ar trebui să-ți fie rușine, Tom Sawyer; știi că o să mă pârăști, și, vai, ce-o să fac, ce-o să fac! O să iau bătaie, și eu n-am mai luat niciodată bătaie la școală.
Apoi bătu din picioruș și spuse:
— Fii rău, dacă vrei! Eu știu ceva ce-o să se întâmple. Așteaptă numai și-o să vezi! Nesuferitule, nesuferitule, nesuferitule!
Și ieși năvalnic din școală, cu o nouă izbucnire de plâns.
Tom rămase nemișcat, destul de tulburat de acest atac. După o vreme își spuse:
„Ce soi ciudat de proastă mai e și-o fată! N-a mai luat bătaie la școală! Ei, aș! Ce-i o bătaie! Întocmai ca o fată — sunt așa de simțitoare și au inimi de găină. Păi, firește că n-am să i-o pârăsc lui moș Dobbins pe prostuța asta, fiindcă sunt alte căi de a-i plăti, care nu-s așa de urâte; da’ ce folos? Moș Dobbins o să întrebe cine i-a rupt cartea. N-o să răspundă nimeni. Atunci o să facă întocmai cum face mereu — o să-l întrebe întâi pe unu’, apoi pe altu’, și, când ajunge la fata care a făcut-o, o să știe fără să-i spună nimeni. Fețele fetelor le pârăsc mereu. N-au pic de tărie. O să ia bătaie. Păi, Becky Thatcher e cam la strâmtoare, fiindcă n-are pe unde ieși.”
Tom mai cumpăni o clipă lucrul acesta, apoi adăugă:
„Da’ foarte bine; ei i-ar plăcea să mă vadă pe mine într-o asemenea încurcătură — las’ să fiarbă!”
Tom se alătură cetei de școlari care făceau năzbâtii afară. În câteva clipe sosi învățătorul și școala „începu”. Tom nu simțea mare interes pentru învățătură. Ori de câte ori arunca pe furiș o privire spre partea fetelor, chipul lui Becky îl tulbura. Ținând seama de toate, nu voia să-i fie milă de ea, și totuși abia se putea împiedica. Nu izbutea să simtă o bucurie triumfătoare cu adevărat vrednică de acest nume. Curând fu descoperită cartea de ortografie, și o vreme mintea lui Tom fu cu totul plină de propriile treburi. Becky se trezi din amorțeala necazului și arătă mare interes pentru cele ce se petreceau. Nu se aștepta ca Tom să scape negând că el vărsase cerneala pe carte; și avea dreptate. Negarea nu părea decât să înrăutățească lucrurile pentru Tom. Becky crezuse că avea să se bucure de asta și încercă să creadă că se bucura, dar descoperi că nu era sigură. Când răul ajunse la culme, îi veni să se ridice și să-l pârască pe Alfred Temple, dar făcu un efort și se sili să stea nemișcată — fiindcă, își spuse ea, „sigur o să mă pârască fiindcă am rupt poza. N-aș spune o vorbă nici ca să-i scap viața!”
Tom își primi bătaia și se întoarse la locul lui fără să fie câtuși de puțin cu inima frântă, căci socotea cu putință să fi răsturnat el însuși, fără să știe, cerneala pe cartea de ortografie, în vreo năzbâtie — negase numai de formă și fiindcă așa era obiceiul, apoi stăruise în negare din principiu.
Trecu un ceas întreg; învățătorul ședea moțăind în tronul lui, iar aerul era somnoros de zumzetul învățăturii. După o vreme, domnul Dobbins se îndreptă, căscă, apoi descuie catedra și întinse mâna după carte, dar păru nehotărât dacă s-o scoată ori s-o lase. Cei mai mulți elevi ridicară ochii fără vlagă, însă doi dintre ei îi urmăreau mișcările cu priviri încordate. Domnul Dobbins își pipăi absent cartea o vreme, apoi o scoase și se așeză bine în scaun ca să citească! Tom îi aruncă o privire lui Becky. Văzuse un iepure hăituit și neajutorat privind ca ea, cu o pușcă ațintită spre cap. Într-o clipă uită de cearta cu ea. Repede — trebuia făcut ceva! Și într-o fulgerare! Dar tocmai apropierea primejdiei îi paraliză inventivitatea. Bine! Avu o inspirație! Avea să alerge, să smulgă cartea, să sară pe ușă și să fugă. Dar hotărârea îi șovăi o singură clipă, iar prilejul se pierdu — învățătorul deschise volumul. De-ar fi putut Tom să capete înapoi prilejul irosit! Prea târziu. Acum nu mai era ajutor pentru Becky, își spuse. În clipa următoare, învățătorul se întoarse spre școală. Toți ochii se plecară sub privirea lui. Era ceva în ea care îi izbea de spaimă până și pe cei nevinovați. Urmă o tăcere în care s-ar fi putut număra până la zece — învățătorul își aduna mânia. Apoi vorbi:
— Cine a rupt cartea asta?
Nu se auzi nimic. S-ar fi putut auzi un ac căzând. Tăcerea stăruia; învățătorul cerceta chip după chip, căutând semne de vinovăție.
— Benjamin Rogers, ai rupt tu cartea asta?
O negare. O altă pauză.
— Joseph Harper, tu ai rupt-o?
Altă negare. Neliniștea lui Tom creștea mereu sub tortura înceată a acestor cercetări. Învățătorul cercetă rândurile de băieți, chibzui o vreme, apoi se întoarse spre fete:
— Amy Lawrence?
O scuturare din cap.
— Gracie Miller?
Același semn.
— Susan Harper, tu ai făcut asta?
Alt răspuns negativ. Următoarea fată era Becky Thatcher. Tom tremura din creștet până-n tălpi de tulburare și de simțirea că nu mai era nicio speranță.
— Rebecca Thatcher…
Tom îi privi chipul — era alb de spaimă.
— Tu ai rupt… Nu, uită-te în ochii mei…
Mâinile ei se ridicară rugătoare.
— Ai rupt tu cartea asta?
Un gând străfulgeră creierul lui Tom. Sări în picioare și strigă:
— Eu am făcut-o!
Școala privi nedumerită această nebunie de necrezut. Tom rămase o clipă nemișcat ca să-și adune puterile minții împrăștiate; când păși înainte ca să-și primească pedeapsa, uimirea, recunoștința și adorația care străluceau asupra lui din ochii bietei Becky i se părură o plată de ajuns pentru o sută de bătăi. Însuflețit de splendoarea propriei fapte, primi fără un strigăt cea mai necruțătoare jupuială pe care o dăduse vreodată până și domnul Dobbins; și primi cu aceeași nepăsare cruzimea adăugată a poruncii de a rămâne două ceasuri după sfârșitul școlii — căci știa cine avea să-l aștepte afară până i se sfârșea captivitatea, fără să socotească timpul plicticos drept pierdut.
În seara aceea, Tom se culcă făcând planuri de răzbunare împotriva lui Alfred Temple; căci Becky îi povestise totul, cu rușine și căință, fără să-și uite propria trădare; dar chiar și dorința de răzbunare trebui să cedeze curând locul unor gânduri mai plăcute, și în cele din urmă adormi cu ultimele vorbe ale lui Becky zăbovindu-i visătoare în urechi:
— Tom, cum ai putut fi atât de nobil!