În care Passepartout este convins că în sfârșit și-a găsit idealul
„Pe cinstea mea, își zise Passepartout, la început puțin aiurit, la Madame Tussaud am văzut oameni la fel de vii ca noul meu stăpân!”
Se cuvine să spunem aici că „oamenii” doamnei Tussaud sunt figuri de ceară foarte vizitate la Londra și cărora, într-adevăr, nu le lipsește decât darul vorbirii.
În timpul celor câteva clipe cât se aflase în fața lui Phileas Fogg, Passepartout își cercetase repede, însă cu multă grijă, viitorul stăpân. Acesta era un bărbat care putea să aibă patruzeci de ani, cu o înfățișare nobilă și frumoasă, înalt, cu trupul neîngreunat, deși ajuns la o oarecare împlinire, cu părul și favoriții blonzi, cu fruntea netedă, fără riduri vizibile la tâmple, cu chipul mai degrabă palid decât colorat, cu dinți minunați. El părea să aibă în cel mai înalt grad acel ceva pe care fizionomiștii îl numesc „calm în acțiune”, însușire comună tuturor celor ce fac mai multă treabă decât zgomot. Netulburat, flegmatic, cu privirea deschisă, cu pleoapele nemișcate, Phileas Fogg era tipul desăvârșit al acelor englezi cu sânge rece, atât de des întâlniți în Regatul Unit și a căror atitudine oarecum studiată a fost minunat redată de penelul Angelicăi Kauffmann. Privit în diferitele acte ale existenței sale, acest gentleman făcea impresia unei ființe bine echilibrate, un om corect și stăpânit, la fel de perfect ca un cronometru al lui Leroy sau Earnshaw. Într-adevăr, Phileas Fogg era exactitudinea personificată, ceea ce se vedea limpede din „expresia picioarelor și mâinilor sale”, căci membrele omului, ca și ale animalelor, sunt organe capabile să exprime și pasiunile.
Phileas Fogg era unul din acei oameni matematic exacți, care, niciodată grăbiți, și totdeauna gata, fac economie de pași și de mișcări. El nu făcea niciodată un pas mai mult decât era necesar, ci alegea totdeauna drumul cel mai scurt. Nu-și pierdea vremea niciodată contemplând tavanul, nu-și permitea niciun gest inutil, nu fusese văzut niciodată mișcat sau tulburat. Era omul cel mai puțin grăbit din lume, însă ajungea totdeauna la timp. După toate astea e lesne de înțeles că el trăia singur și, ca să zicem așa, fără niciun fel de relații sociale. Phileas Fogg știa că în viață trebuie să te ciocnești de alții, și cum ciocnirile te fac să întârzii, el nu se ciocnea de nimeni.
În ceea ce-l privește pe Jean, zis Passepartout, parizian veritabil, de cinci ani de când locuia în Anglia și făcea meseria de valet la Londra, căutase în van un stăpân de care să se poată lega.
El nu era câtuși de puțin unul dintre acei Frontini sau Mascarilli care, cu umerii ridicați, cu nasul în vânt, cu privirea îndrăzneață, nepăsători, nu sunt decât niște secături nerușinate. Nu. Passepartout era un băiat cumsecade, cu chipul plăcut, cu buzele cărnoase care păreau gata mereu să guste și să sărute, o ființă supusă și serviabilă, cu unul din acele capete rotunde care îți place să-l vezi pe umerii unui prieten. Avea ochii albaștri, fața îmbujorată, cu obrazul destul de gras ca să-și poată vedea singur pomeții. Voinic, cu pieptul larg, cu o musculatură vânjoasă, el se bucura de o forță herculeană, pe care exercițiile din tinerețe o dezvoltaseră admirabil. Părul său negru era puțin cam răvășit. Dacă sculptorii din antichitate cunoșteau optsprezece feluri de a orândui pieptănătura Minervei, Passepartout nu cunoștea decât unul singur pentru a sa: trei mișcări de pieptene, și pieptănătura era gata!
Prudența cea mai elementară te împiedică să spui dacă firea expansivă a acestui flăcău se va potrivi cu a lui Phileas Fogg. Era oare Passepartout acel servitor cu desăvârșire punctual, care îi trebuia stăpânului său?
Asta nu se putea ști înainte de a încerca.
După ce avusese, după cum se știe, o tinerețe destul de vânturată, el visa la odihnă. Auzind cât e de lăudat spiritul metodic englezesc și cumpănirea proverbială a gentlemenilor, flăcăul nostru venise să-și caute norocul în Anglia. Însă până acum soarta nu-l ajutase; fusese în zece case, fără să prindă rădăcini nicăieri. Peste tot stăpânii erau capricioși, schimbători, vântură-lume, ceea ce nu mai putea să-i convină lui Passepartout. Ultimul său stăpân, tânărul lord Longsferry, membru al Parlamentului, după ce își petrecea nopțile în „oysters-rooms” din Hay-Market, se întorcea prea adesea acasă cărat în spinare de policeman. Dorind înainte de toate să-și poată respecta stăpânul, Passepartout îndrăznise să-i adreseze câteva observații respectuoase, care fuseseră prost primite, și el trebuise să plece. Între timp auzise că Phileas Fogg, esq., căuta un servitor și îndată se informase asupra acestui gentleman. Un personaj a cărui existență era așa de regulată, care dormea totdeauna acasă, nu călătorea deloc, nu lipsea niciodată nici măcar o singură zi, nu putea decât să fie pe placul lui. Deci el se înfățișase aici și fusese primit în împrejurările cunoscute.
Și astfel, când ceasul bătea unsprezece ore și jumătate, Passepartout se găsea singur în casa din Saville-row.
Îndată el începu inspecția, parcurgând totul de la pivniță până la pod. Această casă curată, bine orânduită, severă, puritană, al cărei serviciu era perfect organizat, îi plăcu.
Ea îi făcu impresia unei frumoase cochilii de melc, însă o cochilie luminată și încălzită cu gaz, căci hidrogenul carburat era îndestulător aici pentru amândouă aceste nevoi. Noul servitor găsi fără greutate, la al doilea etaj, camera care îi era destinată; era pe gustul său. Sonerii electrice și tuburi acustice o legau cu încăperile de la parter și de la primul etaj. Pe cămin, o pendulă electrică era în legătură cu pendula din dormitorul lui Phileas Fogg, astfel încât cele două instrumente arătau în aceeași clipă aceeași secundă.
„Aici e de mine!” își zise Passepartout.
Văzu, de asemenea, în camera sa, un afiș pus deasupra pendulei: era programul lui zilnic. Acesta cuprindea – începând de la ora opt dimineața, ora reglementară la care se trezea Phileas Fogg, până la ora unsprezece și jumătate, când el pleca de acasă pentru a se duce să prânzească la Reform-Club – toate amănuntele serviciului, ceaiul și pâinea prăjită de la ora opt și douăzeci și trei, apa de bărbierit de la nouă și treizeci și șapte, pieptănatul de la zece fără douăzeci și așa mai departe. Apoi, de la ora unsprezece și jumătate dimineața până la miezul nopții – ora de culcare a metodicului gentleman – totul era scris, prevăzut, sistematizat. Pentru Passepartout fu o adevărată bucurie să mediteze asupra acestui program și să-și întipărească în minte feluritele lui puncte.
Cât privește îmbrăcămintea stăpânului, ea era foarte bogată și de cea mai bună calitate. Fiecare pantalon, haină sau vestă avea un număr de ordine trecut într-un registru de intrare și de ieșire, arătând data la care, după anotimp, acestor veșminte le venea rândul să fie îmbrăcate. Aceeași ordine și pentru încălțăminte.
Pe scurt, casa din Saville-row – care trebuie să fi fost un templu al dezordinei pe timpul ilustrului, dar zăpăcitului Sheridan – confortabil cum era mobilată, anunța o viață plăcută. Nu se vedea nici bibliotecă, nici cărți care nu i-ar fi folosit la nimic domnului Fogg, atâta vreme cât Reform-Club-ul îi ținea la îndemână două biblioteci, una de literatură, alta de drept și politică. În dormitor se afla o casă de bani de mărime mijlocie care, prin construcția ei, era apărată tot atât de bine de foc ca și de furt. Niciun fel de arme în toată casa, nicio unealtă de vânătoare sau de război; totul dovedea obiceiurile cele mai pașnice.
După ce examină locuința în amănunțime, Passepartout își frecă mâinile, cu fața lui largă înflorind de bucurie, și repetă voios: „Aici e de mine! Bună treabă! O să mă înțeleg perfect cu Mr Fogg! Un om de casă și grozav de punctual; o adevărată mașină! Ei bine, n-am de ce să mă supăr că servesc o mașină!”