În care începe o conversație care ar putea să-l coste scump pe Phileas Fogg
Phileas Fogg părăsi casa din Saville-row la ora unsprezece și jumătate și, după ce puse de cinci sute șaptezeci și cinci de ori piciorul drept înaintea piciorului stâng, și de cinci sute șaptezeci și șase de ori piciorul stâng înaintea celui drept, ajunse la Reform-Club, clădire vastă, pe Pall-Mall, a cărei construcție nu costase mai puțin de trei milioane.
Noul venit se îndreptă numaidecât spre sala de mâncare, ale cărei ferestre în număr de nouă dădeau într-o frumoasă grădină cu copaci auriți de aripa toamnei. Aici el se așeză la masa obișnuită, unde îl aștepta tacâmul său. Prânzul era alcătuit din gustări, urmate de pește rasol cu „reading sauce” extrem de fin, apoi un roastbeef stacojiu împodobit cu condimente „mushroom”, o prăjitură umplută cu revent și coacăze verzi, și în sfârșit o felie de chester – totul udat cu câteva cești de ceai, acel excelent ceai anume cules pentru oficiul Reform-Club-ului.
La douăsprezece și patruzeci și șapte, gentlemanul nostru se ridică de la masă și se îndreptă spre marele salon, încăpere măreață, împodobită cu picturi bogat înrămate.
Aici, un servitor îi aduse ziarul Times încă nedesfăcut și Phileas Fogg îndeplini el însuși împovărătoarea treabă de a-l despături, cu o siguranță a mâinii care dovedea o mare obișnuință în asemenea grea operațiune. Lectura acestui ziar ținu până la ora trei și patruzeci și cinci, iar Standard, care îi urmă, ocupă timpul lui Phileas Fogg până la cină. Cina se desfășură în aceleași condițiuni cu prânzul, numai că se adăugă „royal british sauce”.
La ora șase fără douăzeci, gentlemanul nostru reapăru în salonul cel mare și se adânci în lectura ziarului Morning-Chronicle.
O jumătate de oră mai târziu, mai mulți membri ai Reform-Club-ului intrară în salon și se apropiară de căminul în care ardea un foc de cărbuni. Erau partenerii obișnuiți ai lui Mr Phileas Fogg, înfocați jucători de wist ca și el: inginerul Andrew Stuart, bancherii John Sullivan și Samuel Fallentin, berarul Thomas Flanagan, apoi Gauthier Ralph, unul din administratorii Băncii Angliei – personaje bogate și respectate chiar și în acest club, care avea printre membri somitățile industriei și finanțelor.
— Ascultă, Ralph, întrebă Thomas Flanagan, ce se mai aude cu furtul acela?
— Ei bine, răspunse Andrew Stuart, Banca o să rămână păgubașă.
— Ba dimpotrivă, interveni Gauthier Ralph, eu sper că o să punem mâna pe hoț. Mai mulți inspectori de poliție, oameni foarte dibaci, au fost trimiși în America și în Europa, în toate porturile principale, așa că domnului acela îi va fi foarte greu să scape.
— Dar, mă rog, se cunosc semnalmentele hoțului? întrebă Andrew Stuart.
— Mai întâi că nu-i un hoț! răspunse cu seriozitate Gauthier Ralph.
— Cum să nu fie hoț un individ care sustrage un teanc de bancnote în valoare de cincizeci și cinci de mii de lire? (1 milion 375.000 franci).
— Și totuși nu! stărui Ralph.
— Atunci e un industriaș? întrebă John Sullivan.
— Morning-Chronicle susține că e un gentleman.
Cel ce intervenise nu era altul decât Phileas Fogg, al cărui cap apăru deasupra valului de hârtie adunat în jurul său. Zicând acestea, el își salută colegii, care îi răspunseră numaidecât.
Faptul de care era vorba, și pe care diversele ziare din Regatul Unit îl comentau cu aprindere, se întâmplase cu trei zile înainte, adică la 29 septembrie. Un teanc de bancnote, reprezentând uriașa sumă de cincizeci și cinci de mii de lire, fusese luat de pe ghișeul casierului principal al Băncii Angliei.
Celor care își arătau mirarea că un asemenea furt putuse fi săvârșit atât de ușor, viceguvernatorul Băncii, Gauthier Ralph, se limita să le răspundă că în momentul acela casierul era ocupat cu înregistrarea unei încasări de trei șilingi și șase pence, și că bietul om nu putea să aibă ochii la toate.
Aici e cazul însă să atragem atenția – ceea ce face faptul mai explicabil – că această admirabilă instituție care este „Bank of England” pare să poarte o nespus de mare grijă demnității publicului vizitator. Niciun fel de gardieni, nici urmă de invalizi, nici pomeneală de grilaje! Aurul, argintul, biletele de bancă sunt lăsate la vedere și, ca să zicem așa, la îndemâna primului venit.
Căci doar n-o să pui la îndoială onorabilitatea oricărui trecător! Unul din cei mai buni observatori ai obiceiurilor englezești povestește chiar următoarele: aflându-se odată într-una din sălile Băncii, el avu curiozitatea să vadă mai de aproape un lingou de aur, în greutate de șapte până la opt livre, care se găsea pus la vedere pe policioara de la ghișeul casierului; omul luă lingoul, îl cercetă, i-l dădu vecinului său, acesta îl dădu altuia, astfel că, trecând din mână în mână, lingoul de aur ajunse până în fundul unui coridor întunecos, și nu se întoarse la locul lui decât după o jumătate de oră, fără ca în timpul acesta casierul măcar să fi ridicat capul din hârtiile sale.
Însă, la 29 septembrie, faptele nu se petrecuseră chiar așa: teancul de bancnote nu se mai întorsese, și când mărețul orologiu aflat deasupra lui „drawing-office” sună ora cinci, vestind închiderea birourilor, Băncii Angliei nu-i mai rămăsese decât să înscrie cele cincizeci și cinci de mii de lire la contul profit și pierdere.
Îndată ce furtul fu constatat în toată regula, numeroși agenți și detectivi, aleși dintre cei mai pricepuți, fură trimiși în porturile principale, la Liverpool, la Glasgow, la Le Havre, la Suez, la Brindisi, la New York și așa mai departe, cu promisiunea, în caz de reușită, a unei prime de două mii de lire (50.000 franci) și cinci la sută din suma care ar fi găsită. În așteptarea informațiilor pe care urmau să le primească în urma anchetei începute imediat, acești inspectori aveau deocamdată însărcinarea să observe cu întreaga luare-aminte pe toți călătorii care veneau sau plecau.
Or, cu siguranță, așa cum spunea Morning-Chronicle, era cazul să se presupună că autorul furtului nu făcea parte din nicio asociație de hoți din Englitera. În cursul acelei zile de 29 septembrie, un gentleman elegant, cu bune maniere, cu un aer distins, fusese văzut plimbându-se de ici-colo prin sala unde se făceau plățile, teatrul furtului. Ancheta izbutise să stabilească destul de exact semnalmentele acestui gentleman, semnalmente care fură trimise numaidecât tuturor detectivilor din Regatul Unit și de pe continent. Unii optimiști – și Gauthier Ralph făcea parte dintre ei – se credeau deci îndreptățiți să spere că hoțul nu va scăpa.
Cum se poate presupune, această întâmplare era la ordinea zilei la Londra și în întreaga Englitera. Se discuta cu înflăcărare pentru sau contra probabilităților de reușită a poliției metropolitane.
Astfel, nu e de mirare că niște membri ai Reform-Club-ului discutau aceeași chestiune, cu atât mai mult cu cât unul din viceguvernatorii Băncii se afla printre ei.
Onorabilul Gauthier Ralph nu se îndoia câtuși de puțin de rezultatul cercetărilor, deoarece socotea că prima oferită avea să ascută în chip cu totul deosebit zelul și inteligența agenților. În schimb, colegul său Andrew Stuart era departe de a împărtăși această încredere. Discuția continuă deci între gentlemeni, care între timp se așezară la o masă de wist, Stuart în fața lui Flanagan, Fallentin în fața lui Phileas Fogg. În timpul jocului partenerii nu vorbeau, însă între partide conversația întreruptă reîncepea mai aprinsă.
— Eu susțin că șansele sunt de partea hoțului, care nu poate să fie decât un om foarte iscusit! zise Andrew Stuart.
— Haida-de! răspunse Ralph. Nu există o singură țară în care el s-ar putea refugia.
— Ia te uită!
— Unde ai vrea să se ducă?
— Nu știu, răspunse Andrew Stuart. La urma urmei, pământul este destul de mare!
— A fost odată!… zise cu glasul scăzut Phileas Fogg.
Apoi întinse cărțile spre Thomas Flanagan și adăugă:
— E rândul dumitale să tai, domnule!
Discuția se întrerupse iarăși în timpul jocului; însă îndată după aceea Andrew Stuart reîncepu:
— Cum adică, odată?! Ce, nu cumva pământul s-a micșorat?
— Fără îndoială! interveni Gauthier Ralph. Sunt de părerea domnului Fogg. Pământul s-a micșorat, fiindcă azi îl străbați de zece ori mai repede decât acum o sută de ani, și în cazul de care ne ocupăm tocmai asta va face ca cercetările să se desfășoare mai repede.
— Ușurând de asemenea fuga hoțului.
— Rândul dumitale să joci, domnule Stuart! zise Phileas Fogg.
Însă neîncrezătorul Stuart nu era convins, așa că, odată partida sfârșită, el reîncepu:
— Domnule Ralph, trebuie să mărturisesc că ai găsit un fel glumeț de a spune că pământul s-a micșorat! Adică pentru că azi îl poți înconjura în trei luni…
— În numai optzeci de zile! îl întrerupse Phileas Fogg.
— Într-adevăr, domnilor, adăugă John Sullivan, optzeci de zile, de când porțiunea între Rothal și Allahabad a fost dată în circulație pe „Great Indian peninsular railway”. Iată aici socoteala făcută în această privință de Morning-Chronicle:
De la Londra la Suez, prin Mont Cenis și Brindisi, drum de fier și vapor: 7 zile. De la Suez la Bombay, vapor: 13 zile. De la Bombay la Calcutta, drum de fier: 3 zile. De la Calcutta la Hong Kong (China), vapor: 13 zile. De la Hong Kong la Yokohama (Japonia), vapor: 6 zile. De la Yokohama la San Francisco, vapor: 22 zile. De la San Francisco la New York, drum de fier: 7 zile. De la New York la Londra, vapor și drum de fier: 9 zile.
Total: 80 zile.
— Da, optzeci de zile, însă fără să pui la socoteală timpul prost, vântul contrariu, naufragiile, deraierile și toate celelalte! strigă Andrew Stuart, pierzând din neatenție un atu.
— Ba totul e socotit, răspunse Phileas Fogg, continuând să joace, căci, de data asta, discuția nu mai respecta wist-ul.
— Chiar și dacă hindușii sau indienii scot șinele?! strigă iar Andrew Stuart. Chiar dacă opresc trenurile, pradă vagoanele și-i scalpează pe călători?!
— Chiar dacă! răspunse Phileas Fogg. Apoi, dând cărțile pe față, vesti: Două atu-uri!
Andrew Stuart, care trebuia să împartă cărțile, obiectă:
— Teoretic, ai dreptate, domnule Fogg, însă în practică…
— În practică la fel, domnule Stuart.
— Tare aș vrea să te văd făcând această ispravă!
— Nu depinde decât de dumneata; hai să plecăm împreună.
— Ferească Dumnezeu! strigă Stuart. Dar aș paria pe patru mii de lire (100.000 fr.) că o asemenea călătorie, în asemenea condiții, este imposibilă.
— Dimpotrivă, e foarte posibilă! răspunse Mr Fogg.
— Ei bine, fă-o!
— Ocolul pământului în optzeci de zile?
— Da.
— Mă învoiesc!
— Și când pleci?
— Numaidecât!
— Asta e o nebunie! strigă încă o dată Andrew Stuart, care începea să se simtă jignit de încăpățânarea partenerului său. Hai să lăsăm asta! Mai bine să ne continuăm jocul.
— Atunci, te rog, fii bun și dă cărțile încă o dată, fiindcă le-ai dat greșit! răspunse Phileas Fogg.
Andrew Stuart adună cărțile cu înfrigurare; apoi deodată le puse pe masă și izbucni:
— Ei bine, da, domnule Fogg, pariez pe patru mii de lire…!
— Dragul meu Stuart, liniștește-te! interveni Fallentin. Nu-i serios ce faci!
— Când am spus că pun rămășag, nu poate fi decât serios! răspunse Andrew Stuart.
— Fie! încuviință Mr Fogg. Apoi se întoarse spre colegii săi: Domnilor, am douăzeci de mii de lire (500.000 fr.) depuse la frații Baring. Îi risc bucuros…
— Douăzeci de mii de lire! exclamă John Sullivan. Douăzeci de mii de lire pe care le poți pierde din cauza unei întârzieri neprevăzute!
— Nu există neprevăzut! răspunse simplu Phileas Fogg.
— Domnule Fogg, dar aceste optzeci de zile n-au fost calculate decât ca un minimum de timp!
— Un minimum bine folosit e prea de ajuns.
— Însă, pentru a nu-l depăși, trebuie să sari matematic din tren în vapor și din vapor în tren!
— Voi sări matematic.
— Glumești!
— Un adevărat englez nu glumește niciodată, când e vorba de ceva atât de serios ca un rămășag, răspunse Phileas Fogg. Pun prinsoare, pe douăzeci de mii de lire, cu oricine dorește, că voi face ocolul pământului în nu mai mult de optzeci de zile, adică în o mie nouă sute douăzeci de ore, sau în o sută cincisprezece mii două sute de minute. Primiți?
— Primim! răspunseră domnii Stuart, Fallentin, Sullivan, Flanagan și Ralph, după ce se înțeleseră între ei.
— Bine! încheie Mr Fogg. Trenul de Dover pleacă la ora opt și patruzeci și cinci. Voi lua acest tren.
— Chiar în seara asta? întrebă Stuart.
— Chiar în seara asta! răspunse Phileas Fogg. Apoi, uitându-se într-un calendar de buzunar, adăugă: Deci, fiindcă astăzi este miercuri, 2 octombrie, va trebui să fiu înapoi la Londra, în acest salon al Reform-Club-ului, sâmbătă, 21 decembrie, la ora opt și patruzeci și cinci seara, fără de care cele douăzeci de mii de lire depuse în clipa de față la frații Baring vă vor aparține de fapt și de drept, domnilor. Iată un cec asupra acestei sume.
Îndată fu întocmit un act scris asupra rămășagului și cei șase cointeresați îl semnară; Phileas Fogg era netulburat. Desigur, el nu pusese rămășag pentru a câștiga – și dacă nu angajase decât douăzeci de mii de lire, adică jumătate din avutul său, o făcuse numai fiindcă prevedea că avea să cheltuiască cealaltă jumătate pentru a sfârși cu bine acest greu, ca să nu spunem irealizabil, proiect. Cât despre adversarii săi, aceștia păreau tulburați, dar nu din cauza sumei puse în joc, ci fiindcă aveau un fel de mustrări de cuget să lupte în asemenea condițiuni.
Tocmai atunci ceasul bătea ora șapte: i se propuse domnului Fogg să suspende jocul pentru a-și putea face pregătirile de plecare.
— Sunt gata în orice clipă! răspunse netulburatul gentleman. Și începu să împartă cărțile. Caro! spuse el. Rândul dumitale, domnule Stuart.