În care Phileas Fogg se dovedește a fi la înălțimea împrejurărilor
După o oră, vaporul Henrietta trecea dincolo de farul plutitor de la intrarea Hudsonului, ocolea capul Sandy-Hook și ieșea în mare. În timpul zilei navigă de-a lungul lui Long-Island, în largul farului de pe Fire-Island, și se îndreptă repede spre est.
A doua zi, 13 decembrie, la prânz, un om se urcă pe puntea de comandă, pentru a determina longitudinea și latitudinea. Desigur, s-ar putea crede că acest om era căpitanul Speedy. Câtuși de puțin! Era Phileas Fogg, esq.!
Cât despre căpitanul Speedy, acesta se afla, pur și simplu, închis cu cheia în cabina sa, și scotea niște urlete care arătau o mânie, de altfel îndreptățită, dusă până la pierderea judecății.
Ceea ce se întâmplase era foarte simplu. Phileas Fogg voia să meargă la Liverpool, iar căpitanul se împotrivea să-l ducă acolo. Atunci gentlemanul se resemnase în aparență să ia drumul spre Bordeaux, dar, în cele treizeci de ore de când se afla pe bord, manevrase așa de bine cu ajutorul bancnotelor sale, încât echipajul, marinari, mecanici și fochiști – echipaj ce-i drept cam suspect, care era în termeni destul de răi cu căpitanul – trecuse de partea lui. Și iată de ce Phileas Fogg comandă în locul căpitanului Speedy, de ce căpitanul era închis în cabina sa și de ce, în sfârșit, Henrietta se îndrepta spre Liverpool. Atât că, văzându-l pe Mr Fogg conducând vasul, nu te mai puteai îndoi că Mr Fogg fusese marinar.
Acum, în ce fel avea să se sfârșească aventura, ne va fi dat să aflăm mai târziu. Dar deocamdată Mrs Aouda era îngrijorată, deși nu spunea nimic. Fix fusese uluit de la început. Cât despre Passepartout, el găsea întâmplarea pur și simplu minunată.
„Între unsprezece și douăsprezece noduri”, spusese căpitanul Speedy, și într-adevăr Henrietta păstra în medie această viteză.
Dacă – ce de „dacă” mai rămâneau! – dacă marea nu se înrăutățea, dacă vântul nu se rotea spre est, dacă nu se întâmpla nicio stricăciune pe vas, niciun accident la mașini, Henrietta putea, în nouă zile, adică de la 12 decembrie la 21, să străbată cele trei mii de mile câte sunt de la New York la Liverpool. E adevărat că, odată ajunși în Anglia, chestiunea Henriettei, adunată cu afacerea de la Bancă, putea să-l ducă pe gentleman puțin mai departe decât ar fi voit el.
În primele zile, navigația decurse în cele mai bune condițiuni. Marea nu era prea rea, iar vântul bătea statornic de la nord-est; fură ridicate pânzele și, cu velatura ei de goeletă, Henrietta mergea ca un adevărat transatlantic.
Passepartout era încântat. Ultima ispravă a stăpânului său, la ale cărei urmări nu voia să se gândească, îl umpluse de înflăcărare. Echipajul nu văzuse niciodată un flăcău mai vesel și mai îndemânatic. El îi copleșea pe mateloți cu mii de gesturi de prietenie și-i uimea cum se cățăra în arboradă, ca un adevărat saltimbac. Hazliul franțuz le găsea porecle pline de drăgălășenie și le îndulcea viața cu cele mai grozave băuturi.
De dragul lui mateloții executau manevrele ca niște gentlemeni, iar fochiștii aruncau cărbunii în cuptoare ca niște eroi. Buna lui dispoziție, foarte molipsitoare, se transmitea tuturor. El uitase trecutul, necazurile, primejdiile. Nu se gândea decât la ultima țintă, așa de aproape de a fi atinsă, și câteodată fierbea de nerăbdare, ca și când ar fi fost încălzit în cuptoarele Henriettei. Câteodată, bravul flăcău se învârtea pe lângă Fix, privindu-l cu un ochi „care spunea multe!” dar nu-i vorbea, căci între ei nu mai rămăsese nimic din vechea lor prietenie.
Cât despre Fix, trebuie să spunem că el era acum pe de-a-ntregul zăpăcit. Capturarea Henriettei, cumpărarea echipajului, Fogg conducând vasul ca un marinar încercat, toate la un loc îl buimăceau. Bietul om nu mai știa ce să gândească! Dar, la urma urmei, un gentleman, care începea prin a fura cincizeci și cinci de mii de livre, putea prea bine să sfârșească prin a fura un vapor! Și astfel, la un moment dat, Fix fu în chip firesc ispitit să creadă că Henrietta, condusă de Fogg, nu se îndrepta câtuși de puțin spre Liverpool, ci spre cine știe ce parte a lumii, unde hoțul, devenit pirat, se va simți în afara oricărei primejdii! Presupunerea lui era, ce-i drept, cât se poate de îndreptățită, și detectivul începea să se căiască foarte serios că se amestecase în această treabă.
Între timp, căpitanul Speedy continua să urle în cabină, și Passepartout, însărcinat să-i ducă de mâncare, nu se apropia de ușa lui decât după ce lua cele mai mari precauțiuni, oricât era el de voinic. Cât despre Mr Fogg, acesta părea că nu-și mai amintește de prezența unui căpitan pe bord.
În ziua de 13 trecură de bancurile din dreptul insulei Terra Nova, locuri primejdioase, prea bine cunoscute de navigatori. Mai ales în timpul iernii, cețurile sunt aici obișnuite, iar vântul păcătos. Încă din ajun, barometrul, scăzând brusc, prevestea o schimbare apropiată a vremii. Într-adevăr, în timpul nopții temperatura scăzu, se făcu foarte frig și-n același timp vântul se roti spre sud-est.
Vremea devenea potrivnică. Spre a nu se abate din drum, Mr Fogg trebui să strângă pânzele și să se folosească numai de mașini. Viteza vasului scăzu, din cauza valurilor lungi ale mării, care se sfărâmau de etravă; tangajul violent, la rândul lui, nu putea fi decât tot păgubitor. Vântul se întărea treptat, amenințând să se prefacă în uragan, ceea ce te obliga să te gândești de pe acum la clipa când Henrietta n-ar mai fi putut să țină piept valurilor. Or, ca să fugă din fața lor, însemna să se avânte în necunoscut, necunoscutul cu toate neplăcerile lui.
Passepartout se posomorî în același timp cu cerul, și, timp de două zile, bietul băiat trecu printr-o neliniște de moarte. Dar Phileas Fogg era un marinar îndrăzneț, care știa să țină piept mării; el merse înainte, fără măcar să reducă turația mașinii. Când nu putea să se ridice deasupra valurilor, Henrietta trecea printre ele luând necontenit apă pe punte, dar neoprindu-se din cale.
Uneori, un val cât un munte sălta pupa afară și atunci elicea bătea aerul cu palele ei înnebunite, fără însă ca vasul să se dea învins în fața furtunii.
Cu toate astea, vântul nu se întări atât cât ar fi fost de așteptat; nu era unul din acele uragane care ating viteza de nouăzeci de mile pe oră. Dar din nenorocire sufla cu încăpățânare de la sud-est, neîngăduind să se ridice pânzele. Și totuși, așa cum se va vedea, ar fi fost foarte nimerit ca ele să vină în ajutorul mașinii!
La 16 decembrie se împlineau șaptezeci și cinci de zile de la data plecării din Londra. La urma urmei, Henrietta n-avea încă o întârziere îngrijorătoare. Ea străbătuse aproape jumătate din drum și locurile cele mai primejdioase rămăseseră în urmă. Vara, nimeni nu s-ar fi putut îndoi de reușită; iarna însă erai la bunul plac al vremii. Passepartout nu știa deocamdată ce să creadă, în fond însă, era încrezător, și dacă vântul își făcea de cap, cel puțin se bizuia pe mașini.
Numai că în ziua aceea, mecanicul se urcă pe punte, îl căută pe Mr Fogg și stătu de vorbă cu el destul de aprins.
Fără să știe de ce, desigur datorită unei presimțiri, Passepartout încercă o neliniște confuză. Și-ar fi dat una din urechi ca să audă cu cealaltă ce vorbeau cei doi.
Totuși, prinse câteva cuvinte; de pildă, între altele, îl auzi pe stăpânul său întrebând:
— Ești sigur de ceea ce spui?
— Sigur, domnule! răspunse mecanicul. Nu uitați că de la plecare ținem toate căldările sub presiune și dacă aveam destui cărbuni pentru a merge cu viteză redusă până la Bordeaux n-avem destui pentru a merge cu mare viteză de la New York la Liverpool!
— Voi chibzui! încheie Mr Fogg.
Înțelegând despre ce e vorba, pe Passepartout îl cuprinse o neliniște de moarte. Aveau să rămână fără cărbuni!
„Ah! dacă stăpânul meu va ști să iasă și din încurcătura asta, își zise el, hotărât lucru, e un om grozav!”
Și, întâlnindu-l pe Fix, nu-l răbdă inima să-i ascundă situația:
— Deci, crezi că mergem într-adevăr la Liverpool? îl întrebă agentul, cu dinții strânși.
— Vezi bine!
— Imbecilule! exclamă Fix.
Și plecă, ridicând din umeri.
Passepartout fu cât pe ce să-i întoarcă injuriosul calificativ, al cărui adevărat sens nu-l putea de altfel înțelege; dar își spuse că nenorocitul Fix trebuia să fie foarte dezamăgit, foarte umilit în amorul lui propriu, după ce făcuse ocolul pământului, urmând o cale greșită, așa că îl iertă.
Și acum, ce hotărâre avea să ia Phileas Fogg? Era greu de închipuit. Totuși, se pare că flegmaticul gentleman luă una, căci în aceeași seară îl chemă pe mecanic și îi porunci:
— Mărește focurile și ține căldările sub presiune până la ultima lopată de cărbuni!
Câteva clipe după aceea, coșul Henriettei scotea nori groși de fum.
Vasul își continuă deci drumul cu toată viteza; dar așa cum spusese din timp, după două zile, la 18 decembrie, mecanicul îl înștiință pe Mr Fogg că în cursul zilei cărbunii se vor sfârși.
— Nu micșorați focurile! răspunse gentlemanul. Dimpotrivă, măriți presiunea!
În ziua aceea, către prânz, după ce luă înălțimea soarelui și calculă poziția vasului, Phileas Fogg îl chemă pe Passepartout și îi porunci să-l aducă pe căpitanul Speedy.
Era ca și cum l-ar fi trimis să scoată un tigru din cușcă, de aceea, coborând sub dunetă, curajosul flăcău își zise: „Cu siguranță că o fi turbat!”
Într-adevăr câteva minute mai târziu, pe dunetă țâșnea o bombă, în strigăte și înjurături. Bomba cu pricina era însuși căpitanul Speedy – și fără îndoială avea să explodeze numaidecât.
— Unde suntem? fură primele cuvinte pe care le rosti căpitanul, înăbușindu-se de mânie.
Desigur că dacă omul ar fi stat prost cu inima, în clipa asta l-ar fi lovit damblaua și nu și-ar mai fi revenit niciodată.
— Unde suntem? repetă el, sângeriu la față.
— La șapte sute șaptezeci de mile de Liverpool! răspunse Mr Fogg cu liniștea lui netulburată.
— Piratule! răcni Andrew Speedy.
— Domnule, te-am chemat…
— Hoț de mare!
— Te-am chemat, reluă Phileas Fogg, ca să te rog să-mi vinzi vasul.
— Nu-l vând! Pe toți dracii, nu!
— Pentru că voi fi nevoit să-l pun pe foc!
— Să pui pe foc vasul meu?
— Da, cel puțin puntea și suprastructurile, fiindcă nu mai avem cărbuni.
— Să pui pe foc vasul meu?! răcni căpitanul Speedy, abia mai putând rosti silabele. Un vas care face cincizeci de mii de dolari (250.000 fr.).
— Iată șaizeci de mii (300.000 fr.)! răspunse Phileas Fogg, întinzându-i un teanc de bancnote.
Gestul avu o înrâurire miraculoasă asupra lui Andrew Speedy. Înseamnă că nu ești american dacă rămâi netulburat când vezi șaizeci de mii de dolari. Căpitanul uită într-o clipă supărarea, popreala – toate pornirile împotriva călătorului său. Vasul avea douăzeci de ani: târgul putea să facă din el o afacere de aur!… Bomba nu mai avea cum să explodeze: Mr Fogg îi scosese fitilul!
— Și corpul de fier îmi va rămâne! zise căpitanul, cu un ton ciudat de îmblânzit.
— Corpul și mașinile, domnule. Am încheiat târgul?
— Încheiat!
Așa zicând, Andrew Speedy înhăță bancnotele, le numără și le vârî repede în buzunar.
În timpul acestei scene, Passepartout pălise. Pe Fix, încaltea, era gata să-l lovească damblaua. Aproape douăzeci de mii de lire cheltuite – și, pe deasupra, tâlharul de Fogg lăsa vânzătorului corpul de fier și mașinile, adică aproape valoarea totală a vasului!… E drept însă că suma furată de la Bancă se ridica la cincizeci și cinci de mii de lire!
După ce Andrew Speedy băgă banii în buzunar, Phileas Fogg se hotărî să-i dea unele lămuriri.
— Domnule, să nu te mire toate acestea. Află că dacă nu sosesc la Londra în ziua de 21 decembrie, ora opt și patruzeci și cinci de minute seara, pierd douăzeci de mii de lire. Or, scăpasem vaporul la New York, și cum dumneata nu voiai să mă duci la Liverpool…
— Și bine am făcut, pe cei cincizeci de mii de diavoli din Infern! strigă Andrew Speedy. Fiindcă așa câștig cel puțin patruzeci de mii de dolari!
Apoi adăugă mai încet:
— Știi ceva, căpitane…?
— Fogg.
— Căpitane Fogg. Ei bine, parcă ai fi yankeu!
Și după ce-i adresă călătorului acest cuvânt, pe care el îl socotea de laudă, dădu să plece, când Phileas Fogg îl opri:
— Deci, acum vasul e al meu!
— Desigur, de la chilă până la vârful catargelor, dar, bineînțeles, ceea ce este de lemn!
— Bine! Să se desfacă lemnăria interioară și să fie pusă pe foc!
E lesne de înțeles cât trebuiră să consume din acest lemn uscat pentru a menține căldările la presiunea trebuitoare. În acea zi, duneta, cabinele de pe punte, cele de jos, mobila, panourile din fundul calei, totul trecu la foc.
A doua zi, 19 decembrie, arseră catargele, ghiurile, scândurăria. Catargele fură date jos și tăiate cu topoarele. Echipajul punea în asta o râvnă nemaipomenită.
Passepartout mânuia trudnic barda și ferăstrăul, muncind cât zece oameni. Asupra vasului domnea parcă furia distrugerii.
În ziua următoare, 20 decembrie, lăzile de materiale aflate pe punte, pereții, restul de suprastructuri și chiar puntea în cea mai mare parte fură înghițite de foc.
Henrietta nu mai era decât un vapor ras, ca un ponton.
Dar în ziua aceea zăriră coastele Irlandei și farul de la Fastenet.
Totuși, la ora zece seara, vasul nu se găsea decât în fața Queenstown-ului. Phileas Fogg mai avea numai douăzeci și patru de ore spre a ajunge la Londra! Or, în acest timp, Henrietta abia ar fi putut să sosească la Liverpool, chiar dacă ar fi mers cu toată viteza. Și viteza avea să se micșoreze în curând.
Căpitanul Speedy, care sfârșise prin a arăta un viu interes planurilor lui Phileas Fogg, se apropie de acesta și îi spuse mâhnit:
— Vă plâng din toată inima, domnule! Totul este împotriva dumneavoastră! Abia suntem în fața Queenstown-ului.
— Ah! făcu Mr Fogg. Luminile care se văd sunt din Queenstown?
— Da.
— Putem intra în port?
— Abia la ora trei, o dată cu fluxul.
— Să așteptăm! răspunse liniștit gentlemanul.
Chipul lui nu lăsă să se vadă nimic, dar, printr-o supremă inspirație, Phileas Fogg găsise o ultimă cale de a-și învinge încă o dată soarta potrivnică.
Într-adevăr, Queenstown este un port pe coasta Irlandei, unde transatlanticele care vin din Statele Unite aruncă, în trecere, sacii cu scrisori. Această corespondență e expediată la Dublin cu trenuri exprese, totdeauna gata de plecare. De la Dublin, ea ajunge la Liverpool cu vase de mare viteză, și astfel întrece cu douăsprezece ore vapoarele cele mai rapide ale companiilor maritime.
Gentlemanul nostru voia să câștige și el în același chip cele douăsprezece ore pe care le câștiga corespondența din America. În loc să ajungă la Liverpool, cu Henrietta, a doua zi seara, avea să fie acolo la prânz. Astfel îi rămânea timp să sosească la Londra înainte de ora opt și patruzeci și cinci de minute seara.
Către unu noaptea, ora fluxului, Henrietta intră în portul Queenstown și Mr Fogg, după ce căpitanul Speedy îi strânse mâna viguros, îl lăsă pe acesta pe coca vasului său, care valora încă jumătatea prețului de vânzare.
Călătorii debarcară numaidecât. În clipa aceea, Fix simți o dorință arzătoare să-l aresteze pe domnul Fogg, dar se stăpâni. De ce? Oare ce luptă se dădea în el? Își schimbase părerea în privința lui Phileas Fogg? Își dăduse seama, în sfârșit, că se înșelase?… Totuși, detectivul nu-l părăsi pe gentlemanul nostru, ci se luă după el – și la ora unu și jumătate se urcă în tren împreună cu Mrs Aouda și cu Passepartout, care n-avea timp nici să respire. În zorii zilei sosiră la Dublin, unde se îmbarcară numaidecât pe unul din acele vapoare rapide, adevărate fusuri de oțel – totul numai mașină, care, refuzând să se ridice pe valuri, trec prin ele, urmându-și drumul, vijelios.
Și astfel în ziua de 21 decembrie, la orele unsprezece și patruzeci, Phileas Fogg debarcă în sfârșit pe cheiul Liverpoolului. Până la Londra nu mai avea de făcut decât șase ore.
Dar în clipa aceea, Fix se apropie, îi puse mâna pe umăr și, arătându-i mandatul, îl întrebă:
— Dumneata ești numitul Phileas Fogg?
— Da, domnule.
— În numele reginei, te arestez!