În care inspectorul Fix ia foarte în serios interesele lui Phileas Fogg
Phileas Fogg se afla în întârziere cu douăzeci de ore.
Passepartout, cauza involuntară a acestei întârzieri, era disperat; hotărât, el îl ruinase pe stăpânul său!
În acest moment, inspectorul se apropie de Mr Fogg, și, privindu-l drept în față, îl întrebă:
— Domnule, sunteți într-adevăr foarte grăbit?
— Foarte! răspunse Phileas Fogg.
— Insist, reluă Fix. Aveți într-adevăr interesul să fiți la New-York în ziua de 11, înainte de ora nouă seara, când pleacă vaporul spre Liverpool?
— Un mare interes!
— Dacă această călătorie n-ar fi fost întreruptă de atacul indienilor, ați fi sosit la New York în ziua de 11 dimineața?
— Da, cu douăsprezece ore înainte de plecarea vaporului.
— Bine, aveți deci douăzeci de ore întârziere, dar dacă scădeți douăsprezece din ele, rămân numai opt. Vreți să încercați să câștigați aceste opt ore?
— Pe jos? întrebă Mr Fogg.
— Nu, în sanie! răspunse Fix. Într-o sanie cu pânze. Cineva mi-a oferit acest mijloc de transport.
Era omul care vorbise cu inspectorul de poliție în timpul nopții și a cărui ofertă fusese respinsă.
Phileas Fogg nu răspunse, dar Fix, arătându-i pe omul în cauză, un american pe nume Mudge care se plimba în fața gării, gentlemanul se îndreptă spre el.
O clipă după aceea intrau amândoi într-o baracă aflată lângă Fortul Kearney.
Acolo, Mr Fogg descoperi un vehicul ciudat, un fel de platformă pusă pe două grinzi lungi, puțin arcuite în față, ca tălpicile unei sănii și pe care încăpeau cinci sau șase oameni. În față, cam la o treime din lungimea platformei, se afla un catarg foarte înalt, pe care se putea ridica o pânză uriașă. Catargul, fixat în părți cu cabluri metalice, avea în față un strai de sârmă, pe care se întindea un foc de mari dimensiuni. În spate, un fel de cârmă-lopată permitea diriguirea vehiculului.
Era, după cum se vede, un fel de sanie cu greement de cuter. Iarna, pe câmpia înghețată, când trenurile nu pot merge din pricina zăpezilor, aceste sănii călătoresc cu mare repeziciune de la o gară la alta. Ele au de altfel o foarte mare suprafață velică, mai mare chiar decât un cuter de cursă, expus să se răstoarne, și, cu vânt în spate, alunecă pe câmp cu o viteză egală, dacă nu superioară, aceleia a expreselor.
În câteva clipe, târgul fu încheiat între Mr Fogg și stăpânul acestei corăbii de uscat. Vântul fiind bun, căci sufla puternic dinspre vest, și zăpada fiind întărită, Mudge se angajă ca în câteva ore să-l ducă pe Mr Fogg la gara Omaha. De acolo plecau linii numeroase și trenuri dese spre Chicago și New York. N-ar fi fost peste putință ca întârzierea să fie câștigată – deci nu era de stat la îndoială spre a încerca această aventură.
Nevrând s-o expună pe Mrs Aouda suferințelor unei călătorii în aer liber, pe un ger pe care viteza îl făcea și mai greu de suportat, Mr Fogg o sfătui să rămână în gara Kearney, sub paza lui Passepartout. Viteazul flăcău avea s-o aducă în Europa pe un drum mai ușor și în condițiuni mai bune.
Mrs Aouda refuză să se despartă de Mr Fogg, ceea ce pe Passepartout îl umplu de fericire. Într-adevăr, el n-ar fi vrut pentru nimic în lume să-și părăsească stăpânul, lăsându-l în tovărășia lui Fix.
Cât despre inspectorul de poliție, ar fi greu de spus ce gândea acum. Oare convingerea lui fusese zdruncinată de întoarcerea lui Phileas Fogg, sau îl lua drept un mare pungaș care, făcând ocolul pământului, socotea că va fi în deplină siguranță la întoarcerea lui în Anglia? Poate că părerea detectivului în privința lui Phileas Fogg se schimbase într-adevăr, dar el nu era acum mai puțin hotărât decât înainte să-și facă datoria până la capăt, fiind mai nerăbdător decât toți să grăbească prin tot ce-i sta în putință întoarcerea în Anglia.
La ora opt sania era gata de plecare. Călătorii – am fi ispitiți să spunem pasagerii – se urcară în ea și se înfășurară strâns în păturile lor de călătorie. Cele două pânze uriașe fură ridicate și, împins de vânt, ciudatul vehicul se avântă pe zăpada întărită, cu o viteză de patruzeci de mile pe oră.
De la Fortul Kearney la Omaha, în linie dreaptă – zborul albinei, cum spun americanii – sunt cel mult două sute de mile. Dacă vântul rămânea neschimbat și nu se întâmpla nimic neprevăzut, această distanță putea fi străbătută în cinci ore, deci la ora unu după prânz, sania trebuia să ajungă la Omaha.
Ce drum! Călătorii, strânși unul în altul, nu puteau scoate un cuvânt; gerul mărit de viteză le-ar fi tăiat răsuflarea. Sania aluneca tot așa de ușor pe suprafața câmpiei ca o corabie pe apă – și nici măcar nu avea de întâmpinat valurile. Vântul, venind în rasul pământului, umfla pânzele uriașe ca niște aripi întinse, vrând parcă să ia sania pe sus. Mudge, la cârmă, ținea linia dreaptă, împotrivindu-se cu o mișcare de lopată oricărei încercări a vehiculului de a o lua razna. Toate pânzele primeau vântul în plin. Focul, pus în bordul celălalt, în „fluture” cum spun marinarii, nu putea fi „mascat” de vela mare.
Deasupra acesteia fusese ridicată și săgeata, mărind suprafața velaturii. Nu se putea preciza matematic, dar desigur că viteza saniei nu putea fi mai mică de patruzeci de mile pe oră.
— Dacă nu se rupe nimic, vom ajunge la timp, zise Mudge.
Avea și el tot interesul să ajungă în timpul prevăzut, căci Mr Fogg, credincios sistemului său, îi făgăduise o frumoasă răsplată.
Câmpia, pe care sania o tăia în linie dreaptă, era netedă ca marea. Ai fi putut s-o asemuiești cu un uriaș lac înghețat. Rail-road-ul o străbătea de la sud-vest spre nord-vest, trecând prin Grand-Island, Columbus, oraș important din Nebraska, apoi prin Schuyler, Fremont, până la Omaha. El urma tot timpul malul drept al fluviului Platte-river. Sania, scurtând distanța, mergea pe coarda arcului descris de drumul de fier. Mudge nu se temea că va fi oprit de Platte-river, la cotul pe care râul îl face la Fremont, deoarece apele sale erau înghețate.
Drumul n-avea deci niciun fel de obstacole, și lui Phileas Fogg nu-i rămânea să se teamă decât de o stricăciune a saniei sau de o schimbare ori de o slăbire a vântului.
Dar vântul nu slăbea; dimpotrivă, sufla puternic, arcuind catargul prins în puternice cabluri de oțel. Aceste cabluri, asemănătoare cu coardele unui instrument, vibrau ca și cum ar fi fost atinse de un arcuș. Sania zbura în mijlocul unei armonii triste, de o intensitate cu totul neobișnuită.
— Cablurile astea dau chinta și octava, observă Mr Fogg.
Fură singurele cuvinte pe care le rosti gentlemanul în timpul drumului. Mrs Aouda, învelită cu grijă în blănuri și în păturile de călătorie, era, pe cât posibil, apărată de frig.
Cât despre Passepartout, flăcăul nostru, roșu la față ca discul soarelui când apune în ceață, trăgea în piept aerul înțepător. Cu firea lui optimistă, pe care nimic nu o zdruncina, el începuse să spere din nou. În loc să ajungă dimineața la New York, avea să fie acolo seara, cu încă oarecare șanse de a mai prinde vaporul de Liverpool.
Inimosul franțuz simțea chiar un puternic îndemn de a strânge mâna aliatului său Fix. El nu uita că inspectorul era acela care găsise această sanie cu pânze, adică singurul mijloc de a fi în gara Omaha la timpul potrivit. Dar, prin cine știe ce presimțire, Passepartout rămânea rezervat ca de obicei.
În orice caz, ceea ce el n-avea să uite vreodată, era sacrificiul pe care Mr Fogg îl făcuse fără să ezite, spre a-l scăpa din mâinile siuxilor. Pentru asta, Mr Fogg își riscase averea și viața… Nu! Servitorul său n-avea să uite!
În vreme ce fiecare dintre călători se lăsa dus de gânduri așa de diferite, sania zbura pe întinsul covor de zăpadă. Nimeni nu simțea când treceau peste vreun creek, afluent sau subafluent al lui Little-Blue-river.
Câmpul și albiile apelor se contopeau sub aceeași pânză albă, uniformă. Ținutul era cu desăvârșire pustiu. Cuprins între „Union-Pacific-road” și ramificația care unea Kearney cu Saint Joseph, el forma o mare insulă nelocuită. Niciun sat, nicio gară, nici măcar un fort. Din timp în timp aluneca pe de lături, cu iuțeala fulgerului, câte un arbore strâmb, al cărui schelet alb se îndoia sub rafalele vântului. Alteori, cârduri de păsări sălbatice își luau zborul speriate, țâșnind din zăpadă. Lupi de câmpie, în haite numeroase, slabi, înfometați, împinși de o nevoie fioroasă, se luau la întrecere cu sania. Passepartout, cu revolverul în mână, se aținea gata să tragă asupra fiarei celei mai apropiate. Dacă vreun accident ar fi oprit atunci sania, călătorii, atacați de aceste carnivore hămesite, s-ar fi aflat în mare primejdie. Dar sania își continua vijelios drumul și îndată întreaga haită rămânea în urmă, umplând văzduhul de urlete.
La prânz, Mudge își dădu seama după unele semne că trecea peste cursul înghețat al lui Platte-river. El nu spuse nimic, dar acum era sigur că după douăzeci de mile vor fi în gara Omaha.
Într-adevăr, nu se făcuse ora unu, când îndemânaticul conducător părăsi cârma și se repezi la pânze să le strângă. Sania mai merse încă o jumătate de milă până ce, fantastica viteză căpătată scăzând încetul cu încetul, se opri în sfârșit. Mudge arătă o îngrămădire de acoperișuri albe de zăpadă:
— Am ajuns!
Ajunși! Ajunși într-adevăr în această gară, care prin trenuri numeroase are legături dese cu estul Statelor Unite!
Passepartout și Fix săriseră jos și își mișcau membrele înțepenite. Apoi ajutară pe Mr Fogg și pe Mrs Aouda să coboare din sanie. Phileas Fogg îi plăti generos lui Mudge, căruia Passepartout îi strânse mâna ca unui prieten – și toți patru călătorii se repeziră în gară.
În acest însemnat oraș din Nebraska se termină Calea ferată a Pacificului propriu-zisă, care leagă bazinul fluviului Mississippi cu marele Ocean. Pentru a ajunge de la Omaha la Chicago, drumul de fier, sub numele de „Chicago-Rock-Island-Road”, merge direct spre est, deservind cincizeci de gări.
Un tren direct era gata de plecare. Phileas Fogg și tovarășii săi nu avură decât timpul să se arunce într-un vagon. Ei nu văzuseră nimic din Omaha, dar Passepartout își mărturisi lui însuși că nu era cazul să-i pară rău, căci acum nu mai putea fi vorba de a vedea ceva.
Trenul porni cu cea mai mare viteză și curând trecu în Iowa prin Council-Bluffs, Des Moines, Iowa-City. În timpul nopții traversă Mississippi la Davenport, apoi intră în Illinois prin Rock-Island. A doua zi, în 10 ale lunii, la ora patru după-amiază, sosea la Chicago, deja ridicat din ruinele sale și așezat cu mai multă mândrie ca niciodată pe malurile frumosului lac Michigan.
De aici până la New York mai erau nouă sute de mile și trenurile nu lipseau. Mr Fogg trecu numaidecât din unul în altul. Locomotiva sprintenă a lui „Pittsburg-Fort-Wayne-Chicago-rail-road” porni cu toată viteza, ca și cum ar fi înțeles că onorabilul gentleman n-avea timp de pierdut. Ea traversă ca un fulger Indiana, Ohio, Pensilvania, New Jersey trecând prin orașe cu nume vechi, din care unele aveau străzi și tramvaie, deși casele încă lipseau. În sfârșit, apele Hudsonului se iviră și, în ziua de 11 decembrie, la ora unsprezece și un sfert seara, trenul se oprea în gară, pe malul drept al fluviului, chiar în fața debarcaderului Companiei de vapoare Cunard, altfel zis „British and north American royal mail steam packet Co.”
Dar China, pachebotul de Liverpool, plecase de patruzeci și cinci de minute.