În care Passepartout nu izbutește să facă înțeles limbajul rațiunii
Părăsind Great-Salt-Lake și gara Ogden, trenul merse timp de o oră spre nord, până la Weber-river; până aici străbătuse cam nouă sute de mile de la San Francisco.
După aceea se îndreptă din nou spre est, prin masivul frământat al Munților Wahsatch. În ținutul acesta, cuprins între Munții Wahsatch și Munții Stâncoși propriu-ziși, inginerii americani întâmpinaseră cele mai serioase greutăți în construirea căii ferate. Astfel, pe acest parcurs, subvenția guvernului Uniunii Statelor Americane se ridicase la patruzeci și opt de mii de dolari de milă, pe câtă vreme în câmpie nu fusese decât șaisprezece mii; dar inginerii, după cum s-a mai spus, nu căutaseră să înfrângă natura, ci recurseseră la un șiretlic, ocolind piedicile; așa, pe toată lungimea rail-road-ului nu se săpase decât un singur tunel, lung de paisprezece mii de picioare.
Până acum traseul atinsese cea mai mare înălțime la Lacul Sărat. De aici înainte, el cobora într-o pantă foarte lină până în valea Bitter-creek-ului, de unde începea iar să urce, ca să ajungă la cumpăna apelor între Atlantic și Pacific. În această regiune muntoasă erau torenți numeroși, ca Muddy, Green și alții, care fură trecuți pe podețe.
Pe măsură ce se apropia de capătul drumului, Passepartout devenea mai nervos. Fix, la rândul său, ar fi vrut să scape cât mai repede de această regiune plină de primejdii; el se temea de întârzieri, de accidente și era mai grăbit chiar decât Phileas Fogg să pună piciorul pe pământul englez.
La ora zece seara, trenul se opri în gara Fort-Bridger, de unde porni numaidecât mai departe. După douăzeci de mile intra în statul Wyoming – vechea Dakota – urmând întreaga vale a Bitter-creek-ului, unde se adună o parte din apele care formează sistemul hidrografic al Colorado-ului.
A doua zi, 7 decembrie, se opri un sfert de oră în gara Green-river. Peste noapte zăpada căzuse destul de abundentă, dar, înmuiată de ploaie, nu putea să stânjenească mersul trenului. Totuși vremea rea îl îngrijora pe Passepartout, căci o înzăpezire ar fi compromis desigur călătoria.
„Ce idee a mai avut și stăpânul meu să călătorească în timpul iernii! își zicea el. Nu putea să aștepte anotimpul frumos, ca să aibă mai mulți sorți de izbândă?”
Dar, în timp ce flăcăul nostru nu se gândea decât la starea cerului și la scăderea temperaturii, Mrs Aouda încerca temeri mai mari, pornite din cu totul altă pricină.
Într-adevăr, câțiva călători coborâseră din vagoane și se plimbau pe peronul gării Green-river, așteptând plecarea trenului. Uitându-se pe geam, tânăra femeie recunoscu printre ei pe colonelul Stamp W. Proctor, americanul acela care se purtase așa de grosolan cu Phileas Fogg în timpul mitingului de la San Francisco. Temându-se să nu fie văzută, Mrs Aouda se retrase de la geam – dar întâmplarea o tulbura foarte mult. Ea se atașase de salvatorul ei, care, oricât ar fi fost de nepăsător, îi dădea în fiecare zi dovezile celui mai deplin devotament. Fără îndoială, nu înțelegea încă toată adâncimea simțămintelor pe care i le inspira el și acestor simțăminte nu le dădea decât numele de recunoștință, dar, fără voia ei, era mai mult decât atât. Astfel, inima i se strânse, când recunoscu pe grosolanul personaj, căruia, mai curând sau mai târziu, Mr Fogg voia să-i ceară socoteală de purtarea lui. Desigur, numai întâmplarea îl adusese în acest tren pe colonelul Proctor, dar, oricum, el se afla aici și ea trebuia să facă totul ca Phileas Fogg să nu-l zărească.
Îndată ce trenul porni, Mrs Aouda se folosi de o clipă când Mr Fogg ațipise, pentru a pune pe Fix și pe Passepartout la curent cu situația.
— Cum, acel Proctor este în tren? strigă Fix. Ei bine, liniștiți-vă, doamnă; înainte de a avea de-a face cu numitul… cu Mr Fogg, va avea de-a face cu mine! Mi se pare că în întâmplarea aceea eu am primit cele mai grave insulte!
— Ba să-l lăsați pe seama mea! interveni Passepartout. O să am eu grijă de el, cât o fi el de colonel!
— Domnule Fix, reluă Mrs Aouda, Mr Fogg nu va lăsa nimănui grija de a-l răzbuna. El este omul, după cum a și spus, gata să se întoarcă în America numai ca să-l caute pe cel ce l-a insultat. Deci, dacă îl zărește pe colonelul Proctor, nu vom putea împiedica un duel care poate avea rezultate nenorocite. Trebuie, deci, să nu-l vadă.
— Aveți dreptate, doamnă, răspunse Fix. Un duel ar putea compromite totul. Învingător sau învins, Mr Fogg ar întârzia și…
— Și, adăugă Passepartout, asta ar fi pe placul gentlemenilor de la Reform-Club!… Ascultați-mă: în patru zile vom fi la New York! Ei bine, dacă timp de patru zile stăpânul meu nu părăsește vagonul, putem spera ca întâmplarea să nu-l pună față în față cu acest blestemat de american, bată-l dumnezeu! Or, o să știm noi cum să-l împiedicăm…
Conversația se opri aici, căci Mr Fogg se trezise și privea peisajul prin geamul pătat de zăpadă. Dar, mai târziu, Passepartout îl întrebă pe inspectorul de poliție, fără să fie auzit de stăpânul său și nici de Mrs Aouda:
— Ia spune, te-ai bate în adevăr pentru el?
— Voi face totul ca să-l aduc viu în Europa! răspunse Fix, cu un ton care arăta o voință de nezdruncinat.
Passepartout simți un fior alergându-i prin corp, dar convingerile lui în privința stăpânului nu slăbiră.
Și acum, exista oare vreun mijloc de a-l reține pe Mr Fogg în compartiment pentru a înlătura orice întâlnire între el și colonel? Lucrul nu era greu, gentlemanul fiind de felul său puțin plimbăreț și puțin curios. În orice caz, inspectorul de poliție socoti că găsise un mijloc sigur, căci puțin mai târziu i se adresă lui Phileas Fogg:
— Ce lungi și apăsătoare sunt orele petrecute în tren, domnule!
— Într-adevăr, dar trec, răspunse gentlemanul.
— Pe bordul vapoarelor, continuă inspectorul, aveați obiceiul să jucați wist.
— Da, însă aici ar fi greu. N-am nici cărți, nici parteneri.
— Oh, cât despre cărți, putem să le cumpărăm; în trenurile americane se vinde tot ce vrei. Iar parteneri, dacă din întâmplare doamna…
— Sigur, domnule, răspunse cu vioiciune tânăra femeie. Cunosc wistul; face parte din educația engleză.
— Iar eu, adăugă Fix, am pretenția că-l joc destul de bine. Deci vom fi trei și un „mort”.
— Cum vreți, domnule! răspunse Phileas Fogg, încântat să reia chiar și în tren jocul său preferat.
Servitorul se duse să-l caute pe steward, și în curând se întoarse cu două jocuri complete, cu fișe, jetoane și o planșetă acoperită cu pânză. Nimic nu mai lipsea ca jocul să înceapă. Mrs Aouda știa destul de bine wistul, astfel că de câteva ori severul Phileas Fogg îi arătă chiar admirația sa. Cât despre inspector, acesta era un jucător de prima forță demn să țină tovărășie gentlemanului.
„Acum e în mâna noastră! își zise Passepartout. N-o să se mai miște de aici!”
La ora unsprezece dimineața, trenul atinsese cumpăna apelor între cele două oceane. Erau la Passe-Bridger, la o altitudine de 7524 picioare engleze deasupra nivelului mării, una din înălțimile cele mai mari peste care trecea drumul de fier străbătând Munții Stâncoși. După vreo două sute de mile, călătorii urmau să ajungă în sfârșit în acele lungi câmpii care se întind până la Atlantic și pe care natura le-a făcut așa de potrivite pentru așezarea unei căi ferate.
Pe povârnișul dinspre Atlantic se și iviseră primele râuri, afluenți sau subafluenți ai lui North-Platte-river.
Tot orizontul spre nord și spre est era acoperit de acea imensă cortină semi-circulară, care formează porțiunea septentrională a munților Stâncoși, dominată de piscul Laramie. Între aceste înălțimi și calea ferată se întindeau câmpii nemărginite, bogate în ape. În dreapta rail-roadului se etajau primele povârnișuri ale masivului muntos care se rotunjește spre sud până la izvoarele râului Arkansas, unul din marii afluenți ai lui Missouri.
La douăsprezece și jumătate, călătorii zăriră o clipă fortul Halleck, care domină regiunea. Mai rămâneau numai câteva ore ca traversarea Munților Stâncoși să se termine. Puteau deci spera că niciun accident nu va împiedica trecerea trenului prin această regiune greu de străbătut. Ninsoarea încetase și se lăsase ger. Păsări mari, speriate de locomotivă, își luau zborul și fugeau departe. Pe câmpie nu se arăta niciun animal sălbatic, niciun urs sau lup: jur împrejur pustiul, în imensa lui goliciune.
După un prânz destul de îmbelșugat, servit chiar în vagon, Mr Fogg și partenerii săi își reluară nesfârșitul lor wist, când deodată se auziră fluierături repezi și trenul se opri.
Passepartout își scoase capul pe ușă, dar nu descoperi nimic care ar fi putut motiva această oprire; nu se vedea nicio gară. Mrs Aouda și Fix se temură o clipă că domnului Fogg i-ar putea da prin gând să coboare. Dar gentlemanul se mulțumi să spună servitorului său:
— Vezi ce s-a întâmplat!
Istețul flăcău se repezi afară din vagon. Vreo patruzeci de călători, printre care și colonelul Stamp W. Proctor, coborâseră pe linie.
Locomotiva se oprise în fața unui semnal roșu care închidea calea. Mecanicul și conductorul discutau aprins cu un cantonier, pe care șeful gării următoare – Medicine-Bow – îl trimisese înaintea trenului. Unii călători se apropiaseră și luau parte la discuție, între ei și susnumitul colonel Proctor, cu vorba lui ascuțită și gesturile imperioase.
Apropiindu-se de grupul lor, Passepartout îl auzi pe cantonier spunând:
— Nu! Nu se poate trece! Podul de la Medicine-Bow se clatină și n-ar suporta greutatea trenului.
Era vorba de un pod suspendat peste un torent, la o milă de locul unde se oprise trenul. După spusele cantonierului, podul era amenințat să se prăbușească; avea mai multe cabluri rupte, ceea ce făcea trecerea imposibilă.
Omul nu exagera deci în niciun fel, afirmând că nu se putea merge mai departe. De altfel, având în vedere nepăsarea cunoscută a americanilor, se poate spune că atunci când ei socotesc în sfârșit că trebuie să fie prudenți, ar fi o nebunie să nu fie.
Neîndrăznind să-i ducă stăpânului său această veste, Passepartout asculta cu dinții strânși, nemișcat ca o statuie.
— Pe naiba! strigă colonelul Proctor. Îmi închipui că n-o să stăm aici până om prinde rădăcini în zăpadă!
— Domnule colonel, interveni conductorul, s-a telegrafiat la Omaha să vină un tren, dar nu este probabil să sosească la Medicine-Bow înainte de ora șase.
— Ora șase! exclamă servitorul lui Phileas Fogg.
— Fără îndoială, răspunse conductorul. De altfel, mergând pe jos, nici n-am ajunge mai devreme în gară.
— Pe jos? strigară călătorii într-un glas.
— Dar la ce distanță este această gară? întrebă unul din ei pe conductor.
— Douăsprezece mile, de pe malul celălalt al râului.
— Douăsprezece mile prin zăpadă! exclamă Stamp W. Proctor.
Și colonelul trase o serie de înjurături la adresa Companiei și a conductorului. În furia lui, Passepartout nu era departe de a-i ține isonul. De data asta se ivise o piedică materială, pe care stăpânul său nu o mai putea învinge cu toate bancnotele lui.
Dezamăgirea cuprinsese pe toți călătorii, care, fără să mai socotim întârzierea, se vedeau siliți să facă vreo cincisprezece mile prin câmpia acoperită de zăpadă. Întâmplarea stârni învălmășeală, exclamații, vociferări, și acestea desigur că ar fi atras atenția lui Phileas Fogg, dacă gentlemanul n-ar fi fost absorbit de jocul său.
Passepartout se vedea nevoit să-l înștiințeze, și tocmai se îndrepta spre vagon cu capul în pământ, când mecanicul trenului – un adevărat yankeu, pe nume Forster, zise cu o voce sigură:
— Domnilor, poate că ar fi un mijloc să trecem.
— Pe pod? întrebă un călător.
— Pe pod!
— Cu trenul nostru? adăugă colonelul.
— Cu trenul nostru!
Servitorul lui Phileas Fogg se oprise și asculta cu sufletul la gură vorbele mecanicului.
— Dar podul amenință să se prăbușească! observă conductorul.
— N-are importanță! răspunse Forster. Cred că, dând trenului maximum de viteză, ar fi unele șanse să trecem.
— Drace! făcu Passepartout.
Dar o parte din călători fuseseră numaidecât atrași de propunere, care era mai ales pe placul colonelului Proctor. Acest zănatic socotea că lucrul e foarte realizabil.
El aminti celor de față că unii ingineri chiar avuseseră ideea să se treacă peste râuri „fără pod”, cu trenuri rigide, lansate cu toată viteza… Până la urmă, toți cei interesați în această pricină se alăturară părerii mecanicului.
— Avem cincizeci la sută șanse să trecem! spunea unul.
— Șaizeci! susținea altul.
— Optzeci… nouăzeci la sută!
Passepartout îi asculta buimac. Cu toate că ar fi fost gata să facă orice pentru a trece peste Medicine-creek, încercarea i se părea cam prea „americană”.
„Și totuși, își zise el, există ceva mult mai simplu de făcut, la care oamenii aceștia nici nu se gândesc!…”
Apoi se adresă unuia din călători:
— Domnule, mijlocul propus de mecanic mi se pare puțin cam riscant, dar…
— Optzeci la sută șanse! răspunse călătorul, întorcându-i spatele.
Flăcăul se apropie de alt gentleman:
— Știu prea bine… dar… aș avea de făcut numai o propunere, domnule…
— Nicio propunere, e inutil, de vreme ce mecanicul ne asigură că vom trece! răspunse americanul ridicând din umeri.
— Fără îndoială, vom trece, adăugă Passepartout, dar poate ar fi mai prudent…
— Cum? Prudent? strigă colonelul Proctor, pe care acest cuvânt, auzit din întâmplare, îl făcu să sară în sus. Cu mare viteză, îți spun! înțelegi? Cu mare viteză!
— Știu… Înțeleg… repeta Passepartout pe care nimeni nu-l lăsa să-și termine fraza. Dar ar fi, dacă nu mai prudent, deoarece cuvântul vă supără, cel puțin mai natural…
— Ce-i aia? Cum? Ce l-a apucat pe ăsta cu naturalul lui? începură să strige cu toții.
Bietul băiat nu mai știa de cine să se facă auzit.
— Ți-e frică? îl întrebă colonelul Proctor.
— Mie, frică…?! strigă Passepartout.
Și fiindcă era inutil să mai vorbească, își zise: „Ei bine, fie! Am să le arăt oamenilor ăstora că un francez poate fi tot așa de «american» ca și ei!”
— Poftiți în vagoane! Poftiți în vagoane! striga conductorul.
„Da! în vagoane! în vagoane – și numaidecât! repeta Passepartout, dar nimeni nu mă va putea împiedica să gândesc că era mai natural să trecem întâi noi, călătorii, și după aceea să treacă trenul…!”
Numai că nimeni nu auzi această reflecție înțeleaptă și chiar dacă ar fi auzit-o, nimeni n-ar fi vrut să recunoască justețea ei.
Călătorii se urcaseră în vagoane. Passepartout se așeză la locul lui fără să spună nimic din ce se întâmplase.
Jucătorii erau absorbiți cu totul de wistul lor.
Locomotiva fluieră prelung. Mecanicul duse trenul înapoi, aproape o milă, ca un săritor care se retrage să-și ia avânt.
Apoi, după un alt fluier, porni înainte, la început încet, pe urmă mai repede, din ce în ce mai repede, până ce viteza ajunse înspăimântătoare; nu se mai auzea decât urletul locomotivei ca un nechezat metalic; pistoanele făceau douăzeci de curse pe secundă, osiile roților fumegau în lagăre. Se simțea, pentru a spune astfel, că trenul întreg, mergând cu o sută de mile pe oră, nu mai apăsa pe șine; viteza făcea să-și piardă greutatea.
Și trecură! Trecură cu iuțeala unui fulger, fără să se vadă nimic din pod. Sau mai degrabă se poate spune că trenul sărise de pe un mal pe altul… Viteza era așa de mare, încât mecanicul nu izbuti să oprească locomotiva decât la cinci mile dincolo de gară.
Dar abia trecuse trenul peste râu, că podul, cu ultimele legături slăbite de zdruncinătură, se prăbuși huruind în torentul Medicine-Bow.