În care Passepartout constată că e bine să ai totdeauna ceva bani în buzunar, chiar și la capătul celălalt al pământului
Carnatic, care plecase din Hong Kong la 7 noiembrie, la ora șase și jumătate seara, se îndrepta acum cu toată viteza spre coastele Japoniei, complet încărcat și ducând numărul maxim de călători. Numai două cabine, la pupa, rămaseră neocupate – cele reținute pentru Mr Fogg.
A doua zi dimineața, oamenii de la prova văzură, nu fără oarecare surpriză, un călător, cu ochii pe jumătate rătăciți, cu mersul clătinat, cu părul răvășit, ieșind pe tambuchiul de la cabinele de clasa a doua și așezându-se șovăitor pe un butuc.
Acest călător nu era altul decât Passepartout în persoană, căruia iată ce i se întâmplase:
Câteva clipe după ce Fix ieșise din fumătoria de opiu, doi chelneri se apropiară de tânărul franțuz, căzut într-un somn adânc, îl ridicară și-l întinseră pe patul rezervat fumătorilor. Însă după vreo trei ore, Passepartout, care până și în coșmarurile sale era urmărit de o idee fixă, începu să se trezească, luptându-se cu acțiunea stupefiantă a narcoticului. Gândul datoriei neîmplinite îl scoase din toropeală. El se ridică de pe patul bețivilor și, bâjbâind, sprijinindu-se de ziduri, căzând și ridicându-se, dar împins necontenit și stăruitor de un fel de instinct, ieși din blestemata casă, strigând ca prin vis:
— Carnatic! Carnatic!
Vaporul se afla pe chei, scoțând fum pe coș, gata de plecare. Passepartout nu avea de făcut decât câțiva pași până acolo. El se avântă pe schelă, ajunse pe punte și se prăbuși fără simțire undeva la prova, exact în clipa când se desfăceau legăturile vaporului.
Câțiva marinari, ca oameni deprinși cu asemenea întâmplări, îl luară pe bietul nostru flăcău și-l duseră jos, într-o cabină de clasa a doua. Passepartout nu se trezi decât a doua zi dimineața, la o sută cincizeci de mile depărtare de coastele Chinei.
Iată de ce. În dimineața aceea, el se afla pe puntea pachebotului Carnatic, trăgând cu nesaț în piept aerul proaspăt al mării. Acest aer curat îi alungă ultimele urme ale beției. El începu să-și limpezească gândurile, ceea ce nu era lucru ușor. Dar, în sfârșit, izbuti să-și reamintească întâmplările din ajun, mărturisirile lui Fix, fumătoria de opium și celelalte.
„E limpede că am fost grozav de beat!” se gândi el. „Ce-o să spună acum Mr Fogg?… În orice caz, principalul e că nu am scăpat vaporul!”
Pe urmă amintindu-și de Fix, se gândi: „Nădăjduiesc că de data asta am scăpat de el! Doar n-o avea atâta îndrăzneală, ca după toate câte mi-a spus, să vină după noi, pe Carnatic! Un inspector de poliție, un detectiv pe urmele stăpânului meu, învinuit că ar fi prădat Banca Angliei! Pe naiba! Mr Fogg e hoț tot atât cât sunt eu ucigaș!”
Dar oare trebuia să-i istorisească toate acestea stăpânului său? Era potrivit să-i spună ce rol juca Fix în preajma lor? N-ar fi fost mai bine să aștepte întoarcerea la Londra, ca acolo să-i povestească cum un agent al poliției metropolitane îl urmărise în jurul pământului – și să râdă împreună de această năzdrăvănie? Da, fără îndoială, așa ar fi fost mai bine. În orice caz, în privința asta mai avea timp de gândit. Mai grabnic era să-l caute pe Mr Fogg și să-i ceară iertare pentru incalificabila lui purtare.
Deci Passepartout se ridică. Marea era răscolită și vaporul se balansa tare. Bravul flăcău, cu picioarele încă moi, ajunse de bine, de rău la pupă. Pe punte nu văzu pe nimeni care să semene, nici cu stăpânul său, nici cu Mrs Aouda. „Aha, își zise el. La ora asta Mrs Aouda încă doarme, iar Mr Fogg și-a găsit desigur vreun jucător de wist și, după obiceiul lui…”
Cu acest gând, Passepartout coborî în salon. Mr Fogg nu era acolo. Flăcăului nostru nu-i mai rămânea de făcut altceva decât să întrebe pe comisarul de bord care era cabina domnului Fogg. Dar comisarul de bord îi răspunse că nu cunoștea niciun călător cu acest nume.
— Ba să am iertare! stărui Passepartout. E un gentleman înalt, rece, destul de retras, însoțit de o doamnă tânără…
— Nu avem nicio doamnă tânără pe bord, răspunse comisarul. De altfel, iată lista călătorilor. Nu ai decât să te uiți în ea.
Servitorul cercetă lista: într-adevăr numele stăpânului său nu era trecut în ea. Câteva clipe rămase năuc. Apoi un gând îi trecu prin minte.
— Ei asta-i! strigă el apoi. Nu mă aflu pe Carnatic?
— Ba da!
— În drum spre Yokohama?
— Exact!
O clipă, Passepartout se temuse că nimerise pe alt vapor. Dar dacă acum era sigur că se află pe Carnatic, tot așa de sigur era că stăpânul său nu se afla aici.
Asta venea ca o lovitură de trăsnet… și bietul băiat se prăbuși într-un fotoliu. Deodată simți că i se face lumină în cap. Își aminti că vaporul plecase mai devreme, că el trebuia să-și vestească stăpânul despre aceasta, ceea ce nu făcuse! Deci Mr Fogg și Mrs Aouda rămăseseră la Hong Kong din vina sa!
Vina sa, da, dar mai cu seamă a acelui trădător care, spre a-l despărți de stăpânul său, pentru a-l face pe acesta să piardă vaporul, îl îmbătase! Căci, în sfârșit, acum înțelegea lucrătura inspectorului de poliție. Iar în clipa aceasta, Mr Fogg, ruinat la sigur, cu rămășagul pierdut, era arestat, poate chiar băgat la închisoare…!
La acest gând, Passepartout începu să-și smulgă părul din cap. Ah, n-avea să-i cadă o dată în mâini ticălosul de Fix, să vadă el atunci răfuială!
În sfârșit, după primele clipe de descurajare, Passepartout își recăpătă sângele rece și începu să mediteze asupra soartei sale. Se afla într-o situație, pe care n-ar fi invidiat-o nimeni. Iată-l în drum spre Japonia… Că avea să ajungă acolo era sigur, dar cum să se întoarcă, fără niciun ban în buzunar? Niciun șiling, nici măcar un peni! Noroc că prețul călătoriei și al meselor fusese plătit dinainte! Avea deci un răgaz de cinci sau șase zile ca să ia o hotărâre.
Ar fi greu de descris cât mâncă și cât bău Passepartout în timpul acestei călătorii. Mâncă și bău atât partea lui, cât și pe a lui Mr Fogg și pe a doamnei Aouda. Mâncă de parcă Japonia, unde trebuia să coboare, ar fi fost o țară pustie, lipsită cu desăvârșire de ale gurii.
În ziua de 13, o dată cu fluxul de dimineață, Carnatic intră în portul Yokohama. Aceasta este o escală foarte importantă a Pacificului, unde se opresc toate vapoarele poștale și de călători care leagă America de Nord cu China, cu Japonia și cu insulele Malaeze.
Yokohama se află în golful din fața orașului Yeddo, de altfel foarte aproape de această mare așezare omenească, a doua capitală a imperiului japonez, odinioară reședința taikunului (pe vremea când exista încă acest împărat civil) și rivală a marelui oraș Meako, unde locuiește mikadoul, împăratul divin, descendentul zeilor.
Carnatic trase la unul din cheiurile Yokohamei, în apropierea digurilor de la intrarea portului și lângă magaziile vămii, în mijlocul unei puzderii de vase aparținând tuturor națiunilor.
Passepartout păși fără niciun fel de tragere de inimă pe acest pământ plin de mistere al Fiilor Soarelui. Nu avea nimic mai bun de făcut decât să se lase la voia întâmplării, pornind pe străzile Yokohamei. La început văzu în fața sa un oraș cu totul european.
Casele cu fațade scunde erau împodobite de verande susținute de coloane elegante. Cu străzile lui, cu piețele, cu docurile, cu antrepozitele, orașul acoperea tot spațiul cuprins între Promontoriul Tratatului și râu. Aici, ca și la Hong Kong, ca și la Calcutta, mișuna un amestec omenesc de toate rasele: americani, englezi, chinezi, olandezi, negustori gata să vândă și să cumpere orice, în mijlocul cărora franțuzul nostru se simțea tot așa de străin ca și când ar fi nimerit în țara hotentoților.
Passepartout avea o cale sigură să iasă din încurcătură, aceea de a se înfățișa agentului consular francez sau englez de la Yokohama; însă nu-i venea la îndemână să le povestească acestora pățania sa, atât de strâns legată de aceea a stăpânului său. Deci, înainte de a recurge la ajutorul lor, voia să încerce alt mijloc de scăpare.
După ce străbătu partea europeană a orașului, fără ca norocul să-i scoată ceva în cale, Passepartout pătrunse în cartierele japoneze, hotărât să ajungă, dacă ar fi fost nevoie, până la Yeddo.
Partea indigenă a Yokohamei se numește Benten, după numele unei zeițe a mării adorată de locuitorii insulelor din vecinătate. Aici se pot vedea minunate alei de brazi și cedri, porți sacre cu o arhitectură ciudată, podețe pierdute printre bambuși și trestie, temple adăpostite sub acoperișul uriaș și melancolic al cedrilor seculari, mănăstiri în fundul cărora lâncezesc preoți budiști și credincioși ai religiei lui Confucius, străzi nesfârșite de pe care ai putea strânge o recoltă întreagă de copii cu obrazul trandafiriu și cu pomeții roșii, pui de om desprinși parcă de pe un paravan indigen, jucându-se printre câini cu picioare scurte și pisici cu blana gălbuie, fără coadă, foarte leneșe și foarte blânde.
Străzile sunt un furnicar neastâmpărat de oameni: bonzi budiști pășind în procesiuni, bătând monoton în tamburine, yakunini, ofițeri de vamă sau de poliție, cu chipie ascuțite la vârf și cu încrustații de lac, cu câte două săbii la centiron, soldați îmbrăcați în uniforme de pânză albastră cu dungi albe și înarmați cu puști, ostași de-ai mikadoului, strânși ca într-un sac în tunicile lor de mătase peste care poartă platoșă și cămașă de zale – apoi nenumărați militari de toate felurile, căci în Japonia meseria de soldat este tot atât de stimată pe cât este de disprețuită în China. Se văd de asemenea, strângători de oboluri, pelerini în veșminte lungi și simpli civili, cu părul lins, negru ca abanosul, cu capul mare, cu torsul lung, cu picioarele pipernicite, toți scunzi, cu pielea colorată în toate nuanțele, de la aceea închisă a aramei, până la albul mat, dar nicidecum galbenă ca a chinezilor, caracteristică prin care japonezii se deosebesc fundamental de aceștia. În sfârșit, printre trăsuri, cai, purtători de palanchine, printre cărucioare cu perdeluțe, printre „norimons” cu pereții de lac și „cangos”-uri cu perne moi, adevărate litiere de bambus, trec ici, colo, pășind mărunt cu picioarele lor micuțe în papuci de pânză, în sandale de pai împletit sau în saboți de lemn cioplit, femei, nu prea frumoase, cu ochii trași spre tâmple, cu sânii căzuți, cu dinții înnegriți după cerința modei, purtând însă cu eleganță veșmântul național, „kimonoul”, un fel de capot încins cu o eșarfă de mătase, care se termină la spate printr-un nod năstrușnic – veșmânt cunoscut și la Paris și pe care pariziencele din zilele noastre pare-se că l-au împrumutat din Japonia.
Passepartout se plimbă preț de câteva ore prin această mulțime pestriță, privind totodată și la ciudatele prăvălii îmbelșugat asortate, la bazarele pline de înzorzonata argintărie japoneză, la birturile împodobite cu banderole și cu stegulețe, dar unde el nu avea voie să intre, la ceainăriile unde se bea cu ceașca plină apă caldă parfumată, precum și „saki”, lichior scos din orez fermentat, la îmbietoarele fumătorii unde se fumează un tutun foarte fin, dar nicidecum opiu, aproape deloc cunoscut în Japonia.
Tot mergând așa, Passepartout se pomeni la marginea orașului, în plin câmp, în mijlocul orezăriilor. Aici înfloreau, risipindu-și ultimele culori și ultimele miresme, camelii strălucitoare, dezvoltate ca niște adevărați copaci; iar în grădini împrejmuite cu garduri vii de bambus creșteau cireși, pruni, meri, pe care băștinașii îi cultivă mai mult pentru florile lor decât pentru fructe, și pe care sperietori schimonosite, moriști gălăgioase îi apărau contra vrăbiilor, porumbeilor, ciorilor și altor zburătoare nesățioase. Nu era cedru care să nu adăpostească un vultur sub ramurile sale majestoase; nu era salcie plângătoare să nu ascundă în frunzișul său un bâtlan, stând trist într-un picior; în sfârșit pretutindeni mișunau stăncuțe, rațe, ulii, gâște sălbatice și puzderie de cocori, pe care japonezii îi țin în mare cinste, fiind la ei simbol de viață lungă și fericire.
Tot rătăcind așa, Passepartout zări prin iarbă câteva micșunele.
„Bun! își zise el. Iată cina mea de astă seară!”
Însă mirosindu-le, văzu că nu aveau niciun parfum.
„Ce nenoroc!” gândi bietul băiat.
E drept că înainte de a coborî de pe Carnatic mâncase cât îl ținuse pântecele, ca și cum ar fi avut o presimțire; însă acum, după o zi întreagă de hoinăreală, își simțea stomacul foarte gol. Băgase de seamă că la măcelăriile din partea locului oile, caprele și porcii lipseau cu desăvârșire și cum, pe de altă parte, știa că e o nelegiuire să tai boii, singura rezervă pentru nevoile agriculturii, ajunsese la concluzia că în Japonia carnea era foarte rară. Într-adevăr, nu se înșela; însă în lipsa cărnii de vită stomacul său s-ar fi mulțumit chiar și cu o halcă de mistreț sau de cerb, sau cu vreo potârniche, sau cu vreo prepeliță, în sfârșit cu orice carne de pasăre, sau cu pește – alimente care împreună cu produsele orezăriilor alcătuiesc la japonezi hrana aproape exclusivă, însă trebuia să se supună soartei și să lase pe a doua zi grija mâncării.
Între timp se făcuse noapte. Passepartout se întoarse în orașul japonez și porni la întâmplare pe străzile luminate de felinare multicolore, privind grupurile de saltimbanci care își făceau exercițiile uimitoare, căscând gura la astrologii ambulanți, cu lunetele lor în jurul cărora se îmbulzea mulțimea. Pe urmă se duse în radă, unde țărmul scânteia de torțe făcute din ramuri rășinoase, la lumina cărora pescarii momeau peștii.
În sfârșit străzile începură să se golească. După ce mulțimea dispăru, își făcură apariția patrule de yakunini. Acești ofițeri, în uniformele lor mărețe și cu marea lor suită, păreau niște ambasadori, ceea ce pe Passepartout îl făcea să spună aceeași glumă, ori de câte ori apărea o asemenea strălucitoare patrulă:
— Ia te uită! încă o ambasadă japoneză pleacă în Europa.