În care agentul Fix dă dovadă de o nerăbdare foarte îndreptățită
Iată în ce împrejurări fusese expediată această telegramă privind pe numitul Phileas Fogg.
Miercuri, 9 octombrie, se aștepta să sosească la Suez, la ora unsprezece dimineața, pachebotul Mongolia, al Companiei Peninsulare și Orientale, vapor de fier, cu elice și spardek, cu un deplasament de două mii opt sute de tone și având o forță nominală de cinci sute de cai. Mongolia făcea cursa regulată între Brindisi și Bombay, prin canalul Suez. Era unul din cele mai rapide vase ale Companiei și depășise totdeauna viteza regulamentară, adică zece mile pe oră între Brindisi și Suez, și nouă mile cincizeci și trei de sutimi între Suez și Bombay.
În așteptarea Mongoliei, doi oameni se plimbau pe chei, în mijlocul mulțimii de băștinași și străini care se îmbulzesc în acest oraș, odinioară un târgușor, căruia acum marea operă a d-lui Lesseps îi asigurase un viitor măreț.
Unul dintre acești doi oameni era agentul consular al Regatului Unit la Suez și care – în ciuda neplăcutelor pronosticuri ale guvernului britanic și sinistrelor preziceri făcute de inginerul Stephenson – vedea în fiecare zi navele engleze străbătând canalul și scurtând astfel la jumătate vechiul drum din Anglia în Indii, pe la Capul Bunei-Speranțe.
Celălalt era un omuleț slab, cu chipul destul de inteligent, nervos, care își contracta cu o stăruință vizibilă sprâncenele. Pe sub genele lui lungi sclipea o privire foarte vie, pe care el însă știa să și-o stăpânească. În clipa aceea, omulețul se mișca de colo până colo, neputând sta locului, dând astfel oarecare semne de nerăbdare.
Insul în cauză se numea Fix și era unul din acei „detectivi” sau agenți ai poliției engleze care, după furtul comis la Banca Angliei, fuseseră trimiși în diferitele porturi ale lumii. Fix trebuia să supravegheze cu cea mai mare grijă pe toți călătorii în trecere spre Suez, și dacă vreunul dintre ei i-ar fi părut suspect, să-l „fileze” până la primirea mandatului de arestare.
Exact cu două zile înainte, Fix primise de la directorul poliției metropolitane semnalmentele presupusului autor al furtului; erau ale acelui personaj distins și cu înfățișarea corectă care fusese văzut în sala de plăți a Băncii.
Detectivul, desigur momit de serioasa primă făgăduită în caz de succes, aștepta deci cu o nerăbdare ușor de înțeles sosirea Mongoliei.
— Care va să zică, domnule consul, credeți că vaporul n-o să întârzie? întrebă el pentru a zecea oară.
— Nu, domnule Fix, răspunse consulul. Ieri se afla la Port-Said, și cei o sută șaizeci de kilometri ai canalului sunt un fleac pentru un vas așa de rapid. Îți repet că Mongolia a câștigat întotdeauna prima de douăzeci și cinci de lire pe care guvernul o plătește pentru fiecare douăzeci și patru de ore câștigate din timpul reglementar al călătoriei.
— Vaporul acesta vine direct de la Brindisi? întrebă Fix.
— Chiar de la Brindisi, de unde a luat poștă pentru Indii și de unde a plecat sâmbătă la ora cinci după-amiază. Așa că ai răbdare; trebuie să sosească foarte curând. Însă iată ceea ce nu înțeleg eu: dacă omul dumitale se află pe bordul Mongoliei, cum ai să-l poți recunoaște numai după semnalmentele pe care le-ai primit?
— Domnule consul, răspunse detectivul, pe acești oameni mai degrabă îi miroși decât îi recunoști. Pentru asta trebuie să ai fler, și flerul este un fel de simț special pe care îl ajută și auzul, și văzul, și mirosul. În viața mea am arestat destui asemenea gentlemeni, și dacă hoțul meu se află într-adevăr pe bord, vă asigur că nu-mi va scăpa din mână.
— Vă urez să reușiți, domnule Fix, fiindcă e vorba de un furt însemnat!
— Un furt magnific! exclamă agentul, cu înflăcărare. Cincizeci și cinci de mii de lire! Nu ne pică des asemenea pleașcă! Hoții au devenit meschini! Neamul celor de-alde Sheppard se stinge! Azi unii ajung la spânzurătoare pentru câțiva șilingi!
— Domnule Fix, observă consulul, vorbești cu atâta înflăcărare, încât îți doresc din toată inima să izbutești, însă, repet, date fiind împrejurările în care te afli, mă tem că va fi foarte greu. Știi preabine că, după semnalmentele pe care le-ai primit, hoțul acesta seamănă întru totul cu un om cumsecade.
— Domnule consul, răspunse sigur pe el inspectorul de poliție, toți marii escroci par oameni cumsecade. Vă dați seama că cei cu mutră de pungași n-au decât un drum de ales: să rămână curați, că altfel i-ar aresta imediat. De aceea trebuie să suspectezi pe cei cu înfățișare de oameni cinstiți. Lucru greu, admit; asta nu mai e o meserie, ci o artă.
Era limpede că numitului Fix nu-i lipsea o oarecare doză de amor propriu.
Între timp pe chei se vedea din ce în ce mai multă mișcare. Marinari de diferite nații, negustori, misiți, hamali, felahi se strângeau din toate părțile. Era limpede că se apropia clipa sosirii vaporului.
Vremea era destul de frumoasă, însă cam rece din cauza vântului de est. Deasupra orașului se profilau câteva minarete, sub razele palide ale soarelui. Către sud, un dig lung de două mii de metri se întindea ca un braț asupra radei Suezului. Pe valurile Mării Roșii se legănau mai multe vase de pescuit sau de cabotaj, dintre care unele păstrau în liniile lor silueta elegantă a galerei antice.
Tot făcându-și loc prin această mulțime de oameni, Fix, din obișnuință profesională, cerceta chipurile trecătorilor cu câte o scurtă ochiadă.
Era ora zece și jumătate.
— Dar nu mai vine odată vaporul acela? strigă agentul, auzind bătaia orologiului din port.
— Trebuie să fie aproape, răspunse consulul.
— Cât timp o să stea la Suez?
— Patru ore; atât cât să încarce cărbuni. De la Suez la Aden, la capătul celălalt al Mării Roșii, sunt o mie trei sute zece mile, și trebuie să-și facă provizii de combustibil.
— Și de la Suez merge direct la Bombay?
— Direct, fără oprire.
— Ei bine, zise Fix, dacă hoțul a luat acest drum și acest vapor, desigur că și-a făcut planul să debarce la Suez, ca de aici să ajungă pe altă cale în posesiunile olandeze sau franceze din Asia. Trebuie să știe prea bine că în India, care este un teritoriu englez, n-ar fi în siguranță.
— Numai dacă nu o fi un om foarte îndrăzneț, răspunse consulul. Știi doar că un criminal englez se poate ascunde mai bine la Londra decât în străinătate.
După aceste cuvinte, care îi dădură mult de gândit agentului, consulul se îndreptă spre biroul său, aflat în apropiere. Fix rămase singur, stăpânit de o nerăbdare nervoasă, cu presimțirea destul de ciudată că hoțul său se găsea pe bordul Mongoliei, și într-adevăr, dacă pungașul fugise din Anglia cu gândul de a ajunge în Lumea Nouă, el alesese probabil drumul Indiilor, mai puțin supravegheat sau mai greu de supravegheat decât cel al Atlanticului.
Fix nu rămase mult timp sub stăpânirea acestor gânduri. Fluiere răsunătoare vestiră sosirea vaporului. Gloata de hamali și de felahi se năpusti spre chei, într-o îmbulzeală destul de neliniștitoare pentru membrele și veșmintele călătorilor aflați în port. Vreo zece bărci se desprinseră de la mal și se repeziră în întâmpinarea Mongoliei.
În curând se ivi uriașul corp de fier al vaporului, navigând între malurile canalului, și la ora unsprezece punct ancora fu aruncată în radă, în timp ce aburul mașinilor țâșnea cu zgomot pe țevile de eșapament.
Pe bord erau destul de mulți călători. Unii rămăseseră pe punte, ca să admire priveliștea pitorească a orașului, însă cea mai mare parte coborâră în bărcile care trăseseră la bordul Mongoliei.
Fix cerceta cu cea mai mare luare-aminte pe toți cei care puneau piciorul pe chei.
Deodată, unul dintre aceștia, după ce împinse energic în lături pe felahii care îl asaltau oferindu-și serviciile, se apropie de el și-l întrebă foarte politicos dacă nu cumva putea să-i arate unde se află biroul agentului consular englez. Zicând acestea, călătorul arătă un pașaport pe care, fără îndoială, dorea să i se pună viza britanică.
Fix luă instinctiv pașaportul, citi dintr-o privire semnalmentele înscrise în el, și nu putu să-și împiedice o tresărire. Hârtia începu să-i tremure în mână; semnalmentele înscrise în pașaport erau identice cu cele primite de la directorul poliției metropolitane.
— Nu-i pașaportul dumitale? îl întrebă pe călător.
— Nu, răspunse acesta, e al stăpânului meu.
— Și el unde e?
— A rămas pe bord.
— Păi trebuie să se prezinte personal la biroul consulatului, pentru a i se stabili identitatea, îi explică agentul.
— Oare e nevoie de așa ceva?
— Neapărat!
— Și unde e biroul ăsta?
— Colo, în colțul pieții, răspunse inspectorul, arătând cu mâna o casă aflată la vreo două sute de pași.
— Atunci mă duc să-i spun stăpânului meu, deși n-o să-i placă deloc să se deranjeze!
Acestea zise, călătorul îl salută pe Fix și se întoarse pe bord.