În care Passepartout arată un prea viu interes stăpânului său, și în care se vede ce urmează de aici
Hong Kong nu este decât o insuliță, pe care tratatul de la Nanking, după războiul din 1842, a dat-o în stăpânirea Angliei. În câțiva ani, geniul colonizator al Marii Britanii a fondat aici un oraș important, și a creat un port, portul Victoria.
Această insulă se află la vărsarea fluviului Canton, numai la șaizeci de mile depărtare de orașul portughez Macao, clădit pe celălalt țărm. Era de așteptat ca în lupta comercială Hong Kong să învingă Macao, și într-adevăr astăzi, cea mai mare parte din tranzitul chinez se efectuează prin orașul englez. Docuri, pontoane, antrepozite, spitale, o catedrală gotică, o casă a guvernământului, străzile pavate – totul te-ar face să crezi că unul din orașele comerciale din ținutul Kent sau Surrey, traversând miezul globului pământesc, a ieșit în acest punct al Chinei, aproape la antipod.
Passepartout, cu mâinile în buzunar, se îndrepta deci spre portul Victoria, căscând gura la palanchine, la roabele cu pânze, încă folosite în Imperiul Ceresc și la toată această mulțime de chinezi, de japonezi și europeni care se îmbulzeau pe străzi. Ai fi zis că istețul flăcău regăsea în drumul său, cu mici deosebiri, orașele Bombay, Calcutta sau Singapore. Parcă un lanț de așezări englezești se întindea de jur împrejurul pământului.
Servitorul lui Phileas Fogg ajunse în portul Victoria. Aici, la vărsarea fluviului Canton, era un furnicar de vase de toate naționalitățile – englezești, franțuzești, americane, olandeze, vase de război sau de comerț, îmbarcațiuni japoneze sau chineze, jonci, sampanuri, tankasuri și chiar vase-florării care alcătuiau adevărate grădini plutitoare. Tot plimbându-se, Passepartout văzu mai mulți indigeni îmbrăcați în galben, toți foarte vârstnici.
Intrând la un bărbier chinez ca să se radă „à la chinoise”, bărbierul îl lămuri, într-o englezească destul de curată, că bătrânii aceștia aveau fiecare cel puțin optzeci de ani, vârstă la care se acorda privilegiul de a se îmbrăca în galben, culoarea imperială. Tânărul franțuz găsi asta foarte caraghios, fără să știe însă de ce.
Terminând cu bărbieritul, el se îndreptă spre cheiul unde se afla Carnatic și acolo îl zări pe Fix, care se plimba în sus și-n jos, ceea ce nu-l miră deloc. Însă inspectorul de poliție avea un aer foarte dezamăgit.
„Bun! își zise Passepartout. Gentlemenilor de la Reform-Club nu le merge bine.” Și se apropie de Fix cu zâmbetul său vesel, făcându-se că nu vede supărarea celuilalt.
Agentul era foarte îndreptățit să blesteme nenorocul care îl urmărea – mandatul nu venise! Era sigur că avea să vină, dar pentru asta ar fi trebuit să mai rămână câteva zile în acest oraș. Hong Kong era ultimul teritoriu englez, și dacă nu izbutea să-l rețină pe Fogg câteva zile aici, însemna să-l scape definitiv.
— Ei, domnule Fix, v-ați hotărât să mergeți cu noi până în America? întrebă Passepartout.
— Da, răspunse Fix, cu dinții strânși.
— Haida-de! strigă tânărul franțuz, izbucnind în râs. Știam eu că n-o să vă lase inima să vă despărțiți de noi! Haideți să vă opriți loc pe vapor, hai!
Intrară amândoi la biroul transporturilor maritime și reținură cabine pentru patru persoane. Funcționarul îi înștiință că reparațiile de pe Carnatic fiind terminate, vaporul va pleca chiar în seara aceea, la ora opt – și nu a doua zi dimineața, cum se anunțase.
— Foarte bine! răspunse Passepartout. Asta o să-i convină stăpânului meu. Mă duc să-i dau de veste.
În clipa aceea, Fix luă hotărârea cea mare: să-i spună totul însoțitorului său. Poate că era singurul mijloc de a-l mai întârzia pe Phileas Fogg câteva zile în Hong Kong.
Ieșind de la birou, detectivul îl pofti pe tânărul franțuz să se răcorească puțin într-o cârciumă, ceea ce acesta primi, deoarece avea încă timp.
O cârciumă cu înfățișare îmbietoare se afla chiar pe chei. Intrară amândoi și se pomeniră într-o încăpere mare, frumos împodobită, în fundul căreia se vedea un pat comun, plin de perne. Câțiva oameni dormeau pe el, unul lângă altul.
Vreo treizeci de consumatori erau așezați la măsuțele făcute din trestie împletită. Unii goleau căni de bere englezească, blondă sau neagră, alții lichioruri, gin sau brandy. Pe deasupra, cei mai mulți fumau din pipe lungi de pământ ars, umplute cu cocoloașe de opiu amestecat cu esență de trandafir. Din când în când, câte un fumător moleșit cădea sub masă, și chelnerii, luându-l de cap și de picioare, îl duceau în patul comun, lângă confrații lui. Vreo douăzeci de inși astfel amețiți erau întinși unul lângă altul, în ultimul hal de îndobitocire.
Fix și Passepartout își dădură seama că nimeriseră într-o fumătorie vizitată de acei nenorociți aduși în stare de tâmpenie, de slăbiciune și de idiotizare, cărora mercantila Englitera le vindea de două sute șaizeci de milioane de franci pe an funestul drog numit opiu.
Triste milioane, câștigate de pe urma unuia din cele mai nefericite vicii ale naturii umane!
Guvernul chinez a încercat să împiedice prin legi aspre abuzul. Însă zadarnic. De la clasele bogate, cărora la început le era rezervat formal acest obicei, el a trecut la clasele de jos și ravajele lui n-au mai putut fi împiedicate. În Imperiul de Mijloc se fumează opiu necontenit și pretutindeni. Bărbați și femei se dedau acestei patimi ticăloase, și când se deprind cu fumatul, nu se mai pot lipsi de el, fără ca stomacul să nu le fie cuprins de spasme groaznice. Un fumător înrăit poate să pufăie până la opt pipe pe zi, dar el moare în cinci ani.
Fix și însoțitorul său, care nu voiau altceva decât să se răcorească puțin, nimeriseră tocmai într-una din aceste fumătorii de opiu, aflate la tot pasul, chiar și în Hong Kong. Passepartout nu avea bani, însă primi bucuros „cinstea” celuilalt, cu gândul că i-o va întoarce altă dată.
Cerură două sticle de porto, pe care franțuzul le prețui cum se cuvine, în timp ce Fix, mai reținut, îl cerceta cu cea mai mare luare-aminte. Vorbiră de una și de alta, dar mai cu seamă de minunata idee pe care o avusese domnul Fix să se îmbarce pe Carnatic. Și fiindcă venise vorba de vapor, a cărui plecare se apropiase între timp cu câteva ceasuri, Passepartout se ridică spre a se duce să-și vestească stăpânul, mai ales că sticlele fuseseră golite.
Fix îl opri:
— O clipă, te rog!
— Ce doriți, domnule Fix?
— Vreau să-ți vorbesc despre chestiuni foarte serioase.
— Chestiuni serioase! exclamă istețul flăcău, dând pe gât cele câteva picături de vin rămase pe fundul paharului. O să vorbim mâine; acum nu mai am timp.
— Stai! E vorba de stăpânul dumitale!
La aceste cuvinte, Passepartout se uită cu luare-aminte la interlocutorul său.
Fix avea un aer cu totul neobișnuit.
— Ce aveți să-mi spuneți? întrebă franțuzul, așezându-se la loc.
Agentul îi puse mâna pe braț și coborî glasul:
— Cred că ai ghicit ce sunt!
— Ba bine că nu! răspunse Passepartout, zâmbind.
— Atunci am să-ți mărturisesc totul…
— Aha, cumetre, acum când știu totul! Asta nu e greu. În sfârșit… totuși… dă-i drumul. Dar mai întâi îngăduie-mi să-ți spun că gentlemenii aceia cheltuiesc banii de pomană!
— De pomană?! făcu Fix. Ți-e ușor să vorbești: se vede cât de colo că nu știi de ce sumă importantă e vorba!
— Ba da, știu. Douăzeci de mii de lire!
— Cincizeci și cinci! rectifică detectivul strângându-i brațul.
— Ce? strigă Passepartout. Domnul Fogg a avut atâta curaj?… Cincizeci și cinci de mii de lire! Ei bine, e un motiv în plus ca să nu mai pierd nicio clipă, adăugă tânărul franțuz, ridicându-se din nou.
— Cincizeci și cinci de mii de lire! reluă Fix, forțându-l pe Passepartout să se așeze la loc. Apoi ceru o sticluță de brandy și continuă:
— Dacă izbutesc, câștig un premiu de două mii de lire; îți dau cinci sute din ei (12500 fr.) ca să mă ajuți.
— Să te ajut? strigă Passepartout cu ochii căscați.
— Da, să mă ajuți să-l rețin pe individul Fogg câteva zile la Hong Kong.
— Ce spuneți…?! Va să zică așa, gentlemenii ăștia nu se mulțumesc să-l urmărească pe stăpânul meu, să se îndoiască de cinstea lui, mai vor să-i pună și piedici! Să le fie rușine!
— Ei asta-i, ce vrei să spui? întrebă Fix.
— Vreau să spun că asta-i curată măgărie. E ca și cum l-ai prăda pe Mr Fogg, ca și cum i-ai lua banii din buzunar!
— Păi tocmai asta urmărim!
— Dar asta e o cursă! strigă Passepartout, care prindea să se înfierbânte sub înrâurirea coniacului servit de detectiv și pe care-l bea fără să-și dea seama. O adevărată cursă! Gentlemeni! Colegi!
Fix începu să nu mai înțeleagă.
— Colegi, membri ai Reform-Club-ului! continuă să strige Passepartout. Află, domnule Fix, că stăpânul meu este un om cinstit și că atunci când face o prinsoare, înțelege s-o câștige la fel de cinstit!
— Dar ce crezi dumneata că sunt eu? întrebă agentul, ațintindu-și privirea asupra franțuzului.
— Vezi bine că ești un agent trimis de membrii Reform-Club-ului să controleze drumul stăpânului, ceea ce este din cale afară de umilitor! Atât de umilitor încât, deși e destulă vreme de când am ghicit rostul dumitale, m-am ferit să-i spun ceva lui Mr Fogg.
— El nu știe nimic? întrebă repede detectivul.
— Nimic! răspunse Passepartout, golind încă o dată paharul.
Fix își duse mâna la frunte; șovăi să reînceapă vorba. Ce trebuia să facă? Passepartout părea sincer în confuzia lui, dar asta îngreuia treaba și mai mult. Era limpede că băiatul se dovedea de bună credință, că nu era complicele stăpânului său, așa cum detectivul ar fi putut crede.
„Ei bine, își zise acesta, dacă nu-i este complice, o să mă ajute.”
Luase o nouă hotărâre, de altfel nici nu mai avea timp să aștepte: Fogg trebuia arestat cu orice preț la Hong Kong.
— Ascultă! reîncepu Fix, scurt. Ascultă-mă bine! Eu nu sunt ceea ce crezi dumneata, adică un agent trimis de membrii Reform-Club-ului.
— Aiurea! făcu Passepartout, privindu-l zeflemitor.
— Sunt inspector de poliție, însărcinat cu o misiune de către administrația metropolitană.
— Dumneata… inspector de poliție…?!
— Da, și pot să-ți dovedesc. Iată împuternicirea.
Și agentul, scoțând o hârtie din portofel, arătă împuternicirea semnată de directorul poliției centrale. Passepartout îl privi năucit, fără să scoată un cuvânt.
— Prinsoarea lui Fogg, reluă Fix, nu-i decât un pretext cu care dumneata ai fost păcălit, ca și colegii lui de la Reform-Club, căci el avea interesul să-și asigure complicitatea dumitale inconștientă.
— Și de ce?… strigă franțuzul, din ce în ce mai buimac.
— Ascultă! La 28 septembrie, la Banca Angliei a fost săvârșit un furt de cincizeci și cinci de mii de lire, de către un individ ale cărui semnalmente sunt cunoscute. Or semnalmentele acestea se potrivesc leit cu ale lui Mr Fogg.
— Haida-de! izbucni Passepartout, lovind cu pumnul lui vânjos în masă. Stăpânul meu e omul cel mai cinstit din lume!
— Ce știi dumneata? Nici măcar nu-l cunoști! Ai intrat în slujba lui în ziua plecării – și el a plecat în grabă, sub un pretext nebunesc, fără bagaje, luând o mare sumă de bani în hârtii de bancă. Și mai îndrăznești să spui că e un om cinstit!
— Da! Da! repetă mecanic bietul băiat.
— Prin urmare vrei să fii arestat ca părtaș?
Passepartout își luă capul în mâini; sărmanul de el nu mai era de recunoscut. Acum nici nu mai îndrăznea să-l privească pe inspectorul de poliție. Phileas Fogg hoț, el, salvatorul Aoudei, omul inimos și brav!… Și totuși, atâtea bănuieli erau îndreptate împotriva lui! Flăcăul nostru le simțea pătrunzând și în mintea lui, dar își dădea silința să le îndepărteze; nu voia să creadă în vinovăția stăpânului său.
— În sfârșit, ce vreți de la mine? întrebă, dezmeticindu-se printr-un suprem efort.
— Iată ce, răspunse Fix. L-am urmărit pe Fogg până aici, însă n-am primit încă mandatul de arestare, pe care l-am cerut de la Londra. Trebuie să-mi ajuți să-l rețin la Hong Kong.
— Eu?! Eu să…
— Și voi împărți cu dumneata premiul de două mii de lire făgăduite de Banca Angliei.
— Niciodată! răcni Passepartout, încercând să se ridice.
Dar căzu la loc, părăsit în același timp și de puteri, și de judecată – și începu să bâiguie:
— Domnule Fix… Chiar dacă tot ce mi-ați spus ar fi adevărat… chiar dacă stăpânul meu ar fi hoțul pe care îl căutați… ceea ce eu neg… nu uitați că am fost… că sunt în slujba lui… Am văzut că e un om bun și generos… Nu pot să-l trădez… Nu… Niciodată!… Pentru tot aurul din lume!… Eu sunt dintr-un sat unde asemenea pâine nu se mănâncă!…
— Refuzi?
— Refuz!
— Atunci să socotim că n-am spus nimic, făcu Fix, și să bem!
— Să bem!
Passepartout era din ce în ce mai mult cuprins de beție. Înțelegând că trebuie să-l despartă cu orice preț de stăpânul său, Fix voia să-l dea gata. Pe masă se aflau câteva pipe umplute cu opiu. Detectivul strecură una în mâinile franțuzului; acesta o luă, o duse la gură, o aprinse, trase câteva fumuri, și îndată căzu, cu capul îngreuiat de narcotic.
— În sfârșit! zise Fix, văzându-l fără simțire. Acum n-o să mai aibă cine-l vesti pe Fogg de plecarea vaporului! Și chiar dacă ar fi să plece, cel puțin va pleca fără acest franțuz blestemat!
Apoi plăti socoteala și ieși pe ușă.