În care Passepartout ne întărește părerea că norocul surâde celor curajoși
Hotărârea era îndrăzneață, plină de greutăți, poate chiar peste putință de îndeplinit. Mr Fogg își punea în joc viața, sau cel puțin libertatea și, ca urmare, însăși reușita proiectelor sale; totuși nu șovăi. De altminteri găsise în sir Francis Cromarty un ajutor plin de hotărâre.
Cât despre Passepartout, acesta era gata să facă orice, te puteai bizui pe el. Ideea stăpânului său îl încânta. El simțea că sub învelișul de gheață stăpânul său avea o inimă, un suflet – și începea să-l iubească pe Phileas Fogg.
Rămânea călăuza. De partea cui avea să fie? Nu cumva a hindușilor? Dacă nu puteau să se bizuie pe sprijinul lui, trebuiau cel puțin să se asigure că va rămâne deoparte.
Sir Francis Cromarty îi puse întrebarea pe față.
— Domnule ofițer, răspunse călăuza, sunt pars și această femeie e și ea tot parsă. Porunciți-mi ce să fac!
— Bine, băiete! zise Mr Fogg.
— Dar să știți, continuă parsul, dacă ne prind, ne așteaptă nu numai moartea, ci și chinuri groaznice. Așa că țineți seama!
— Am ținut seama de tot! răspunse Phileas Fogg. Cred că pentru a trece la fapte trebuie să așteptăm noaptea.
Călăuza încuviință din cap:
— Și eu socotesc la fel.
Apoi cinstitul hindus le dădu oarecare amănunte despre victimă. Era o hindusă de rasă parsă, frumusețe vestită, fiica unui negustor bogat din Bombay. În acest oraș, ea primise o educație curat englezească și, după educația, ca și după manierele pe care le avea, ai fi luat-o drept o europeană.
Rămasă orfană, frumoasa fată al cărei nume era Aouda fu măritată împotriva voinței ei cu acest rajah bătrân din Bundelkund. După trei luni de zile rămase văduvă. Știind ce soartă o așteaptă, fugi, dar fu prinsă numaidecât și rudele rajahului, având de câștigat de pe urma morții ei, o siliră să primească sacrificiul de la care acum părea că nu mai poate să scape.
Această povestire nu putea decât să-i îndârjească și mai mult pe Phileas Fogg și pe însoțitorii lui în generoasa lor hotărâre. Călăuza urma să ducă elefantul spre pagoda din Pillaji, de care să se apropie cât mai mult cu putință.
O jumătate de oră mai târziu, se opriră într-un desiș, la cinci sute de pași de pagoda pe care nu o vedeau; în schimb urletele fanaticilor se auzeau foarte limpede.
Cei patru salvatori începură să discute despre modul în care se puteau apropia de victimă. Călăuza cunoștea această pagodă în care susținea el că se află închisă femeia. S-ar putea pătrunde oare înăuntru prin una din uși, atunci când toți vor fi căzut în somnul beției sau trebuia făcută o spărtură în zid? Asta nu se putea hotărî decât la fața locului, în momentul potrivit. Însă ceea ce rămânea neîndoios era că răpirea trebuia împlinită chiar în noaptea aceea, nicidecum mai târziu, când victima avea să fie dusă la locul supliciului; atunci nicio forță omenească n-ar mai fi putut s-o scape.
Mr Fogg și însoțitorii săi așteptară căderea nopții. Către orele șase seara, când umbrele începuseră să se lase, hotărâră să se facă o recunoaștere în jurul pagodei. În clipa aceea, ultimele strigăte ale fachirilor se stingeau.
După obiceiul lor, hindușii trebuiau să cadă acum în greaua beție a „hang”-ului, opiu lichid amestecat cu o fiertură de hașiș, și poate că astfel cineva ar fi izbutit să se strecoare printre ei, până la templu.
Parsul se avântă fără zgomot prin pădure, călăuzindu-i pe ceilalți. După ce se târâră vreo zece minute pe sub ramurile copacilor, ajunseră pe malul unui mic râu și aici, la lumina torțelor de fier, în vârful cărora ardea rășină, zăriră un maldăr de lemne puse grămadă. Era rugul, făcut din prețioase trunchiuri de santal și îmbibat din vreme cu un ulei parfumat. Deasupra zăcea leșul îmbălsămat al rajahului, care urma să fie ars o dată cu văduva sa. La o sută de pași de rug se ridica pagoda, ale cărei minarete proiectate în umbră se înălțau deasupra coroanelor copacilor.
— Veniți după mine! șopti călăuza.
Și cu îndoită băgare de seamă, el alunecă ușurel printre ierburile înalte, urmat de ceilalți.
Tăcerea nu era tulburată decât de murmurul vântului printre ramuri.
Curând parsul se opri în marginea unui luminiș unde ardeau câteva torțe rășinoase. Locul era plin de grupuri de oameni adormiți, doborâți de beție. Ai fi zis că e un câmp de bătălie acoperit cu cadavre. Bărbați, femei, copii, toți amestecați laolaltă. Câte un bețiv mai horcăia ici și colea.
În spate, între copaci, se desena nedeslușit templul, însă, spre marea dezamăgire a călăuzei, gărzile rajahului, luminate de torțe fumegânde, se plimbau prin fața ușilor cu paloșele scoase din teacă. Era de bănuit că înăuntrul templului preoții vegheau de asemenea.
Parsul nu îndrăzni să meargă mai departe. El își dădu seama că era peste putință să pătrundă cu forța în pagodă, de aceea își trase însoțitorii înapoi.
Phileas Fogg și sir Francis Cromarty înțeleseseră și ei că aici nu era nimic de făcut.
Ceva mai încolo se opriră și vorbiră în șoaptă.
— Să așteptăm! zise generalul. Nu-i decât ora opt; s-ar putea ca mai târziu gărzile să fie cuprinse și ele de somn.
— Asta așa e, încuviință parsul.
Se așezară deci cu toții la picioarele unui copac, în așteptare.
Timpul se scurgea încet. Călăuza se ducea din când în când să cerceteze marginea pădurii. Gărzile rajahului vegheau mereu la lumina torțelor; prin ferestrele pagodei se strecura o licărire slabă.
Așteptară astfel până la miezul nopții, fără ca să se întâmple ceva nou; chiar și paza la ușă rămânea aceeași.
Era limpede, nu mai puteau spera ca gărzile să adoarmă; pesemne beția cu „hang” nu le fusese permisă și lor. Trebuia deci încercat altceva, eventual să intre în pagodă, printr-o spărtură făcută în zid. Rămânea să se știe dacă și preoții vegheau în preajma victimei lor cu aceeași grijă ca soldații de la intrare.
După ce se mai sfătuiră o dată, călăuza se arătă gata să pornească. Mr Fogg, sir Francis și Passepartout îl urmară. Ei făcură un ocol destul de lung, ca să ajungă în spatele pagodei.
O jumătate de oră după miezul nopții atinseră zidul fără să fi întâlnit pe nimeni. În partea aceasta nu fusese pusă nicio pază, dar trebuie spus că aici nu se vedea nicio ușă și nicio fereastră.
Noaptea era întunecoasă. Luna, în ultimul pătrar, abia se ridicase la orizont, învăluită de nori grei. Copacii înalți făceau să crească și mai mult întunericul.
Însă nu era de ajuns să te afli lângă zid, mai trebuia făcută și o spărtură. Pentru această treabă, oamenii noștri nu aveau nimic altceva decât bricegele lor. Din fericire, zidurile templului erau alcătuite dintr-un amestec de cărămizi și bârne, și astfel puteau fi găurite ușor.
Prima cărămidă odată scoasă, celelalte aveau să cadă cu ușurință.
Se puseră pe lucru, făcând cât mai puțin zgomot cu putință. Parsul într-o parte, Passepartout în alta se chinuiau să desprindă cărămizile, astfel încât să obțină o deschizătură largă de două picioare.
Lucrul mergea bine, când dinăuntrul templului se auzi un strigăt și aproape numaidecât alte strigăte îi răspunseră de afară.
Passepartout și călăuza se opriră. Îi simțiseră? Se dăduse alarma? Cea mai elementară prudență le poruncea să se îndepărteze, ceea ce făcură, în același timp cu Phileas Fogg și sir Francis Cromarty. Se pitulară din nou sub acoperișul copacilor așteptând ca alarma, dacă fusese dată, să treacă, în acest caz ei fiind gata să reia lucrul.
Însă, din nefericire, în spatele pagodei se iviră gărzi care rămaseră acolo, așa că apropierea nu mai era cu putință.
Ar fi greu de descris dezamăgirea celor patru oameni opriți la jumătatea drumului. Acum, când nu mai puteau ajunge până la victimă, cum oare să o salveze? Sir Francis Cromarty își mușca pumnii. Passepartout părea scos din fire și călăuzei nu-i era tocmai ușor să-l stăpânească.
Numai netulburatul Fogg aștepta fără să-și arate simțămintele.
— Adică nu ne mai rămâne decât să plecăm? întrebă generalul în șoaptă.
— Nimic altceva, domnule ofițer, răspunse călăuza.
— Așteptați! interveni Fogg. Pentru mine nu-i prea târziu dacă sosim la Allahabad abia mâine înaintea prânzului.
— Dar ce mai speri? se auzi glasul lui sir Francis Cromarty. Peste câteva ceasuri se va lumina de ziuă, și…
— Norocul pe care l-am scăpat poate să revină în ultimul moment.
Generalul ar fi vrut să poată citi în ochii lui Phileas Fogg. Pe ce se bizuia acest englez rece? Oare se gândea ca în momentul supliciului să se repeadă spre tânăra femeie și s-o smulgă în văzul tuturor din mâinile călăilor?
Asta ar fi fost o nebunie, și cum puteai admite că omul acesta era atât de nebun?
Totuși, sir Francis Cromarty încuviință să aștepte până la sfârșitul acestei înspăimântătoare scene. Călăuza însă nu-i lăsă în locul unde se refugiaseră, ci îi duse în fața luminișului. De aici, la adăpostul unui boschet de copaci, puteau să vadă grupurile de oameni adormiți.
În acest timp, Passepartout, cocoțat pe primele ramuri ale unui copac, rumega o idee, care la început îi străbătuse mintea ca un fulger și care acum i se încrustase în creier.
La început își spusese: „Curată nebunie!” Iar acum își repeta: „Dar la urma urmelor, de ce nu? E o șansă, poate singura, și cu tâmpiții ăștia…!”
În orice caz acestea sunt cuvintele cu care își formulă Passepartout gândul. Pe urmă nu întârzie să alunece cu unduiala unui șarpe pe ramurile copacului, ale căror capete se îndoiau spre pământ.
Orele se scurgeau și curând câteva nuanțe mai puțin negre anunțară apropierea zilei, deși întunericul era încă adânc.
Venise clipa. Mulțimea amorțită de oameni învie parcă; grupurile prinseră viață. Loviturile de tam-tam, strigătele și cântările reizbucniră. Venise ora când nefericita femeie trebuia să moară.
Într-adevăr, ușile pagodei se deschiseră, lăsând să scape afară o lumină mai vie. Mr Fogg și sir Francis Cromarty putură să zărească victima, puternic luminată, pe care doi preoți o târau afară. Li se păru chiar că, scuturându-și toropeala beției printr-un suprem instinct de conservare, nenorocita încerca să scape din mâinile călăilor. Inima lui sir Francis Cromarty zvâcni; apucând cu o mișcare convulsivă mâna lui Phileas Fogg, simți în pumnul acestuia un cuțit scos din teacă.
În aceeași clipă prin mulțime trecu un freamăt. Tânăra femeie recăzuse în toropeala dată de hașiș. Ea trecu astfel printre fachirii care scoteau în urma ei strigăte rituale.
Phileas Fogg cu ai săi se amestecară în ultimele rânduri ale mulțimii și o urmară.
După două minute sosiră pe malul râului, unde se opriră la mai puțin de cincizeci de pași de rugul pe care era întins leșul rajahului. În semiîntuneric văzură victima, ca și neînsuflețită, întinsă lângă trupul soțului său.
Pe urmă o torță se apropie de rug și lemnul, îmbibat de ulei, se aprinse cât ai clipi din ochi.
În clipa aceea, Phileas Fogg, într-o pornire de nebunie generoasă, se repezi spre rug, dar sir Francis Cromarty și călăuza îl opriră. El izbutise să-i împingă în lături, când scena se schimbă deodată. Un strigăt de groază se ridică din mulțimea care căzu la pământ, înspăimântată.
Bătrânul rajah nu era mort, căci îl văzură ridicându-se deodată ca o fantomă, luând-o pe tânăra femeie în brațe și coborând de pe rug în mijlocul valurilor de fum, care îl făceau să semene cu o vedenie.
Fachirii, gărzile, preoții, cuprinși de o groază neașteptată, încremeniseră, cu fața la pământ, neîndrăznind să ridice ochii și să privească această minune.
Victima neînsuflețită era dusă de două brațe viguroase, care parcă nu-i simțeau greutatea. Mr Fogg și sir Francis Cromarty rămăseseră în picioare. Parsul își înclinase capul, iar Passepartout de bună seamă nu era mai puțin uimit decât ceilalți.
Cel reînviat, ajuns la locul unde se aflau Mr Fogg și sir Francis Cromarty, le spuse scurt:
— S-o ștergem…
Căci Passepartout era acela care se strecurase până la rug la adăpostul fumului gros. Passepartout era cel care, profitând de întunericul încă adânc, scosese pe tânăra femeie din ghearele morții! Passepartout era acel care, jucându-și rolul cu îndrăzneală și noroc, trecuse prin mijlocul mulțimii înspăimântate.
O clipă după aceea, toți patru dispărură în pădure și elefantul porni cu ei într-un trap grăbit. Însă strigăte, urlete și apoi un glonț care țiui prin aer și găuri pălăria lui Phileas Fogg îi vestiră că șiretlicul fusese descoperit.
Într-adevăr, fumul risipindu-se, pe rugul în flăcări se vedea limpede trupul bătrânului rajah. Revenindu-și din spaimă, preoții își dăduseră seama că victima lor fusese răpită.
Numaidecât ei se repeziră spre pădure, urmați de gărzi. Traseră o salvă, însă răpitorii fugeau repede, și după câteva clipe se aflau dincolo de bătaia gloanțelor și a săgeților.