În care Phileas Fogg și însoțitorii săi se aventurează prin pădurile Indiei și în care se vede ce va urma de aici
Ca să scurteze drumul, călăuza lăsă în dreapta calea ferată în construcție. Această linie, căreia capricioasele ramificații ale Munților Vindhias îi puneau multe piedici, nu urma drumul cel mai scurt, așa cum i-ar fi convenit lui Phileas Fogg. Parsul, foarte obișnuit cu drumurile și potecile ținutului, pretindea că poate să câștige douăzeci de mile tăind-o de-a dreptul prin pădure, așa încât călătorii se lăsară în seama lui.
Înfundați până la gât în coșurile lor, Phileas Fogg și sir Francis Cromarty erau serios scuturați de trapul aspru al elefantului pe care mahut-ul îl îndemna repede la drum; însă ei îndurau neplăcerea cu cea mai britanică nepăsare, schimbând rar câte un cuvânt și abia văzându-se unul pe altul.
Cât despre Passepartout, așezat pe spinarea animalului și supus direct la lovituri și zdruncinări, se ferea cu mare grijă, așa cum îl sfătuise stăpânul său, să-și țină limba între dinți, căci s-ar fi putut pomeni cu ea tăiată.
Bravul nostru flăcău, aci aruncat pe gâtul elefantului, aci sărind înapoi pe crupa lui, făcea salturi ca un clovn pe trambulină. Însă în mijlocul acestor sărituri de trap mai avea timp să glumească și să râdă, iar din când în când scotea din sacul său o bucată de zahăr, pe care inteligentul Kiouni o lua cu vârful trompei, fără să-și întrerupă o clipă trapul regulat.
După două ore de mers, călăuza opri elefantul și-i dădu un ceas de odihnă. După ce se adăpă într-o baltă din apropiere, animalul se apucă să devoreze ramuri de copaci și arbuști. Lui sir Francis Cromarty popasul îi convenea; căci era zdrobit. Cât despre Mr Fogg, acesta părea la fel de bine dispus ca și când ar fi scoborât din pat.
— Parc-ai fi de fier! exclamă generalul, privindu-l cu admirație.
— De fier forjat! răspunse Passepartout, ocupat cu pregătirea unui prânz simplu.
La ora douăsprezece, călăuza dădu semnalul de plecare. Înfățișarea ținutului deveni numaidecât foarte sălbatică. După păduri uriașe veneau desișuri de tamarini și de palmieri pitici, apoi întinse câmpii sterpe, presărate cu arbuști plăpânzi și cu stânci uriașe de sienit. Toată această parte a Bundelkundului de sus, puțin străbătută de călători, este locuită de o populație fanatică, înăsprită în practicile cele mai înspăimântătoare ale religiei hinduse. Dominația englezilor n-a putut fi stabilită pe de-a-ntregul în acest ținut aflat sub influența rajahilor, greu de supus în inaccesibilele lor adăposturi din Munții Vindhias.
De mai multe ori călătorii noștri zăriră cete de indieni fioroși, care, văzând cum trece prin fața lor patrupedul iute de picior, făceau gesturi de mânie. De altfel, socotind că e mai bine să nu-i întâlnească, parsul îi ocolea pe cât îi stătea în putință.
În cursul acelei zile văzură puține animale, doar câteva maimuțe care o luară la fugă făcând mii de strâmbături și de schimonoseli, spre marea desfătare a lui Passepartout.
Un gând între atâtea altele îl neliniștea îndeosebi pe flăcăul nostru: ce avea să facă Mr Fogg cu elefantul, după ce soseau la Allahabad? Avea să-l ia cu el mai departe? Peste putință! Prețul călătoriei, adăugat la prețul de cumpărare, ar fi făcut din el un animal în stare să te ruineze. Avea să-l vândă sau să-l lase în libertate? Acest prețios animal merita să-ți dea de gândit. Dacă, să zicem, Mr Fogg i-ar fi dăruit elefantul lui Passepartout, el s-ar fi văzut în mare încurcătură…
Aceste gânduri îl urmăreau tot timpul.
La ora opt seara trecuseră peste ramura principală a Munților Vindhias și călătorii făcură popas pe povârnișul dinspre miazănoapte, într-o casă de țară aflată în ruină.
Distanța străbătută în această zi fusese de vreo douăzeci și cinci de mile și până la gara Allahabad mai aveau de străbătut încă pe atât.
Noaptea era friguroasă. Parsul aprinse în casa ruinată un foc de ramuri uscate și căldura lui fu foarte prețuită.
Cina fu alcătuită din proviziile luate de la Kholby; călătorii mâncară ca niște oameni frânți de oboseală. O convorbire, care începuse prin câteva frânturi de fraze, se termină numaidecât prin sforăituri puternice. Călăuza rămase afară, veghind în preajma lui Kiouni, care dormea în picioare, sprijinit de trunchiul unui copac mare.
Peste noapte nu se întâmplă nimic deosebit. Urletele gheparzilor și ale panterelor, amestecate cu țipetele ascuțite ale maimuțelor, tulburau uneori liniștea. Însă fiarele acestea se mulțumeau cu urletele, fără să facă niciun rău drumeților din casa părăsită. Sir Francis Cromarty dormea adânc, ca un brav ostaș rupt de oboseală…
Passepartout, într-un somn agitat, reluă în vis frământările din ajun. Cât despre Mr Fogg, acesta se odihni la fel de tihnit ca și când s-ar fi aflat în liniștita sa casă din Saville-row.
La ora șase dimineața porniră din nou la drum. Călăuza nădăjduia să ajungă la gara Allahabad chiar în aceeași seară. În felul acesta, Mr Fogg nu pierdea decât o parte din cele patruzeci și opt de ore economisite de la începutul călătoriei.
Coborâră ultimele coaste ale Munților Vindhias. Kiouni își reluase mersul lui grăbit. Către prânz, călăuza ocoli târgușorul Kallenger, așezat pe râul Cani, un subafluent al Gangelui. El se ferea ca de obicei de așezările omenești, socotindu-se mai în siguranță în această câmpie goală care înfățișa primele depresiuni ale bazinului marelui fluviu. Gara Allahabad se afla la numai douăsprezece mile spre nord-est. Făcură popas sub un pâlc de bananieri, ale căror fructe, la fel de hrănitoare ca pâinea, „la fel de gustoase ca smântâna”, spun călătorii, fură foarte prețuite.
La ora două porniră mai departe, și călăuza intră la adăpostul unei păduri dese, care se întindea pe o distanță de mai multe mile; îi venea mai la îndemână să meargă așa, la adăpostul copacilor deși. Până acum nu avusese nicio întâlnire neplăcută și călătoria făgăduia să se termine cu bine, când deodată elefantul se opri, dând semne de neliniște.
Era ora patru.
— Ce s-a întâmplat? întrebă sir Francis Cromarty, scoțând capul deasupra coșului său.
— Nu știu, domnule ofițer, răspunse parsul, în timp ce trăgea cu urechea la un murmur nedeslușit, care pătrundea prin frunzișul des.
După câteva clipe, murmurul acesta se auzi mai limpede; ai fi zis că e un concert, încă foarte îndepărtat, de glasuri omenești și instrumente de alamă.
Passepartout era numai ochi și urechi. Mr Fogg aștepta liniștit, fără să scoată un cuvânt.
Parsul sări jos, legă elefantul de un copac și se adânci în desișul încâlcit. După câteva minute se întoarse, zicând:
— O procesiune de brahmani se îndreaptă spre noi. Dacă se poate, e mai bine să nu ne vadă.
Apoi dezlegă elefantul și îl trase în desiș, sfătuindu-i pe călători să nu coboare sub niciun cuvânt, iar el rămase în așteptare, gata să se cațăre la locul lui, dacă ar fi fost nevoie să fugă. Socotea însă că ceata de credincioși avea să treacă fără să-i vadă, grosimea frunzișului oferindu-le o foarte bună ascunzătoare.
Între timp, zgomotele se apropiară… Cântări monotone se amestecau cu sunetele tobelor și țimbalelor. Îndată capul procesiunii se ivi printre copaci, la cincizeci de pași de locul unde se aflau Mr Fogg și însoțitorii săi. Ei puteau să distingă acum cu ușurință ciudatele personaje care luau parte la această ceremonie religioasă.
În față mergeau preoții, cu tichii înalte, ascuțite la vârf, îmbrăcați în veșminte lungi, pline de podoabe și zorzoane. Ei erau înconjurați de bărbați, femei și copii care intonau un fel de litanie funebră, întreruptă la intervale egale de lovituri de tam-tam și țimbal. În urma lor, tras de două perechi de zebuși, bogat împodobiți, se ivi un car cu roțile foarte mari, ale căror spițe și obezi înfățișau o împletitură de șerpi. În car se afla o statuie hâdă, cu patru brațe, cu trupul colorat într-un roșu posomorit, cu ochii rătăciți, cu părul încâlcit, cu limba atârnându-i afară, printre buzele vopsite cu hene și betel.
De gât îi atârna un șirag de capete de mort, și o cingătoare făcută din mâini tăiate îi înconjura mijlocul. Ea stătea pusă în picioare, pe trupul unui uriaș care zăcea trântit cu capul tăiat.
Sir Francis Cromarty recunoscu statuia.
— Zeița Kali! murmură el. Zeița dragostei și a morții!
— A morții înțeleg, dar a dragostei, mai va! observă Passepartout. A dracului muiere!
Parsul îi făcu semn să tacă.
În jurul statuiei se agitau, zvârcolindu-se în spasmuri, un număr de fachiri bătrâni, tărcați de dungi făcute cu ocru, acoperiți de tăieturi în formă de cruce prin care sângele se pierdea picătură cu picătură – posedați tâmpi care încă se mai aruncă sub roțile carului la marile ceremonii hinduse de la Djaggernat.
În urma lor, câțiva brahmani, în toată măreția veșmintelor lor orientale, târau o femeie care abia se mai putea ține pe picioare.
Femeia era tânără și albă ca o europeană. Capul ei, gâtul, umerii, urechile, brațele, mâinile, degetele picioarelor erau peste măsură încărcate de giuvaieruri, coliere, brățări, agrafe și inele. O tunică țesută cu fir de aur, cu un văl subțire pe deasupra, îi contura linia taliei.
În spatele acestei tinere femei, într-un izbitor contrast, gărzi, cu paloșe fără teacă atârnate de centură și cu pistoalele încrustate, purtau într-un palanchin leșul unui om.
Era trupul unui bătrân, îmbrăcat în bogate veșminte de rajah, având, ca și în viață, turbanul brodat cu perle, haina dintr-o țesătură de mătase împodobită cu aur, cingătoarea de cașmir bătut cu diamante – și mărețele lui arme de prinț indian.
Veneau apoi, încheind cortegiul, muzicanții și o coadă de fanatici, ale căror strigăte acopereau adesea asurzitorul zgomot al instrumentelor.
Sir Francis Cromarty privea toată această ceremonie cu un aer nespus de întristat.
— E un sutty! zise, întorcându-se către călăuză.
Parsul încuviință din cap și își duse degetul la buze. Lunga procesiune se scurgea încet printre copaci; curând ultimele rânduri dispărură în adâncul pădurii. Treptat cântările se stinseră; se mai auziră câteva strigăte îndepărtate, apoi o liniște adâncă luă locul larmei de până atunci.
Phileas Fogg auzise cuvântul rostit de sir Francis Cromarty și, îndată ce procesiunea se duse, întrebă:
— Ce-i acela un sutty?
— E un sacrificiu omenesc, însă un sacrificiu voluntar, domnule Fogg, răspunse generalul. Femeia pe care ați văzut-o va fi arsă pe rug mâine dimineață, la ivirea zorilor.
— Ah, ticăloșii! strigă Passepartout, neputându-și înfrâna indignarea.
— Și mortul cine era? întrebă mai departe Mr Fogg.
— Prințul, soțul femeii, un rajah independent din Bundelkund, răspunse călăuza.
— Cum, continuă Phileas Fogg, fără ca glasul lui să arate cea mai mică tulburare, mai există încă în India asemenea obiceiuri barbare și englezii n-au putut să le distrugă?
— Sacrificiile acestea nu se mai fac în cea mai mare parte a Indiei, răspunse sir Francis Cromarty. Însă asupra unor ținuturi sălbatice, mai cu seamă în Bundelkund, noi nu avem nicio influență. La miazănoapte de Munții Vindhias, crimele și jafurile sunt veșnic în floare.
— Nenorocita, arsă de vie! murmură Passepartout.
— Da, arsă de vie! reluă generalul. Și dacă nu s-ar supune, nici nu vă închipuiți ce viață mizerabilă i-ar impune rudele sale! I-ar tunde părul, ca hrană abia i-ar da câțiva pumni de orez, ar alunga-o, socotită fiind drept o ființă murdară și biata de ea ar muri în vreun ungher, ca un câine râios. Astfel, pe cele mai multe din aceste nefericite le împinge la sacrificiu nu dragostea sau fanatismul religios, ci groaza de o asemenea viață înspăimântătoare. Câteodată totuși se întâmplă ca sacrificiul să fie într-adevăr voit și atunci este nevoie ca guvernământul să intervină energic spre a-l împiedica. De pildă, acum câțiva ani, mă aflam la Bombay, când o văduvă tânără a venit să ceară guvernatorului îngăduința de a fi arsă împreună cu soțul ei mort. Bineînțeles guvernatorul s-a împotrivit. Atunci văduva a plecat din oraș, s-a refugiat la un rajah independent și sacrificiul a fost dus până la capăt.
În timp ce generalul povestea acestea, călăuza clătina din cap, iar la sfârșit zise:
— Sacrificiul de mâine dimineață nu se face cu voia femeii.
— De unde știi?
— E o poveste pe care o știe toată lumea în Bundelkund.
— Totuși, nefericita nu părea să se împotrivească deloc, observă sir Francis Cromarty.
— Fiindcă au îmbătat-o cu fum de opiu și de hașiș.
— Dar unde o duc acum?
— La pagoda din Pillaji, la două mile de aici. Acolo va rămâne peste noapte, așteptând ora sacrificiului.
— Și când va avea loc sacrificiul?
— Mâine, în zorii zilei.
După acest răspuns, călăuza scoase elefantul din desiș și se cățără pe grumazul lui. Însă în clipa când se pregătea să-l îndemne la drum cu un șuierat anume, Mr Fogg îl opri.
— Ce-ar fi să o salvăm pe această femeie? îl întrebă pe sir Francis Cromarty.
— S-o salvăm, domnule Fogg!
— Mai am încă douăsprezece ore câștigate; pot să le folosesc în acest scop.
— Ia te uită! Dar dumneata ești un om de inimă, domnule! exclamă generalul.
— Uneori, răspunse simplu Phileas Fogg. Când am timp…