În care se călătorește cu trenul expres pe calea ferată a Pacificului
„Ocean to Ocean” – astfel zic americanii și aceste trei cuvinte ar trebui să fie numele generic al acelui „grand trunk” care traversează Statele Unite ale Americii în partea lor cea mai largă. Dar, în realitate, „Pacific rail-road” e alcătuit din două părți distincte: „Central Pacific”, între San Francisco și Ogden și „Union Pacific” între Ogden și Omaha. Aici se întâlnesc cinci linii, care asigură orașului Omaha legături foarte dese cu New York-ul.
New York și San Francisco sunt deci unite acum printr-o panglică de metal neîntreruptă, care nu măsoară mai puțin de trei mii șapte sute optzeci și șase de mile. Între Omaha și Pacific drumul de fier străbate o regiune încă plină de indieni și de fiare sălbatice – ținut întins pe care mormonii au început să-l colonizeze către 1845, după ce fuseseră alungați din Illinois.
Odinioară, chiar în împrejurările cele mai prielnice, trebuiau șase luni spre a merge de la New York la San Francisco. Acum sunt de ajuns șapte zile.
În 1862, cu toată opoziția deputaților din sud, care voiau o cale ferată mai apropiată de ținuturile lor, traseul rail-road-ului fu stabilit între paralelele a patruzeci și una și a patruzeci și doua. Mult regretatul președinte Lincoln hotărî el însuși ca noua linie să pornească din orașul Omaha, statul Nebraska. Lucrările fură începute îndată și conduse în acel stil american, care nu se încurcă în hârțoage și birocrație. Rapiditatea lucrului nu trebuia să păgubească cu nimic buna lui execuție. În prerie se înainta cu o milă și jumătate pe zi. O locomotivă, mergând pe șinele așezate în ajun, aducea șinele pentru a doua zi și își continua drumul pe măsură ce ele erau fixate.
Pe parcursul său „Pacific Railroad” are mai multe ramificații, în statele Iowa, Kansas, Colorado și Oregon.
Pornind de la Omaha, el urmează Platte-river de-a lungul malului stâng, până la vărsarea brațului de nord, își continuă drumul de-a lungul brațului de sud, traversează terenurile Laramiei și Munții Wahsatch, înconjoară Lacul Sărat, ajunge la Lake-Salt-City, capitala mormonilor, se înfundă în valea Tuillei, străbate pustiul american, Munții Cedar și Humboldt, Humboldt-river, Sierra Nevada și coboară prin Sacramento până în Pacific, fără ca pe tot acest traseu să întâlnești o pantă care să urce mai mult de o sută doisprezece picioare la milă, chiar în traversarea Munților Stâncoși.
Astfel se prezenta această lungă arteră pe care trenurile o străbăteau în șapte zile, și care avea să permită onorabilului Phileas Fogg – cel puțin după cum spera el – ca la 11 ale lunii să ajungă la New York, de unde să ia vaporul de Liverpool.
Vagonul în care se urcase gentlemanul nostru era un fel de omnibus lung, pus pe două boghiuri cu câte patru roate fiecare, putând astfel să circule chiar și în curbele cu raza mică. În interior nu se aflau compartimente, ci două rânduri de canapele, puse de o parte și de alta, de-a curmezișul, lăsând la mijloc un loc de trecere spre cabinetele de toaletă, cu care era prevăzut fiecare vagon. Vagoanele la rândul lor comunicau între ele prin pasarele și călătorii puteau să circule de la un capăt la altul al trenului. Ei aveau astfel la dispoziție vagoane-salon, vagoane-terasă, vagoane restaurant și vagoane-cafenea. Nu lipseau decât vagoanele-teatru, dar aveau să fie și acelea într-o zi.
Între vagoane se vânturau neîncetat strigându-și marfa vânzători de cărți și de jurnale, de lichioruri, de comestibile și de țigări, cărora nu le lipseau deloc mușteriii.
Plecaseră din Oakland la ora șase seara. Se lăsase noaptea – o noapte rece, întunecoasă, cu cerul acoperit de nori care amenințau a ninsoare. Trenul nu mergea prea repede; ținând seama de opriri, nu făcea mai mult de douăzeci de mile pe oră, viteză care îi îngăduia totuși să străbată Statele Unite în timpul prevăzut.
Călătorii vorbeau puțin, de altfel somnul avea să-i cuprindă îndată pe toți. Passepartout ședea lângă inspectorul de poliție, dar nu schimba un cuvânt cu el. De la ultimele întâmplări, relațiile lor se răciseră foarte mult.
Nici simpatie, nici intimitate. Fix nu se schimbase deloc în felul său de a fi, în schimb Passepartout păstra cea mai mare rezervă față de vechiul său prieten, gata la prima bănuială să-l strângă de gât.
O oră după plecarea trenului începu să ningă, ninsoare ușoară, care, din fericire, nu putea să întârzie mersul trenului. Pe ferestre nu se mai zărea decât o uriașă pânză albă, pe fondul căreia, desfășurându-se în rotocoale, fumul locomotivei părea cenușiu.
La ora opt, un steward intră în vagon și anunță călătorii că se făcuse ora de culcare. Acest vagon era un „sleeping-car”, care în câteva minute fu transformat în dormitor. Spătarele canapelelor se lăsară pe spate, cușete pliate cu grijă se desfăcură printr-un sistem ingenios, în câteva clipe fură improvizate cabine și fiecare călător avu îndată la dispoziția sa un pat confortabil, pe care perdele groase îl apărau de orice privire curioasă. Cearșafurile erau albe, pernele moi – n-aveai decât să te culci și să dormi, ceea ce făcu fiecare, ca și cum s-ar fi aflat în cabina confortabilă a unui vapor, în vreme ce trenul gonea cu toată viteza prin statul Californiei.
În ținutul care se întinde între San Francisco și Sacramento, pământul este puțin frământat. Drumul de fier care îl străbate, sub numele de „Central Pacific-road” pleacă de la Sacramento și înaintează spre est, ca să întâlnească pe cel care vine de la Omaha. De la San Francisco până la Sacramento, linia merge direct spre nord-est, de-a lungul lui American-river, care se varsă în golful San Pablo.
Cele o sută douăzeci de mile cuprinse între aceste două orașe însemnate fură străbătute în șase ore, și către miezul nopții, pe când dormeau primul lor somn, călătorii trecură prin Sacramento. Deci ei nu văzură nimic din acest oraș demn de luat în seamă, capitala Californiei, nici frumoasele sale cheiuri, nici străzile largi, nici hotelurile splendide, nici scuarurile, nici templele sale.
Ieșind din oraș, trenul lăsă în urmă gările Junction, Roclin, Auburn și Colfax, și intră în masivul Sierra Nevada. La ora șapte dimineața trecu și prin gara Cisco.
După o oră, dormitorul devenise iar un vagon obișnuit, și călătorii puteau să vadă prin ferestre priveliștile pitorești ale acestei țări muntoase.
Traseul căii ferate trebuia să țină seama de capriciile Sierrei, ici agățându-se de povârnișurile muntelui, colo trecând pe deasupra prăpăstiilor, ocolind colțurile de stâncă prin curbe îndrăznețe, avântându-se prin strâmtori înguste, pe care le-ai fi crezut fără ieșire. Locomotiva, sclipitoare ca o raclă aurită, cu felinarul ei mare care arunca lumini roșcate, cu clopotul său argintat, cu grătarul de protecție care se întindea în față ca un pinten, își amesteca șuierăturile și mugetele cu acelea ale torenților și ale cascadelor și își împletea fumul printre ramurile negre ale brazilor.
Pe acest parcurs erau prea puține tuneluri și poduri.
Rail-road-ul încingea povârnișurile munților, necăutând o linie dreaptă – drumul cel mai scurt de la un punct la altul – și neluptându-se cu natura.
Către ora nouă, trenul trecu în statul Nevada, prin valea Carson, urmând mereu direcția nord-est. La prânz plecă din Reno, unde se oprise douăzeci de minute, pentru prânzul călătorilor.
De aici înainte, calea ferată merge câteva mile spre nord, urmând cursul râului Humboldt, apoi cotește spre est, o dată cu această apă pe care nu o mai părăsește până la izvoarele ei, aproape de hotarul oriental al statului Nevada.
După ce prânziră, Mr Fogg, Mrs Aouda și tovarășii lor își reluară locurile în vagon. Așezați confortabil, ei urmăreau priveliștea variată care trecea pe sub ochii lor – prerii întinse, munți profilându-se la orizont, „creek”-uri rostogolindu-și apele înspumate. Uneori, o turmă mare de bizoni, îngrămădită departe în zare, părea un dig mișcător. Aceste cirezi fără număr de rumegătoare devin adeseori obstacole de neînvins în calea trenului. S-au văzut mii de asemenea animale defilând timp de mai multe ore, în rânduri strânse, peste rail-road. Locomotiva este atunci silită să se oprească și să aștepte trecerea lor.
Așa se întâmplă și de data aceasta. Pe la ora trei după amiază o turmă de bizoni, numărând zece-douăsprezece mii de capete, bară drumul de fier. Locomotiva își încetini viteza și încercă să-și înfigă pintenul în flancul imensei coloane, dar trebui să se oprească în fața masei de nestrăbătut.
Aceste rumegătoare – buffalo, cum le numesc greșit americanii – puteau fi văzute cum mergeau cu pasul lor liniștit, scoțând câteodată mugete înspăimântătoare.
Erau mai mari decât taurii din Europa, aveau picioarele și coada scurtă, greabănul ieșit în afară, formând o cocoașă musculoasă, coarnele depărtate la bază, capul, grumazul și umerii acoperiți de o coamă lungă. Nu se putea gândi nimeni să oprească această migrație. Când bizonii au ales o direcție, nimic nu va putea împiedica sau modifica mersul lor. E un torent de carne vie, pe care nicio piedică n-ar putea să-l oprească.
Călătorii, înghesuiți pe platformele vagoanelor, priveau curioși ciudatul spectacol. Dar cel care s-ar fi cuvenit să pară mai grăbit decât toți, Phileas Fogg, rămăsese la locul său și aștepta filosofic ca bivolii să binevoiască să elibereze trecerea. Passepartout era furios de întârzierea pe care o pricinuia această îmbulzeală de animale, asupra cărora ar fi vrut să descarce întreg arsenalul său de revolvere.
— Ce țară! strigă el. Niște boi opresc trenurile și merg ca la procesiune, fără să se grăbească, de parcă n-ar împiedica circulația! Pe dumnezeul meu, aș vrea să știu dacă Mr Fogg a prevăzut această întâmplare în program! Și mecanicul, uite la el, nu îndrăznește să dea drumul mașinii peste vitele astea ticăloase!
Mecanicul nu încercase câtuși de puțin să treacă peste obstacol și bine făcuse. Fără îndoială că ar fi strivit primii bivoli cu grătarul locomotivei; dar, oricât ar fi fost ea de puternică, locomotiva s-ar fi oprit curând, scoasă de pe șine și astfel trenul ar fi fost în primejdie.
Deci, cel mai bun lucru era să aștepte cu răbdare și apoi să câștige timpul pierdut mărind viteza trenului.
Defilarea bizonilor dură trei ore lungi – și drumul nu fu liber decât la căderea nopții. În clipa când ultimele rânduri ale turmei traversau linia, primele se pierdeau departe, sub linia orizontului către sud.
La ora opt, trenul străbătea trecătorile munților Humboldt, iar la ora nouă și jumătate trecea pe teritoriul Utahului, regiunea marelui Lac Sărat, ciudata țară a mormonilor.