În care nasul lui Passepartout se lungește peste măsură
A doua zi, Passepartout, înfometat și zdrobit de oboseală, își spuse că trebuie să mănânce cu orice preț, și cu cât mai repede, cu atât mai bine. E drept că pentru asta ar fi putut să-și vândă ceasul, dar mai bine ar fi murit de foame, decât să se despartă de el. Acum ori niciodată bravul nostru flăcău trebuia să se folosească de glasul cu care îl înzestrase natura, glas destul de puternic, dacă nu și melodios.
Passepartout știa câteva cântece franțuzești și englezești și se hotărî să-și încerce norocul cu ele. Cu siguranță că japonezii erau iubitori de muzică, pentru că la ei totul se făcea în sunetele țambalelor, tam-tam-urilor și tamburinelor și ca urmare ar fi fost peste putință să nu prețuiască talentele unui virtuos european.
Poate însă că ora era prea timpurie pentru asemenea concert și ascultătorii, treziți pe neașteptate, nu l-ar fi răsplătit pe cântăreț aruncându-i monede cu chipul mikadoului.
Tânărul franțuz se hotărî să mai aștepte câteva ore; însă tot hoinărind se gândi că va părea prea bine îmbrăcat pentru un artist ambulant și atunci luă hotărârea să-și schimbe hainele cu niște vechituri mai potrivite cu situația sa. Unde mai pui că de pe urma acestui schimb putea să-i rămână și un rest cu care și-ar fi potolit foamea numaidecât.
Hotărârea odată luată, mai rămânea doar să fie pusă în aplicare. Însă bietul Passepartout trebui să umble mult până să găsească un negustor de haine vechi, căruia să-și spună păsul. Negustorului îi plăcură hainele europene, astfel că puțin mai târziu, Passepartout ieși de la el caraghios înveșmântat într-un vechi chimono japonez și având în cap un fel de turban strâmb, decolorat de timp. În schimb, în buzunarul său sunau câteva monede de argint.
„Bun, se gândi el, să-mi închipui că suntem în carnaval!”
Prima grijă a lui Passepartout, astfel „japonizat”, fu să intre într-o ceainărie cu înfățișare modestă, unde se ospătă cu ceva resturi de carne de pasăre și cu câțiva pumni de orez, ca omul pentru care masa de seară avea să fie încă o problemă de rezolvat.
„Acum chestia este să nu-mi pierd capul, își zise el, după ce se văzu bine aranjat din partea pântecului. Nu pot să-mi închipui că aș avea cum să schimb zdrențele astea pe altele și mai japoneze. Trebuie deci să găsesc un mijloc de a părăsi cât mai repede cu putință această Țară a Soarelui, despre care voi păstra numai amintiri amarnice!”
Passepartout se gândi atunci să cerceteze vapoarele care plecau spre America. Socotea că ar putea să-și ofere serviciile ca bucătar sau servitor, necerând drept plată decât călătoria și hrana. Odată ajuns la San Francisco ar fi văzut el cum putea să iasă din încurcătură. Important era să traverseze cele patru mii șapte sute de mile ale Pacificului, care se întindeau între Japonia și Lumea Nouă.
Bravul nostru flăcău nu era câtuși de puțin omul care să lase să lâncezească o idee. Astfel încât se îndreptă fără pierdere de vreme spre portul Yokohama. Însă pe măsură ce se apropia de docuri, planul său, care i se păruse așa de simplu în clipa când îi venise în minte, i se părea din ce în ce mai irealizabil. De ce ar fi fost nevoie de un bucătar sau de un servitor pe un vapor american, și ce încredere putea să inspire el, așa caraghios cum era îmbrăcat? Ce recomandații să prezinte? Ce referințe să indice?
Tocmai cum stătea așa pe gânduri, privirile îi căzură asupra unui afiș uriaș, pe care un fel de clovn îl purta pe străzile Yokohamei. Pe afiș scria cele de mai jos, în englezește:
TRUPA JAPONEZĂ DE ACROBAȚI.
ONORABILULUI WILLIAM BATULCAR.
ULTIMELE REPREZENTAȚII.
Înainte de plecarea lor în Statele Unite ale Americii.
NASURI LUNGI – NASURI LUNGI.
SUB PROTECȚIA DIRECTĂ A ZEULUI TINGU.
MARE ATRACȚIUNE!
— Statele Unite ale Americii! strigă Passepartout. Tocmai ce-mi trebuie mie…!
El se luă după omul-afiș, și urmărindu-l ajunse curând înapoi în orașul japonez. După un sfert de oră se oprea în fața unei mari barăci împodobite cu numeroase stegulețe; pe pereții ei exteriori se vedea pictată, fără nicio perspectivă, însă în culori țipătoare, o trupă întreagă de jongleri.
Aici era circul onorabilului Batulcar, un fel de Barnum american, directorul unei trupe de saltimbanci, jongleri, clovni, acrobați, echilibriști, gimnaști, care după cum spunea afișul dădea ultimele sale reprezentații înainte de a părăsi Imperiul Soarelui, pentru a se întoarce în Statele Unite.
Passepartout intră sub un fel de șopron aflat în fața barăcii, și întrebă de Mr Batulcar. Acesta apăru în persoană.
— Ce dorești? îl întrebă pe noul venit, luându-l în prima clipă drept un băștinaș.
— N-aveți cumva nevoie de vreun servitor?
— Un servitor, strigă directorul circului, mângâindu-și bărbuța deasă și cenușie, care îi năpădea pielea de sub bărbie. Un servitor! Am doi, ascultători, credincioși, care nu m-au părăsit niciodată și care fac treabă pe degeaba, numai să le dau de mâncare… Iată-i!
Zicând acestea, Mr Batulcar își arătă amândouă brațele vânjoase, brăzdate de vine groase ca niște coarde de contrabas.
— Care va să zică, n-aveți nevoie de mine!
— Deloc.
— Drace! Mi-ar fi priit grozav să plec cu dumneavoastră.
— Ia te uită, zise onorabilul Batulcar, dumneata ești japonez cum sunt eu maimuță! De ce te-ai îmbrăcat așa?
— Se îmbracă omul cum poate!
— Asta-i adevărat. Ești francez?
— Da, parizian, de la Paris.
— Atunci cu siguranță că trebuie să știi să faci strâmbături!
— Pe legea mea, răspunse Passepartout, jignit, văzând că naționalitatea lui provoacă o astfel de întrebare, noi francezii știm să facem strâmbături, e drept, dar tot așa de bine știu să le facă și americanii!
— Adevărat. Ei bine, dacă nu te iau ca servitor, pot să te angajez drept clovn. Înțelegi, dragul meu: în Franța se aduc comedianți străini, iar în străinătate comedianți francezi.
— Ah!
— Ești destul de voinic?
— Mai ales când mă scol de la masă!
— Și știi să cânți?
— Da, răspunse Passepartout, care odinioară luase parte la câteva concerte de stradă.
— Dar știi să cânți cu capul în jos, cu un titirez care se învârtește pe talpa piciorului stâng și cu o sabie în echilibru pe talpa piciorului drept?
— Vezi bine! se repezi viitorul saltimbanc, amintindu-și de cele dintâi exerciții din copilărie.
— Apoi atunci să știi că asta-i principalul! încheie onorabilul Batulcar.
Angajamentul fu semnat hic et nunc.
În sfârșit, Passepartout își găsise o situație. Era angajat „la toate” în celebra trupă japoneză, lucru nu prea măgulitor, însă în mai puțin de opt zile avea să fie în drum spre San Francisco.
Reprezentația, anunțată cu mare tămbălău de onorabilul Batulcar, trebuia să înceapă la ora trei și deodată formidabilele instrumente ale unei orchestre japoneze, tambururi și tam-tam-uri, începură să bubuie la intrare. Se înțelege că Passepartout nu putuse studia vreun rol oarecare, dar avea să sprijine pe umerii săi puternici marele exercițiu numit „strugurele omenesc”, executat de Nasurile Lungi ale zeului Tingu. Acest „great attraction” al reprezentației trebuia să încheie seria exercițiilor.
Încă înainte de ora trei spectatorii năvăliseră în baracă. Europeni și indigeni, chinezi și japonezi, bărbați, femei și copii se îngrămădeau pe banchetele înguste și în lojele din fața scenei. Muzicanții intraseră în sală și orchestra întreagă – gonguri, tam-tam-uri, flaute, tamburine și tobe mari – își făcea treaba cu furie.
Această reprezentație se asemăna cu toate exhibițiile de acrobați. Dar trebuie să mărturisim că japonezii sunt cei dintâi echilibriști din lume. Unul, purtând un evantai și mici bucăți de hârtie, executa exercițiul așa de grațios al fluturilor și al florilor. Altul scria repede în aer, cu fumul parfumat al pipei sale, o serie de cuvinte albăstrui, care formau un compliment la adresa spectatorilor. Unul jongla cu niște lumânări aprinse, pe care le stingea pe rând când îi treceau prin fața gurii și le aprindea din nou, una de la alta, fără să întrerupă o singură clipă uimitoarea sa scamatorie. Altul prezenta cele mai neverosimile combinații cu niște sfârleze care se învârteau; în mâna lui, aceste mașini zbârnâitoare păreau animate de o viață proprie în învârtirea lor nesfârșită; ele alergau pe țevi de pipă, pe tăișuri de sabie, pe fire de sârmă – adevărate fire de păr întinse de la un capăt la altul al scenei – înconjurau vase mari de cristal, se urcau pe scări de bambus, se împrăștiau în toate colțurile, producând ciudate și armonioase efecte, prin combinarea diferitelor lor tonalități. Scamatorii jonglau cu ele și sfârlezele se învârteau în aer; le aruncau cu rachete de lemn, ca pe niște fluturași, și ele se învârteau într-una; le vârau în buzunare și când le scoteau, tot se mai învârteau, până în clipa când un resort destins le făcea să se deschidă ca niște jerbe de artificii!
De prisos să descriem aici minunatele exerciții ale acrobaților și gimnaștilor trupei. Numerele cu scara, cu prăjina, cu ghiuleaua, cu butoaiele, și altele fură executate cu o precizie remarcabilă. Dar cea mai de seamă atracție a reprezentației era jocul acestor „Nasuri Lungi”, uimitori echilibriști, pe care Europa nu-i cunoaște încă.
Nasuri Lungi formează o corporație cu totul neobișnuită, aflată sub invocația directă a zeului Tingu. Îmbrăcați ca niște heralzi din Evul Mediu, ei poartă o splendidă pereche de aripi pe umeri. Dar ceea ce-i caracterizează îndeosebi e un nas lung cu care își împodobesc chipul – și mai ales întrebuințarea ce i-o dau. Aceste nasuri nu sunt altceva decât niște bețe de bambus, lungi de cinci, de șase, sau chiar de zece picioare, unele drepte, altele curbe, unele netede, altele noduroase. Și tocmai pe aceste apendice, fixate foarte solid, își desfășoară ei exercițiile de echilibru.
O duzină din acești sectanți ai zeului Tingu se culcară pe spate, iar ceilalți se apucară să joace pe nasurile lor, ridicate ca niște paratrăsnete, sărind, zburând de la unul la altul, executând mișcările cele mai neverosimile.
Pentru sfârșit se anunțase publicului în mod special piramida umană, în care vreo cincizeci de Nasuri Lungi urmau să figureze „Carul lui Jaggernaut”. Dar în loc să se sprijine unii pe umerii celorlalți, artiștii onorabilului Batulcar trebuiau să se ajute numai cu nasul. Or, unul din cei care formau baza carului părăsise trupa, și cum era destul să fii voinic și îndemânatic, Passepartout fusese ales să-l înlocuiască.
Desigur că cinstitul flăcău se simți vrednic de milă când – tristă amintire a tinereții sale – își puse costumul din Evul Mediu, împodobit cu aripi multicolore, și i se aplică pe față un nas de șase picioare! Dar, în sfârșit, acest nas era mijlocul lui de trai, așa că se hotărî să meargă înainte.
Passepartout intră în scenă și se așeză lângă tovarășii săi, care trebuiau să alcătuiască baza „Carului lui Jaggernaut”. Toți se întinseră jos, cu nasul în tavan. A doua serie de echilibriști se așezară pe aceste lungi apendice, o a treia se cățără deasupra, apoi o a patra – și pe aceste nasuri, care nu erau atinse decât în vârf, se ridică îndată un monument omenesc până la frizele teatrului.
Aplauzele începură să răsune și instrumentele orchestrei izbucniră ca niște tunete, când deodată piramida se clătină, echilibrul se rupse, unul din nasurile de la bază dispăru și monumentul se prăbuși ca un castel alcătuit din cărți de joc…
Era vina lui Passepartout care își părăsise postul, sărise peste rampă fără ajutorul aripilor sale și, agățându-se de galeria lojilor din dreapta, căzuse la picioarele unui spectator, strigând:
— Ah, stăpânul meu! Stăpânul meu!
— Dumneata?
— Eu!
— Ei, atunci, repede la vapor, băiete!
Mr Fogg, Mrs Aouda, care-l întovărășise, și Passepartout străbătură în goană coridoarele și se repeziră afară din baracă. Dar la ieșire dădură de onorabilul Batulcar, furios, care reclama daune pentru „stricăciuni”. Phileas Fogg îi potoli furia aruncându-i o mână de bancnote. Și, la ora șase și jumătate, în clipa când vaporul american se pregătea să plece, Mr Fogg și Mrs Aouda puneau piciorul pe punte, urmați de Passepartout, cu aripile în spinare și pe chip cu nasul de șase picioare, pe care încă nu apucase să și-l smulgă!